Cabinet avocat Dreptul muncii

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L C L U J

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale

pentru minori şi familie

DOSAR NR(...)

DECIZIA CIVILĂ NR. 1284/R/2009

Şedinţa publică din 21mai 2009

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: (...) (...) – preşedintele secţiei

JUDECĂTORI: (...) (...) – vicepreşedinte al instanţei

(...) (...)

GREFIER: (...) (...)

S-au luat spre examinare recursurile declarate de reclamantul T. F. (...) şi de pârâta RA S. împotriva sentinţei civile nr. 2175 din 17.11.2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosar civil nr(...), având ca obiect litigiu de muncă – contestaţie împotriva deciziei de concediere.

N. dezbaterilor şi susţinerile părţilor prezente au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2009, încheiere care face parte din prezenta decizie.

Pentru termenul de azi, pentru când s-a amânat pronunţarea, reclamantul recurent T. F. B. a depus „Concluzii scrise”, prin serviciul de registratură al instanţei.

C U R T E A

Prin sentinţa civilă nr.2175 din 17 noiembrie 2008, pronunţată de T r i b u n a l u l C l u j, s-a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorul T. F. B., împotriva dispoziţiei nr. 35/22.02.2008 emisă de Direcţia Serviciilor de Navigaţie B. Regională C-S.-E.-Regionala C şi în consecinţă a fost anulată Dispoziţia nr. 35/22.02.2008 emisă de pârâtă. S-a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară concedierii, intimata fiind obligată să achite contestatorului drepturile salariale restante aferente perioadei de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

S-a respins restul petitelor din contestaţie.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr. 35/22.02.2008, RA ROMAT (...) a dispus concedierea contestatorului T. F. B. începând cu data expirării termenului de preaviz la care salariatul are dreptul conform dispoziţiilor legale în vigoare, motivul concedierii constituindu-l desfiinţarea postului ocupat de contestator, respectiv a postului de Specialist I B. din cadrul Centrului F. pentru B. extins C începând cu data de 12.04.2007. În conformitate cu dispoziţiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă, contestatorului i s-au acordat, pe lângă drepturile salariale cuvenite la zi, o compensaţie egală cu 24 de salarii de bază lunare.

S-a reţinut că dispoziţia contestată cuprinde toate elementele prevăzute de Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute.

Susţinerile contestatorului în sensul că nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 74 alin. 1 Codul muncii, pe considerentul că aceasta nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit dispoziţiilor textului de lege invocat mai sus, decizia de concediere trebuie să cuprindă lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Or, art. 64 Codul muncii reglementează obligativitatea angajatorului de a oferi salariaţilor un loc de muncă corespunzător doar în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c şi d precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f. În speţă, contractul individual de muncă al contestatorului fiind desfăcut ca urmare a desfiinţării postului ocupat, se aplică dispoziţiile art. 65 Codul muncii, care nu prevăd o astfel de obligaţie în sarcina angajatorului.

În ceea ce priveşte durata preavizului acordat de intimată, respectiv 15 zile în loc de 20 de zile aşa cum prevăd dispoziţiile art. 74 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, tribunalul a constatat că nici acest aspect nu este de natură să conducă la anularea dispoziţiei de concediere, cel concediat având posibilitatea de a se adresa instanţei cu o cerere în despăgubiri, egale cu salariul cuvenit pentru perioada respectivă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat următoarele:

Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de specialist I B., în cadrul Centrului F. pentru B. C (D.). La data de 04.10.2007, contestatorul a fost concediat disciplinar prin Dispoziţia nr. 66/04.10.2006. Această dispoziţie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 998/18.04.2007, sentinţă prin care s-a dispus totodată şi reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea la plata de despăgubiri reprezentând salarii indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada de la concediere şi până la reintegrarea efectivă. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimata, invocând, printre altele, şi faptul că dispoziţia instanţei de fond nu mai poate fi pusă în aplicare deoarece, în cursul procesului, la data de 12.04.2007, D.-ul a fost desfiinţat şi s-a creat în cadrul DNSAR C unitatea B. C. Recursul formulat a fost respins prin decizia nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j, care a reţinut, în considerente, cu privire la pretinsa imposibilitate a intimatei de a asigura reintegrarea contestatorului pe postul deţinut la data concedierii, că acestuia nu îi este imputabilă situaţia creată, dimpotrivă, intimata este cea care a acţionat cu încălcarea prevederilor legale, aplicând o sancţiune nelegală, astfel încât trebuie să i se asigure în continuare contestatorului tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă. Împotriva acestei decizii intimata a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 85/R/2008 a Curţii de A p e l C l u j, reţinându-se că readucerea în discuţie a imposibilităţii punerii în aplicare a dispoziţiei de reîncadrare pe calea revizuirii apare ca inadmisibilă, instanţa de recurs pronunţându-se deja asupra acestui aspect.

În urma pronunţării acestor hotărâri, intimata a emis, la data de 11.01.2008, Dispoziţia nr. 5, prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei E. C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desfiinţării compartimentului D., iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii dumnealui, cuprinse în anexa la dispoziţie. Prin anexa respectivă, s-a prevăzut un singur post, respectiv acela de D. (F1) în cadrul compartimentului B./sala de dirijare B. C.

Întrucât contestatorul nu a optat pentru acest post, a fost emisă dispoziţia contestată prin prezenta cerere, prin care acesta a fost concediat în baza art. 65 din Codul muncii, respectiv pentru desfiinţarea postului pe care acesta l-a ocupat în cadrul D. începând cu data de 12.04.2007.

Prin Dispoziţia nr. 5/2008, intimata nu a dat curs celor statuate de instanţele judecătoreşti, practic contestatorul nefiind reintegrat nici pe postul deţinut anterior şi nici pe vreun alt post asemănător cu cel deţinut la momentul concedierii. Dispoziţia de reintegrare a contestatorului cuprinsă în această decizie este una pur formală, în condiţiile în care, ulterior datei de 12.04.2008, nu a fost integrat pe nici un post. Este real că prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 Curtea de A p e l C l u j a apreciat că trebuie să se ţină cont de situaţia creată prin desfiinţarea compartimentului în care funcţiona reclamantul anterior concedierii dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situaţie, fiind o chestiune de administrare internă în cadrul instituţiei pârâte. Cu toate acestea, prin aceeaşi decizie, Curtea de A p e l C l u j a apreciat că trebuie ca reclamantului să i se asigure în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă, ceea ce înseamnă că intimata avea obligaţia de a-l reintegra pe reclamant pe un post asemănător cu cel desfiinţat şi în nici un caz nu avea libertatea de a-i oferi acestuia orice alt post vacant. Un post asemănător cu cel deţinut anterior concedierii presupunea un post care să implice atribuţii asemănătoare şi păstrarea salariului. O interpretare diferită ar lipsi de conţinut obligaţia instituită în sarcina intimatei de a sigura contestatorului în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi fost concediat. Or, intimata nu a dovedit că postul oferit, respectiv cel de D. (F1) în cadrul compartimentului B./sala de dirijare B. C, era asemănător cu cel deţinut anterior de contestator, presupunea sau nu păstrarea salariului sau că era compatibil cu pregătirea profesională a acestuia, cu atât mai mult cu cât contestatorul a invocat faptul că postul oferit era unul de stagiar.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită prin sentinţa civilă nr. 998/2007 a T r i b u n a l u l u i C l u j şi prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j, în realitate acesta nefiind reintegrat. În aceste condiţii, emiterea ulterioară a Dispoziţiei de concediere nr. 35/2008, apare ca fiind nelegală. Astfel, concedierea unei persoane în conformitate cu dispoziţiile art. 65 Codul muncii presupune, în mod obligatoriu, ocuparea de către salariat a postului care urmează a fi desfiinţat. Cum în speţă contestatorul nu a fost reintegrat, nu putea fi concediat ca urmare a desfiinţării unui post pe care acesta nu îl ocupa. Mai mult decât atât, tribunalul a apreciat că prin emiterea acestei dispoziţii, intimata a eludat hotărârile judecătoreşti indicate mai sus, întrucât a procedat la concedierea contestatorului pentru desfiinţarea postului deţinut în cadrul compartimentului D., deşi instanţele au înlăturat obiecţiunile intimatei privind desfiinţarea D.-ului şi au menţinut obligaţia sa de reintegrare a d-lui T. F..

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că Dispoziţia nr. 35/2008 este nelegală, motiv pentru care a fost anulată.

Întrucât s-a apreciat că intimata a dispus în mod nelegal concedierea contestatorului, în temeiul art.78 din Codul muncii s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante începând cu data concedierii şi până la reîncadrare.

Având în vedere că intimata a dispus concedierea contestatorului, fără ca în prealabil să dispună reintegrarea sa efectivă, ca urmare a anulării Dispoziţiei nr. 35/2008 intimata va trebui să dea eficienţă dispoziţiilor sentinţei civile nr. 998/2007 a T r i b u n a l u l u i C l u j şi deciziei civile nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j, respectiv să dispună reintegrarea contestatorului pe un post asemănător cu cel deţinut anterior concedierii din anul 2006.

În ceea ce priveşte cererile contestatorului privind obligarea intimatei la plata despăgubirilor materiale şi morale, altele decât cele reprezentând drepturile salariale restante începând cu data concedierii şi până la reîncadrare, tribunalul a apreciat că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă invocat de contestator, pentru protecţia specială a D., E., E., E. precum şi personalul tehnic din AC care, pentru ocuparea postului, necesită licenţă la zi, în situaţia pierderii certificatului/brevetului şi/sau autorizaţiei/licenţei din motive neimputabile salariatului, PS vor colabora în vederea încheierii şi/sau reînnoirii de către B., până la data de 07.08.2007, a unui contract de asigurare cu o firmă specializată, în vederea compensării drepturilor băneşti pe care le-ar fi avut dacă ar fi activat la locul de muncă şi pe funcţia respectivă pentru o perioadă de 3 ani de la data pierderii dreptului de a profesa.

Or, pe de o parte, tribunalul a constatat că nu există nici o dovadă în cauză că licenţa deţinută de contestator nu ar fi valabilă, din copia brevetului de controlor de trafic aerian depusă la dosar rezultând că aceasta este vizată pentru valabilitate până la data de 06.04.2009. Mai mult decât atât, contestatorul nu a depus la dosar nici o înştiinţare din partea autorităţilor competente privind retragerea licenţei deţinute de el. Pe de altă parte, deşi contestatorul invocă pierderea calificării avute şi implicit dreptul la valabilitatea licenţei ca urmare a neexecutării orelor de lucru, nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

De asemenea, în condiţiile în care contestatorul recunoaşte că era personal asimilat E., acestuia nici nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 alin. 2 din CCM.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că, prin neefectuarea orelor de lucru şi-ar fi pierdut calificarea şi, implicit, licenţa, obligaţia instituită în sarcina intimatei prin dispoziţiile enunţate anterior constă în încheierea unui contract de asigurare cu o firmă specializată. Prin urmare, nu intimata este cea care ar trebui să achite drepturile solicitate, ci firma specializată cu care s-a încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte, acest contract a şi fost încheiat între intimată şi B. (...), dar drepturile prevăzute la art. 181 alin. 2 din CCM nu se acordau în orice situaţie de pierdere a licenţei, ci doar în cazul pierderii licenţei ca urmare a suferirii unei vătămări corporale grave sau a unei boli clasificate permanente. Prin urmare, este fondată afirmaţia intimatei referitoare la faptul că reclamantul ar fi beneficiat de indemnizaţia de asigurare dacă nu era concediat numai în situaţia în care licenţa i-ar fi fost retrasă ca urmare a unei vătămări corporale sau boli clasificate.

Referitor la contravaloarea călătoriilor solicitate, tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 190 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, salariaţii beneficiază anual, în interes personal, de o călătorie în limita sumei de 600 euro/persoană dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene internaţionale şi 12 călătorii dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene interne, dar numai cu avizul P. şi încadrarea în sumele prevăzute la bugetul de venituri şi cheltuieli al unităţii/subunităţii. Potrivit alin. 4, decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau un alt document justificativ în conformitate cu reglementările companiilor aeriene şi: a) factură şi chitanţă fiscală, pentru companiile de transport româneşti; b) document doveditor al plăţii biletului pentru companiile de transport străine.

Or, în cauză, contestatorul a depus la dosar anumite oferte de preţuri ale companiei U. pe diverse rute, fără a face dovada efectuării acestor călătorii, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea intimatei la plata acestei sume.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatei la plata salariilor compensatorii, atât ca urmare a deciziei de concediere din anul 2006 cât şi ca urmare a celei contestate prin prezenta cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă se aplică în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului. Or, prin decizia de concediere din anul 2006 contractul individual de muncă al contestatorului a fost desfăcut pentru motive disciplinare, iar în ceea ce priveşte dispoziţia de concediere din anul 2008 tribunalul a constatat, pe de o parte, că intimata a virat în contul indicat de contestator suma respectivă şi, pe de altă parte, că dispoziţia de concediere a fost anulată, astfel încât dispoziţiile enunţate anterior nu mai sunt aplicabile.

Referitor la daunele morale solicitate, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că problemele de sănătate ale contestatorului sunt urmarea concedierii acestuia şi nici dovada vreunui prejudiciu moral, astfel încât şi acest capăt de cerere a fost respins.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul T. F. (...) şi de pârâta RA S..

Reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a contestaţiei formulate.

În motivare a arătat că intimata a săvârşit prin desfacerea D. în octombrie 2006 o ilegalitate, Sentinţa civilă nr.998/2007 a T r i b u n a l u l u i C l u j recunoscând acest fapt prin dispunerea anulării ca nelegală a deciziei de concediere, soluţie menţinută şi de Curtea de A p e l C l u j prin Decizia nr.1697 /R/2007.

De la data desfacerii abuzive a D. în octombrie 2006 şi până în prezent, contestatorului i s-a refuzat accesul la locul de munca astfel încât a fost în imposibilitate de a practica efectiv meseria, fiindu-i imposibil de a efectua numărul de ore de lucru necesare menţinerii licenţei deţinute ca valabilă

Potrivit art.43 alin.2 din CCM existenţa termenului de valabilitate a licenţei pentru contestator era o condiţie esenţială în deţinerea funcţiei şi exercitarea profesiei în cadrul societăţii intimate.

Brevetul de controlor de trafic aerian nr.592 depus la dosar dovedeşte că prin neexercitarea orelor de lucru ca urmare a desfacerii abuzive a D. contestatorul a pierdut calificarea avută şi implicit dreptul la valabilitatea licenţei.

Consideră că în mod greşit, s-a apreciat de către instanţa de fond ca fiind asimilat personalului E., contestatorului nu i se aplică prevederile art.181 alin. 2 din CCM, atâta timp cât din fişa postului pe care contestatorul l-a deţinut la data desfacerii abuzive a D. în octombrie 2006, reiese clar că postul său este asimilat înţelegerii date de art.181 alin.2 din CCM, fiind un D., respectiv cu obligaţia de a exercita profesia de bază regulat, la unităţile trafic aerian desemnate şi consemnate în BREVET, suplimentar sarcinilor de serviciu de bază, în altă localitate, în baza documentelor care atestă competentă la zi sub toate cerinţele ei, în dirijarea, controlul şi asistenţa în navigaţie a aeronavelor, parte a traficului aerian civil din România.

Pentru drepturile cuvenite în baza art.190 din CCM (contravaloarea biletelor de avion) trebuie avute în vedere prevederile art 9 din Decretul Lege nr.125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control şi informare a traficului aerian civil, text de lege în vigoare şi care permite contestatorului dreptul de a beneficia de contravaloarea biletelor de călătorie.

Instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art.9 din Legea nr.125/1990 şi nici nu a luat în calcul, faptul că de prevederile art.190 din CCM beneficiază angajaţii societăţii intimate, or, întrucât intimata i-a refuzat reîncadrarea efectivă, a făcut imposibil ca de prevederile art.190 din CCM să beneficieze şi contestatorul.

Respingerea ca neîntemeiată a solicitării de obligare a intimatei la plata plăţilor compensatorii vine în contradicţie cu constatarea ilegalităţii săvârşită de intimata cu ocazia desfacerii abuzive a D.. in octombrie 2006.

Prevederile art.l79 lit f pct. f 3 din CCM se aplică în cazul de faţă atâta timp cât se consideră desfacerea D. ca fiind un abuz.

Arată că solicitarea daunelor morale au avut ca temei prevederile art.269 alin. 1 din Codul muncii aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.237/2007.

Pârâta RA S. prin recursul său a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei formulate de reclamant.

În motivare a arătat că pârâta a dispus în mod corect concedierea reclamantului pentru desfiinţarea potului ca urmare a reorganizării unităţii, având în vedere că postul deţinut de reclamant a fost desfiinţat.

T r i b u n a l u l C l u j a admis cererea de anulare a Dispoziţiei nr.35/22.02.2008, iar prin Dispoziţia nr.5/2008 reclamantul a fost reintegrat în unitate pe postul deţinut anterior concedierii disciplinare, pentru perioada octombrie 2006 - 12 aprilie 2007, iar pentru perioada începând cu data de 12 aprilie 2007 i s-a oferit salariatului un post conform pregătirii sale profesionale. S-a avut în vedere tocmai faptul că după data de 12 aprilie 2007 postul deţinut anterior nu mai exista.

Arat că prima instanţă nu a reţinut faptul că salariatul a refuzat să răspundă în vreun fel la oferta angajatorului, ceea ce a condus la imposibilitatea reintegrării sale efective începând cu data de 12 aprilie 2007.

Referitor la susţinerea instanţei în sensul că pârâta nu a făcut dovada că postul oferit (D. F1) era asemănător cu cel deţinut anterior de salariat, că acesta presupunea păstrarea salariului şi era compatibil cu pregătirea profesională a salariatului arată că desfiinţarea compartimentului D. ca urmare a implementării noului B., a fost efectivă (potrivit organigramelor ataşate la dosar), reală şi serioasă.

În momentul în care B.-ul era înfiintat, D. îşi înceta activitatea, iar salariaţii din cadrul său urmau ca, în baza unor opţiuni pe care le-au exprimat, să treacă în structura noului B.. Potrivit adresei nr. 8890 din data de 17.04.2006, salariaţilor li s-au oferit trei opţiuni alternative de continuare a raporturilor de muncă în cadrul regiei, opţiuni care deveneau însă aplicabile numai în momentul implementării Proiectului şi reorganizării D..

Conform adresei de răspuns nr. 1294 din data de 20.04.2006, contestatorul şi-a exprimat opţiunea pentru trecerea în structura noului B. din cadrul E. C, însă contestatorul a parcurs doar pregătirea teoretică, nu şi pe cea practică, motiv pentru care postul oferit de S. în anul 2007, după implementarea B. şi respectiv în anul 2008 nu putea consta în postul pe care l-ar fi deţinut salariatul dacă nu ar fi fost concediat, în lipsa pregătirii practice corespunzătoare.

Arată că unitatea nu poate, sub nicio forma, reînfiinţa Compartimentul D., şi nu poate oferi salariatului contestator un post cu aceleaşi atribuţii care presupuneau activităţi de cercetare teoretică şi practică în vederea înfiinţării unei noi unităţi de trafic, pentru că într-o asemenea ipoteză ar însemna fie că unitatea este obligată pe cale judecătorească să înfiinţeze unităţi noi de trafic pentru simplul fapt că la un moment dat un salariat al său presta o astfel de muncă, fie că unitatea este obligată să ţină şi să plătească un salariat care nu desfăşoară o activitate utilă unităţii.

În final, arată că legea nu interzice o nouă concediere după ce a fost dispusă reintegrarea în muncă ca urmare a anulării deciziei de concediere disciplinară, dacă sunt îndeplinite condiţiile specifice.

T r i b u n a l u l C l u j ar fi trebuit ca în cazul anulării dispoziţiei de concediere să repună ambele părţi în situaţia anterioară şi nu numai pe reclamant, sens în care a fost şi cererea acestuia: Prin urmare, sentinţa urmează a fi modificată în sensul obligării contestatorului la restituirea sumei de 180.726 Ron (1,80 miliarde Rol) reprezentând cele 24 de salarii compensatorii primite de acesta în baza dispoziţiei de concediere.

Consideră că T r i b u n a l u l C l u j a acordat în mod greşit cheltuielile de judecată în întregime având în vedere că cererea contestatorului a fost admisă numai în parte.

Referitor la suspendarea executării sentinţei atacate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei arată că potrivit dispoziţiilor Contratului colectiv de muncă aplicabil, S. a plătit reclamantului suma de 180.726 Ron (1.80 miliarde Rol) reprezentând 24 de salarii compensatorii. În urma anulării dispoziţiei de concediere, părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară. În acest context, plata celor 24 de salarii compensatorii în cuantum total de 1,80 miliarde Rol urmează a fi restituită. Prin urmare, pârâta este pusă în situaţia de a fi obligată la plata drepturilor salariale lunare către reclamant, în timp ce acesta din urmă îi datorează 24 de salarii. Dacă dispoziţiile sentinţei nr. 2175/2008 vor fi puse în executare, pârâta va ajunge în imposibilitatea de a-şi recupera vreodată suma de bani plătită la cererea reclamantului în baza dispoziţiei de concediere, anulate la cererea aceluiaşi reclamant.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs, curtea reţine următoarele:

Într-adevăr, aşa cum reţine şi tribunalul în considerentele sentinţei atacate, cu toate că prin sentinţa civilă nr. 998/2007 a T r i b u n a l u l u i C l u j, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j, a fost anulată decizia nr. 66/04.10.2006 emisă de pârâtă, prin care reclamantul a fost concediat şi s-a dispus reintegrarea lui în muncă, la data de 18.01.2008, prin dispoziţia nr. 5 pârâta a dispus reintegrarea reclamantului, însă doar sub aspect formal, având în vedere faptul că anterior, compartimentul în care lucra reclamantul şi implicit postul deţinut de acesta au fost desfiinţate.

De aceea, imediat după acest moment, pârâta a emis o nouă decizie cu nr. 35/22.02.2008, prin care, reţinând că reclamantul ar fi refuzat postul pus la dispoziţie, acela de D. (F1) în cadrul compartimentului B./sala de dirijare B. C, a dispus concedierea lui.

Dar, tot instanţa de fond în raport de starea de fapt mai sus reţinută a apreciat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită prin sentinţa civilă nr. 998/2007 a T r i b u n a l u l u i C l u j şi decizia civilă nr. 1697/2007 a Curţii de A p e l C l u j, că în realitate reclamantul nu a fost reintegrat, astfel că emiterea ulterioară a deciziei contestată, nr. 35/2008 este nelegală.

Această interpretare pare însă a fi în contradicţie cu considerentele deciziei civile nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j, care statuează că, la punerea în executare a dispoziţiei de reintegrare va trebui să se ţină cont de situaţia creată prin desfiinţarea compartimentului în care funcţiona reclamantul anterior concedierii, dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situaţie, fiind o chestiune de administrare internă, în cadrul instituţiei pârâtă.

Referitor la această chestiune şi în contrast cu interpretarea făcută de instanţă, în sensul că, pârâta nu ar fi dovedit că postul oferit reclamantului ar fi fost asemănător cu cel deţinut anterior de reclamant, nu se poate reţine că tribunalul ar fi lămurit fără echivoc această problemă, care de altfel era esenţială în soluţionarea cauzei.

De fapt, rolul instanţei la acest moment era tocmai lămurirea acestei chestiuni în contextul în care, aşa cum s-a reţinut mai sus, chiar prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curţii de A p e l C l u j s-a acceptat faptul că reclamantul nu mai poate fi reintegrat în funcţia deţinută anterior, aceasta fiind obiectiv desfiinţată, ci pe o funcţie similară care să corespundă cât mai bine sub toate aspectele funcţiei anterioare, dar, desigur, toate acestea raportate la condiţiile concrete şi realitatea posturilor ce pot fi ocupate în prezent în instituţia pârâtă.

De fapt, soluţia pronunţată de tribunal prin anularea dispoziţiei de concediere nr. 35/22.02.2008 şi repunerea contestatorului în situaţia anterioară, concedierii, nu duce la o rezolvare şi lămurire definitivă a raporturilor dintre părţi, ci, mai mult, în acest context, generează noi litigii dintre acestea.

Aşadar, constatând că aspectele de mai sus nu au fost lămurite, acest lucru echivalând cu o nesoluţionare a fondului cauzei, faţă şi de dispoziţiile art. 299 şi art. 312 pct. 5 C.pr.civ., curtea va admite recursurile, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare în fond aceluiaşi tribunal, ocazie cu care se vor avea în vedere şi celelalte aspecte invocate de părţi în recursurile lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :

Cu majoritate de voturi,

Admite recursul declarat de reclamantul T. F. (...) şi cel declarat de pârâta R.A. S. B împotriva sentinţei civile nr. 2175 din 17 noiembrie 2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosar nr(...), pe care o casează în întregime şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Decizia este irevocabilă.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică din 21 mai 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTORI GREFIER

(...) (...) (...) (...) (...) (...) (...) (...)

plecat din instanţă

semnează vicepreşedintele

instanţei

(...) (...)

Cu opinie separată a d-nei judecător (...) (...) în sensul respingerii recursurilor.

OPINIE SEPARATĂ

Apreciez că soluţia referitoare la anularea Dispoziţiei nr. 35/2008 este corectă, însă pentru alte argumente decât cele reţinute de prima instanţă.

Aşa cum a învederat şi recurenta pârâtă, instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii sau temeiniciei Dispoziţiei nr. 5/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei E. C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desfiinţării compartimentului D., iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie a rămas definitivă.

Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziţia de concediere era obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni trage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.

Deşi decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare şi, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează şi se completează reciproc. Deşi strict formal art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ar fi (aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi în jurisprudenţă) ilogic şi contrar principiului consensualităţii şi a bunei credinţe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfăşurare a raporturilor de muncă participanţii trebuie să se informeze şi să se consulte reciproc, în condiţiile legii şi ale contractele colective de muncă.

Nu există nicio raţiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului (inaptitudine fizică şi/sau psihică- art. 61 lit. c) din Codul muncii, respectiv necorespundere profesională art. 61 lit. d) din Codul muncii) să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana angajatului să se procedeze altfel.

Mai mult în art. 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 se prevede în mod expres că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.

Menţiunea din Dispoziţia nr. 35/22.02.2008 în sensul că ulterior datei de 12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigenţele art. 74 lit. d din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.

Întrucât analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziţiei, nu se vor mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanţe referitoare la dispoziţia de concediere.

Referitor la al doilea motiv de recurs, se reţine că deşi art. 78 alin. 2 din Codul muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, prima instanţă nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, se reţine că în conformitate cu art. 276 se poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată numai atunci când părţile sunt obligate reciproc, ceea ce în mod evident nu este cazul în speţă recurenta pârâtă neformulând pretenţii proprii. Drept urmare, întrucât acţiunea reclamantului a avut mai multe capete de cerere şi s-au admis numai o parte din acestea, pârâta trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată proporţional culpei sale, conform art. 274 Cod procedură civilă.

Având în vedere complexitatea cauzei, importanţa ei pentru contestator, durata procesului în faţa instanţei de fond, apreciez că în mod legal prima instanţă nu a dispus diminuarea onorariului de avocat, condiţiile prevăzute de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă nefiind îndeplinite.

Reţinând şi faptul că s-a acordat numai contravaloarea onorariului de avocat ca şi cheltuielilor de judecată, se apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul T. B. în mod corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu este incident art. 181 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de U. B. „S.” pe anii 2007-2008, în condiţiile în care prin dispoziţia menţionată anterior în situaţia pierderii licenţei pârâta are doar obligaţia de a încheia un contract de asigurare cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-şi cererea numai pe dispoziţia menţionată anterior din contractul colectiv de muncă.

De asemenea, în mod legal şi temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne şi internaţionale, art. 190 alin. 4 din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de U. B. „S.” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar şi în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.

Art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă menţionat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activităţii de către alte persoane sau unitatea/subunitatea îşi încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate anterior.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, se reţine că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condiţiile în care în urma modificării C o d u l u i M u n c i i prin Legea 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat şi în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. Însă, la fel cum a apreciat şi prima instanţă în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligaţii financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.

Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condiţiile în care reclamantul nu a investit prima instanţă cu soluţionarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a propune la data desfiinţării Centrului F. C reîncadrarea la Centrul E. C.

Având în vedere aceste considerente, apreciez că se impunea respingerea ambelor recursuri.

JUDECĂTOR

(...) (...)