Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ

DOSAR NR(...) ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA NR. 73

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2008

Preşedinte – (...)-(...) (...)

Judecători – (...)-(...) (...)

U. (...)

Grefier – F.-S. D.

Pe rol fiind pronunţarea asupra recursului declarat de pârâta SC „N. T” SA, cu sediul în Târgovişte,(...)-11, judeţul D, împotriva sentinţei civile nr. 1010 din 31 octombrie 2007 pronunţată de T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Sindicatul Liber Independent D. T – în numele salariatului E. H., cu sediul în Târgovişte,(...)-11, judeţul D.

Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2008, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Curtea, având nevoie de timp pentru studierea actelor şi lucrărilor dosarului, a amânat pronunţarea pentru data de 29 ianuarie 2008, când a dat următoarea hotărâre:

C U R T E A

Contestatorul Sindicatul Liber Independent D. Târgovişte, prin reprezentarea salariatului E. H., a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1863 din 13 iulie 2007 emise de SC N. SA Târgovişte, prin care s-a luat măsura concedierii salariatului E. H., urmare desfiinţării postului de M. din unitate.

În motivarea contestaţiei s-a susţinut că prin emiterea dispoziţiei contestate, intimata a încălcat dispoziţiile art. 102(2) din Contractul colectiv de muncă pe unitate conform cărora aceasta era obligată să anunţe în scris despre situaţia apărută, sindicatul şi pe salariat, numărul total al posturilor reduse şi structura acestora, cu 60 zile calendaristice înainte de preaviz.

Totodată, intimata nu a respectat nici dispoziţiile art. 2 alin.2 din acelaşi contract colectiv, nefiind prezentate locurile de muncă disponibile, cu toate că s-au făcut angajări şi nici dispoziţiile art. 64 cu privire la consultarea Agenţiei Teritoriale de Muncă şi ale art. 73 pct.3 din Codul muncii, referitoare la suspendarea curgerii preavizului pentru perioada suspendării contractului individual de muncă.

În consecinţă, urmare anulării dispoziţiei contestate se impune reintegrarea salariatului în funcţia deţinută anterior cu acordarea drepturilor salariale aferente de la încetarea contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă, precum şi acordarea tichetelor de masă la valoare nominală.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei deoarece prevederile contractului de muncă pe unitate reglementează doar procedura concedierii colective şi nu cea a concedierii individuale cum se prezintă situaţia în speţă, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 alin.1 şi 102 alin.3 lit.a din acest contract, iar prin negocierile prealabile s-a stabilit de comun acord că procedurile referitoare la concediere să fie cele consacrate de Codul muncii.

Se mai arată că obligativitatea ofertei de redistribuire a locului de muncă subzistă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică sau psihică, ori pentru necorespundere profesională, situaţie în care salariatul nu se regăseşte.

În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri.

T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a, prin sentinţa nr. 1010 din 31 octombrie 2007, cu opinie separată, a admis contestaţia intentată de salariatul E. H. prin reprezentarea sa de către sindicat şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei emise de intimată, dispunându-se reintegrarea acestuia în funcţia deţinută anterior, cu plata de către pârâtă a drepturilor salariale şi a tichetelor de masă de la data încetării contractului colectiv de muncă până la reintegrarea sa efectivă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că într-adevăr în speţă sunt aplicabile în cazul concedierii dispoziţiile art. 102 alin.1 din Contractul colectiv de muncă când are loc o reducere de personal, ca urmare a restrângerii ori reorganizării a activităţii, text de lege care nu distinge între concedierea individuală şi colectivă, cum pretinde intimata.

Împotriva acestei sentinţe, intimata a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând modificarea în tot a sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei în totalitate ca neîntemeiată.

Criticând sentinţa, societatea pârâtă a susţinut că art. 102 din Contractul colectiv de muncă pe unitate nu este aplicabil concedierilor individuale ci numai pentru cele colective, aşa cum a fost preluat din art. 70 din Contractul colectiv de muncă pe ramură ca şi din contractul la nivelul naţional şi care se referă doar la o astfel din urmă concediere.

În atare situaţie, nerespectarea obligaţiei de a informa sindicatul cu privire la care concedierile individuale anterior cu 60 zile, nu constituie o cauză de nulitate a deciziei de concediere şi nici nu poate duce la obligarea unităţii de a plăti fiecărui angajat salariul de bază pentru 60 zile.

O altă critică a vizat neintroducerea în cauză a salariatului E. H. care avea posibilitatea să renunţe sau să nu dorească continuarea judecăţii din moment ce a avut loc o concediere individuală a acesteia, iar în materie procesuală apreciază principiul disponibilităţii.

A mai susţinut recurenta că la neîndeplinirea de către unitate a obligaţiei legale de oferire a unui alt loc de muncă nu este întemeiată, întrucât o asemenea obligaţie subzistă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică sau psihică ori pentru necorespundere profesională, situaţie în care nu se regăseşte în niciun fel salariata, iar pe de altă parte nu a existat nici o posibilitate de redistribuire a acesteia în unitate în condiţiile în care desfiinţarea unor posturi a fost efectivă şi serioasă în cadrul organigramei locului de muncă.

Ultima critică s-a referit la greşita acordare salariatei a tichetelor de masă de către instanţa de fond faţă de prevederile consacrate de Legea nr. 142/1998 care condiţionează acordarea acestora de prezenţa salariatului la locul de muncă în cadrul programului normal de lucru, situaţie în care nu se regăseşte salariata unităţii.

Curtea, analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, actele dosarului şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, constată că recursul unităţii intimate este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primele critici formulate de recurentă nu sunt fondate.

Astfel, referitor la primul motiv de recurs legat de aplicabilitatea disp.art. 102 din Contractul colectiv de muncă şi neinformarea sindicatului pentru concedierea individuală a salariatei – nu pot produce nulitatea contractului individual de muncă, nu au o bază legală întrucât conform art. 102 alin.1 din Contractul colectiv de muncă pe unitate, în situaţia în care unitatea este nevoită să efectueze o reducere de personal urmare restrângerii activităţii ori reorganizării procesului de producţie ce impun concedieri, angajatorul este obligat să anunţe în scris sindicatul cu 60 zile înainte despre situaţia apărută, şi numărul total de posturi ce vor fi reduse şi structura acestora, ce constituie condiţii de formă imperative care exprimă colaborarea reală şi efectivă cu sindicatul pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii.

În lipsa respectării acestor condiţii legale de procedură atât în cazul concedierii colective cât şi individuale, în contractul colectiv de muncă nefăcându-se distincţie între acestea, măsura concedierii devine nulă absolut aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Nu are suport în actele dosarului nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a salariatului E. H. deoarece acesta a figurat în cauză fiind legal citat atât la fond cât şi în recurs, iar acesta nu a formulat opuneri în legătură cu cererea introductivă de instanţă.

Pe de altă parte, sindicatul din unitate poate reprezenta pe membrii săi în promovarea intereselor legitime în raporturile cu unitatea intimată conform art. 28 din Legea nr. 54/24.01.2003 privind sindicatele, inclusiv prin formularea acţiunilor în justiţie, în condiţiile în care salariaţii nu se opun la acestea.

Critica referitoare la greşita acordare a tichetelor de masă este fondată.

Prin Legea nr. 142/1998 a fost reglementată posibilitatea neacordării tichetelor de masă de către angajator salariaţilor săi.

Această obligaţie care se suportă integral din fondurile angajatorului din sectorul bugetar, cooperatist sau al celorlalte persoane juridice sau fizice, care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă – obligaţie care însă nu este imperativă fiind condiţionată de prevederea acordării acestor tichete cu această destinaţie, în bugetul de stat sau local pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate pentru celelalte categorii de angajatori.

F. valoric al acestor tichete nu se ia în calcul – nici pentru angajator şi nici pentru salariat – la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial, conform art. 8 din Legea nr. 142/1998 şi deci nu reprezintă un element al salarizării şi niciun drept care se acordă în mod automat indiferent de condiţiile legale exprese.

Distribuirea şi utilizarea tichetelor de masă de către angajator nu poate avea loc mai mult decât pentru un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată din luna pentru care s-a efectuat distribuirea, conform art. 6 din Legea nr. 142/1998 şi art. 11 din Normele de aplicare ale acestei legi aprobate prin H.G. nr. 5/1999 care fac trimitere expresă la acordarea unui singur tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, iar alin.1 lit.d din acelaşi text de lege, precizează că nu se acordă tichete de masă pentru perioada în care salariaţii sunt absenţi de la locul de muncă.

Aşadar, tichetele de masă nu pot fi acordate salariaţilor de către angajator decât cu respectarea condiţiilor legale sus-menţionate şi numai dacă salariatul a fost prezent la lucru în zilele respective în cadrul programului normal de lucru, datorită regimului special al acordării acestor tichete, instituit prin Legea nr. 142/1998 şi care constituie doar o compensaţie a faptului că salariatul nu poate servi masa la domiciliu din cauza prezenţei sale la locul de muncă, şi care este de natură a suplini efortul fizic pe care îl face salariatul la locul său de muncă, astfel că nu face parte din „alte drepturi” vizate de art. 78 din Codul muncii în cazul reintegrării salariatului în funcţia deţinută anterior prin hotărâre judecătorească.

Faţă de cele arătate, este de neconntestat că salariatul E. H. nu a fost prezent la muncă şi astfel nu-i pot fi acordate tichetele de masă pentru perioada concedierii când nu a prestat muncă în unitate în cadrul programului de lucru, neavând niciun fel de relevanţă cauzele care au dus la absenţa sa din unitate din moment ce munca nu a fost prestată, iar legea specială condiţionează dreptul la tichete de masă de prezenţa la locul de muncă şi prestarea muncii.

Pentru considerentele expuse, soluţia pronunţată de instanţa de fond este greşită în parte, netemeinică şi nelegală, situaţie în care se impune admiterea recursului în baza art. 304 şi 312 Cod pr.civilă şi în consecinţă modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul înlăturării obligării recurentei-intimate la acordarea tichetelor de masă pentru salariatul E. H. în perioada de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării sale efective, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC „N. T” SA, cu sediul în Târgovişte,(...)-11, judeţul D, împotriva sentinţei civile nr. 1010 din 31 octombrie 2007 pronunţată de T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Sindicatul Liber Independent D. T – în numele salariatului E. H., cu sediul în Târgovişte,(...)-11, judeţul D şi în consecinţă:

Modifică în parte sentinţa sus-menţionată în sensul că înlătură obligarea recurentei-pârâte SC N. SA Târgovişte la acordarea tichetelor de masă pentru salariatul E. H. pentru perioada de la data încetării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă în muncă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 ianuarie 2008.

PREŞEDINTE, JUDECĂTORI,

(...)-(...) (...) (...)-(...) (...) U. (...)

Cu opinie separată

GREFIER,

F.-S. D.

Decizia nr.73 din 29 ianuarie 2008

Opinie separată

Spre deosebire de opinia majoritară, consider că recursul exercitat în cauză trebuia respins ca nefondat, critica referitoare la greşita acordare a tichetelor de masă de către prima instanţă, nefiind justificată.

Argumentele acestei poziţii dizidente sunt următoarele:

1.regimul juridic al tichetelor de masă îl constituie Legea nr.142/1998-actualizată şi normele ei de aplicare adoptate prin I. nr.5 din 14 ian.1999.

Potrivit acestora, 3 sunt condiţiile legale ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru distribuirea şi utilizarea tichetelor de masă:

-existenţa unui contract individual de muncă;

-prevederea costurilor integrale ale tichetelor de masă în bugetele aprobate;

-stabilirea prin contractele colective de muncă a clauzelor privind alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă;

În cauza de faţă aceste cerinţe sunt îndeplinite.

Excepţiile de la regula distribuirii de către angajator a tichetelor de masă egale cu numărul zilelor lucrătoare şi de la regula utilizării de către salariat a mai mult de un tichet pentru fiecare zi lucrată din luna pentru care s-a efectuat distribuirea sunt:

-concediu de odihnă;

-zile libere plătite pt. evenimente familiale;

-delegare sau detaşare pt.care primesc indemnizaţie;

-concediu pt.incapacitate temporară de muncă;

-absenţa de la locul de muncă;

-alte situaţii stabilite de angajator cu organizaţiile sindicale sau reprezentanţii salariaţilor.-art.11 lit.a-d din norme.

Rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate că prezenţa efectivă la locul de muncă în zilele lucrătoare (sau zilele lucrate efectiv) creează dreptul de a utiliza tichetele de masă de către salariat, iar nu dreptul de a-i fi distribuite anticipat.

La sfârşitul fiecărei luni, la data stabilită de angajator, precum şi la încetarea contractului individual de muncă, salariatul are obligaţia să restituie angajatorului tichetele de masă neutilizate; încălcarea obligaţiei constituind contravenţie-art.9 şi 10 lit.b din lege şi art.18 din norme.

Potrivit art.78 alin.1 Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost constatată netemeinică sau nelegală, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

În această din urmă categorie consider că intră alături de :

-indemnizaţia pentru concediul de odihnă;

-al 13-lea salariu;

-cheltuieli de transport;

-şi tichetele de masă la distribuirea şi utilizarea cărora ar fi avut îndreptăţirea salariatul ce a obţinut în justiţie anularea concedierii şi dreptul de a fi desdăunat.

Faptul că legiuitorul a prevăzut dreptul la despăgubire al salariatului trebuie interpretat în înţelesul de restitutio in integrum şi care echivalează cu recunoaşterea tuturor drepturilor de care a fost lipsită persoana concediată, cătă vreme prin anularea deciziei de concediere, contractul său de muncă se consideră a nu fi fost întrerupt.

Determinarea în concret a despăgubirii-astfel cum prevede art.78 alin.1 din cod, se realizează prin hotărârea de anulare a deciziei de concediere;

Ca natură juridică, consider că despăgubirea reprezintă repararea unui prejudiciu care presupune culpa celui obligat la desdăunare.

De aceea, contrar argumentelor invocate în opinia majoritară, apreciez că:

a) -nu-i poate fi imputat salariatului faptul de a nu fi fost efectiv prezent la locul de muncă-absenţa sa datorându-se deciziei de concediere;

b) -efectivitatea muncii care în mod cert caracterizează dreptul la tichete de masă, este şi de esenţa salariului, aşa cum acesta este definit de art.154 din cod. Dacă legiuitorul a stabilit că salariul indexat, majorat şi reactualizat face parte din despăgubirea la care este îndreptăţit în caz de concediere nelegală sau nejustificată, deşi salariatul nu a prestat muncă efectivă, nu există motivaţia juridică pentru care „absenţa” salariatului să-i confere dreptul de a primi doar salariul ce i s-ar fi cuvenit si nu şi celelalte drepturi legale de care nu a beneficiat, fără culpa sa.

„Celelalte drepturi de care ar fi beneficiat” nu sunt echivalentul muncii prestate, ele trebuie acordate în considerarea calităţii de salariat care îndeplineşte condiţiile de acordare a tichetelor de masă enumerate mai sus.

Spre deosebire de opinia majoritară, care consideră că tichetele de masă ori echivalentul lor valoric „nu reprezintă un element al salarizării şi nici un drept care se acordă în mod automat indiferent condiţiile legale” consider-ca şi prima instanţă, a cărei hotărâre este legală şi temeinică sub toate aspectele - că salariatul nu a fost absent de la locul de muncă decât ca efect al deciziei nelegale de concediere şi de aceea excepţia de la regula distribuirii tichetelor de masă, nu operează.

Este complet nesusţinut juridic argumentul opiniei majoritare potrivit căruia contestatorul E. H. nu a fost prezent la muncă şi indiferent de cauza absenţei, care nu are nicio relevanţă, n-ar fi îndreptăţit la reparaţia constând în celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, la care se referă art.78 din Codul muncii.

Aşa cum am argumentat, acest salariat pentru care decizia de concediere nu a produs nici un efect-fiind considerată că nu există-trebuie să beneficieze efectiv şi integral de toate drepturile pe care orice alt salariat le-a avut în perioada de referinţă, pentru ca dispoziţiilor art.78 din Codul muncii să-şi producă efectele.

S. altfel, înseamnă atât a interpreta dispoziţiile art.78 din cod în sensul de a nu produce efecte juridice-ceea ce nu este îngăduit, fiindcă voinţa legiuitorului a fost expresă şi pozitivă sub acest aspect cât şi a confirma un abuz printr-un alt abuz, căci anularea pentru nelegalitate sau netemeinicie a deciziei de concediere nu presupune lipsirea salariatului astfel concediat şi de drepturile de care ar fi beneficiat dacă o atare decizie nu exista, ci dimpotrivă despăgubirea prevăzută de art.78 din Codul muncii-a cărei natură juridică am arătat-o, cuprinde drepturile sale salariale şi „toate celelalte drepturi”- sintagmă asupra căreia opinia majoritară a susţinut că „suplineşte efortul fizic pe care îl face salariatul la locul de muncă”.

Este evident că acordarea tichetelor de masă nu are nicio legătură cu felul muncii, condiţiile de acordare fiind cele prevăzute în lege şi pe care le-am enumerat in cele ce preced.

În egală măsură, există salariaţi care sunt îndreptăţiţi la tichete de masă şi care desfăşoară activităţi care nu presupun efort fizic ci intelectual, căci raţiunea acordării unei alocaţii de hrană sub forma unei mese calde la locul de muncă ori a tichetelor de masă se găseşte în preambulul legii, sub forma expunerii de motive, constă în motivarea şi fidelizarea salariaţilor prin acordarea acestor drepturi extrasalariale şi exclude delimitarea dintre munca fizică şi cea intelectuală.

Pentru toate aceste argumente, consider că se impunea respingerea recursului în conformitate cu art.312 cod pr.civ. soluţia primei instanţe fiind în totalitate legală şi temeinică.

Judecător,

(...)-(...) (...)

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120

Tehnored.TL/SŞ

3 ex./11.02.2008

d.f(...) T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a

j.f.D. E.

M. E.