Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L T Â R G U M U R E Ş

SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

Decizie nr. 339/R

Şedinţa publică din 28 Martie 2008

Completul compus din:

T. J. - Preşedinte

B. E. - Judecător

T. E. - Judecător

Grefier - N. D.

Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâţii M i n i s t e r u l P u b l i c – Parchetul de pe lângă Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice M, în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr.1938 din 18 decembrie 2007, pronunţată de T r i b u n a l u l M u r e ş în dosarul nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns reclamantul-intimat H. E., lipsă fiind pârâţii-recurenţi Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., D.G.F.P. M şi pârâţii-intimaţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l M u r e ş şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate şi motivate în termenul prevăzut de lege, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru.

De asemenea, se constată că prin încheierea nr.84/CR din 28 martie 2008 s-a admis cererea de abţinere formulată de dl. judecător E. V., modificându-se componenţa completului de judecată în sensul înlocuirii acestuia cu d-na judecător T. E..

Neformulându-se alte cereri, instanţa acordă cuvântul asupra recursului declarat în cauză.

Reclamantul-intimat solicită respingerea ambelor recursuri şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr.1938 din 18 decembrie 2007 T r i b u n a l u l M u r e ş a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 10.06.2002-17.10.2004; a admis în parte acţiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamantul H. E., în contradictoriu cu pârâţii M i n i s t e r u l P u b l i c – Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l M u r e ş, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 30% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară sau din salariul de bază, după caz, începând cu data de 18.10.2004-01.10.2005, până la încetarea stării de discriminare a reclamantului, sume la care se va adăuga şi dobânda legală, calculată începând cu data de 18.10.2007 şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin aceiaşi hotărâre s-a respins restul pretenţiilor reclamantului, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M i n i s t e r u l P u b l i c – Parchetul de pe lângă Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor ; a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce în favoarea M i n i s t e r u l u i P u b l i c - Parchetul de pe lângă Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie, fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti acordate reclamantului prin hotărâre.

Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul, în calitate de fost procur în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, a chemat în judecată pârâţii din prezenta cauză solicitând calcularea şi plata despăgubirilor echivalente sporului de confidenţialitate de 30% din indemnizaţia de încadrare brută, începând cu data de 18.10.2004-01.10.2005, până la încetarea stării de discriminare a reclamantului, cu reactualizarea drepturilor solicitate, de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la executarea efectivă a hotărârii, precum şi a dobânzii legale. De asemenea, reclamantul a mai solicitat înscrierea în carnetul de muncă a menţiunilor corespunzătoare drepturilor băneşti solicitate, prevalându-se de dispoziţiile art.1-6 din OG nr.137/2000 şi art.5 şi art.154 alin.3 din C o d u l m u n c i i. Cu privire la natura juridică a obligaţiei de confidenţialitate a reclamanţilor, prima instanţă a reţinut că aceasta reprezintă o cauză legală a raportului de muncă al acestuia, cu caracter obligatoriu, însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are totdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Conform dispoziţiilor legale în materie, care vor fi relevate şi analizate ulterior în cuprinsul prezentei decizii, debitorii obligaţiei de confidenţialitate au fost recunoscuţi, în mod firesc, ca şi creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, unităţile bugetare fiind debitori ai obligaţiei sinalagmatice de plată a acestui spor salarial. În opinia primei instanţe, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Toate persoanele care se află în situaţia depunerii unei activităţi în muncă cu efect juridic al executării obligaţiei de confidenţialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial, respectiv sporul de confidenţialitate. Aceasta, cu atât mai mult că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a excluderii reclamanţilor, deoarece criteriul acordării sporului de confidenţialitate este unul şi acelaşi: efectul obligaţiei de confidenţialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, s-a considerat că reclamantul este discriminat în sensul art.2 alin.1-3 şi art.6 din OG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidenţialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normală de acordare a acestui spor, ci sub pretextul că aparţine la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.

În concluzie, tribunalul a reţinut că prin neacordarea sporului de confidenţialitate reclamanţii sunt în mod evident discriminaţi, deoarece se află în aceiaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest spor salarial şi pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară în materie au statuat în mod constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale, care întruneau elementul generator al respectivului spor.

În fundamentarea soluţiei primei instanţe, aceasta a mai făcut referire şi la dispa.rt.16 alin.2 din Constituţia României, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la decizia nr.232/2007 a Consiliului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, acte normative care se completează cu dispoziţiile dreptului intern în materie, respectiv art.269 şi 295 din Codul muncii.

Împotriva sentinţei civile menţionate, M i n i s t e r u l P u b l i c -Parchetul de pe lângă ÎCCJ a înaintat în termen legal recurs, solicitând admiterea recursului, în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii civile introductive de instanţă, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.3, 4,9 C.pr.civ. cu aplic.art.304¹ Cod pr.civilă, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea spre competentă soluţionare Judecătoriei Tg.M şi pe fond respingerea acţiunii ca inadmisibile.

Recurentul a relevat că hotărârea judecătorească a instanţei de fond este nelegală, deoarece a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe. Astfel, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordare de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, potrivit dreptului comun. Prin urmare, acţiunea reclamanţilor trebuie catalogată ca o acţiune în pretenţii şi se impunea a fi timbrată la valoare şi îndreptată instanţei de drept comun.

M i n i s t e r u l P u b l i c a mai relevat că instanţa de fond în mod nelegal a acordat reclamantului sporul de confidenţialitate de 30% din salariul de bază, acţiunea acestora fiind inadmisibilă. În acest sens se face referire la art.3 din OG nr.19/2006 care prevedea că pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu informaţiile clasificate, cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi personalul civil din N. beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază. Cum, reclamanţii nu au calitatea de carde militare şi nu sunt nici funcţionari publici cu statut special sau personal civil într-o instituţie militară, acordarea sporului de confidenţialitate amintit este inadmisibilă. M i n i s t e r u l P u b l i c precum şi unităţile de parchet subordonate împreună cu instanţele judecătoreşti compun autoritatea judecătorească, autoritate ce reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Instituţiile care fac parte din autoritatea judecătorească constituie o categorie distinctă de autorităţi publice şi, în mod evident nu sunt aceleaşi cu instituţiile publice de apărare naţională, care să atragă incidenţa OG nr.19/2006 şi ale Legii nr.360/2002.

În fine, recurentul a învederat şi împrejurarea că instanţa de fond în mod nelegal a dispus plata drepturilor băneşti solicitate de reclamant, cu aplicarea dobânzii legale şi actualizate cu rata inflaţiei, în contextul în care M i n i s t e r u l P u b l i c ca instituţie bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. În acest sens, M i n i s t e r u l P u b l i c face referire la disp.art.29 alin.3 şi 14 alin.2 din Legea nr.500/2002, apreciind că obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile. M i n i s t e r u l P u b l i c nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând dobânda legală şi indicele de inflaţie, putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului.

În termen legal, s-a declarat recurs şi de către DGFP M, în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor, solicitându-se modificarea sentinţei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de chemare în garanţie ca inadmisibile faţă de minister, datorită lipsei calităţii procesual pasive a acestuia.

Recurentul de rând II s-a prevalat de motivul prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ., relevând că o cerere de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părţile în litigiu, respectiv între reclamanţi şi chematul în garanţie, nu există raporturi juridice de muncă. M.E.F. nu are atribuţii în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, atare atribuţie revenind M i n i s t e r u l u i P u b l i c-Parchetul de pe lângă ICCJ, conform art.70 alin.1 din Legea nr.304/2004.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate precum şi în limitele prev. de art.304 ind.1 C.pr.civ., curtea reţine următoarele aspecte de fapt şi de drept.

Privitor la motivul prev. de art.304 pct.4 C.pr.civ., invocat de M i n i s t e r u l P u b l i c, este de reţinut că instanţa competentă material a soluţiona pricina dedusă judecăţii, este T r i b u n a l u l M u r e ş, întrucât potrivit art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, reclamanţii în calitate de persoane discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciu suferit. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţia la care sunt încadraţi în muncă, în cadrul raporturilor juridice de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens doctrina juridică şi practica judiciară în materie sunt constante, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile imperative ale art.295 din Codul muncii, care instituie aplicabilitatea acestui Cod şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor, precum şi art.5 din Codul munci care interzice discriminările în cadrul raporturilor de muncă.

În legătură cu calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât în temeiul Legii 500/2002 şi HG nr.208/2005 M.E.F. coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului vizând sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anula de execuţie. Ministerul răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, Ministerul Economiei şi Finanţelor are obligaţia potrivit OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, să execute obligaţiile de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, printre care se enumără hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Având în vedere prev.art.60, 61 C.pr.civ., care reglementează chemarea în garanţie, coroborat cu art.291 din Codul muncii, potrivit căruia dispoziţiile privind jurisdicţia muncii (procedura de soluţionare a conflictelor de muncă), se completează cu prevederile C o d u l u i d e procedură civilă, prima instanţă în mod legal şi temeinic a statuat faptul că cererea de chemare în garanţie formulată de M i n i s t e r u l P u b l i c (pârât), împotriva MEF, (chemat în garanţie), este admisibilă şi conformă dispoziţiilor legale în materie.

T r i b u n a l u l M u r e ş, prin sentinţa pronunţată a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru pretenţiile aferente perioadei 10 iunie 2002 – 3 octombrie 2004, însă sub acest aspect niciuna dintre părţile litigante nu a formulat recurs.

Pe fondul pricinii, asigurarea confidenţialităţii privind informaţiile clasificate s-a realizat prin emiterea unor serii de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane care gestionează astfel de informaţii, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informaţii.

Prin art.13 din OG nr.9/2001 pentru modificarea OUG 57/2000 privind salarizarea personalului CNSAS, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile, documentele de care iau cunoştinţă în cadrul funcţiei, personalul consiliului priveşte un spor lunar de confidenţialitate de până la 30% calculat la salariul de bază brut. Prin art.8 din actul normativ menţionat s-a prevăzut că salariile de bază pentru funcţiile de conducere şi de execuţie din cadrul consiliului sunt asimilate funcţiilor specifice Curţii Supreme de Justiţie, Parchetului de pe lângă ICCJ, Curţii Constituţionale etc. Cu toate că, judecătorii şi procurorii în exercitarea atribuţiilor lor legale iau cunoştinţă nemijlocit despre fapte, informaţii sau documente asupra cărora au obligaţia de a păstra confidenţialitatea şi cu toate că sub aspectul salariului de bază legiuitorul a stabilit egalitatea şi cu organele autorităţii judecătoreşti, prin acordarea sporului de confidenţialitate doar salariaţilor CNSAS s-au încălcate prevederile OG nr.137/2000, judecătorii şi procurorii fiind astfel discriminaţi. Acest spor nu este acordat însă magistraţilor judecători, procurori, care la rândul lor, în exercitarea atribuţiilor de serviciu iau cunoştinţă în mod direct de documente, fapte şi informaţii confidenţiale, discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale fiind astfel evidentă.

Prin Legea nr.182/2002 şi HG nr.585/2002 s-a recunoscut că magistraţii gestionează informaţii clasificate, dar nici de această dată nu le-a fost acordat sporul de confidenţialitate, continuând să fie discriminaţi faţă de alte categorii de funcţionari publici şi demnitari.

Discriminarea a continuat în anul 2003 precum şi în anii ulteriori, sporul de confidenţialitate calculat la salariul de bază fiind recunoscut şi lucrătorilor din poliţie, personalului contractual din guvern şi din alte instituţii sau autorităţi publice. În acest sens, sunt relevante disp.art.3 din Legea 444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 precum şi disp.art.15 alin.1 din OG nr.6/2007, care au prevăzut sporul de confidenţialitate categoriilor de funcţionari publici din instituţiile menţionate, cu excluderea magistraţilor şi procurorilor.

Analizând în ansamblu dispoziţiile legale de mai sus, este evident că, cel puţin din dispoziţiile art.3 ale OG nr.19/2006, rezultă în mod clar voinţa legiuitorului de a acorda sporul de confidenţialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituţiilor publice care gestionează şi manipulează informaţii clasificate şi nu doar celor prevăzute în Legea nr.444/2006.

Ori, deşi procurorii şi o bună parte din personalul auxiliar, conform art.28 din Legea nr.182/2002, deţin certificate ORNISS şi gestionează informaţii clasificate, nu beneficiază de sporul de confidenţialitate prevăzut pentru toate celelalte categorii de persoane enumerate.

Mai mult, o bună parte din funcţionarii publici cu statut special din sistemul de ordine publică şi siguranţă naţională gestionează informaţii clasificate obţinute, sub supravegherea procurorilor, în cadrul urmăririi penale efectuate în diferite cauze penale (exemplu ofiţerii specializaţi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor). Se creează astfel situaţia paradoxală, în sensul că judecătorii şi procurorii care dispun şi supraveghează exercitarea unor activităţi prin care se obţin informaţii confidenţiale, nu beneficiază de spor de confidenţialitate, în timp ce persoanele care execută dispoziţiile respective, beneficiază de acest spor. Singurele persoane care lucrează cu documente clasificate şi care în virtutea atribuţiilor de serviciu au acces la fapte, informaţii şi documente asupra conţinutului cărora trebuie păstrată confidenţialitatea, dar nu primesc spor de confidenţialitate, sunt magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate.

Cu privire la natura juridică a obligaţiei de confidenţialitate a reclamanţilor, aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, respectiv o clauză obligatorie şi nu facultativă. Însă, raportul juridic de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Din acest motiv, obligaţia de confidenţialitate reprezintă clauza juridică expresă şi indiscutabilă a obligaţiei sinalagmatice şi a contraprestaţiei unităţii bugetare de plată a drepturilor salariale.(art.155 Codul muncii). Ca atare, legiuitorul, instituind obligaţia sinalagmatică profesională de confidenţialitate în sarcina reclamanţilor, implicit şi de drept a instituit şi o obligaţie de plată, respectiv o contraprestaţie salarială, în lipsa căreia obligaţia reclamanţilor ar fi nulă absolut, lipsită de cauză juridică.

Principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii reclamanţilor de la plata sporului de confidenţialitate, deoarece criteriul acordării acestui spor este unul şi acelaşi: efectul obligaţiei de confidenţialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte. Prin neacordarea sporului de confidenţialitate, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceiaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest spor salarial şi pentru restul personalului.

Deci, reclamantul este discriminaţi în sensul art.2 şi 6 din OG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidenţialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare acestui spor, ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 din ordonanţă).

În fine, potrivit art.16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Prevederile dreptului intern analizate mai sus se coroborează şi cu reglementările internaţionale în materie, respectiv art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. Relevante sunt în sensul menţionat şi prevederile art.7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art.14 din Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi art.4 din Carta socială europeană revizuită şi ratificată prin Legea nr.74/1999 care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prima instanţă a aplicat în mod legal şi temeinic procentul sporului de confidenţialitate prev. de art.13 din OG 9/2001, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri.

Cât priveşte decizia nr.232/2007 a CNCD, se reţine că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanţele de judecată sunt independente şi se supun numai legii, împrejurare confirmată şi de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acţiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiţionată de sesizarea sau vreo hotărâre a consiliului.

Acordarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi nu se confundă cu un adaos la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din C o d u l m u n c i i, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminări în muncă.

Cu privire la motivul invocat de Ministerul Economiei şi Finanţelor privind acordarea despăgubirilor civile actualizate precum şi a dobânzilor legale începând cu data de 4 octombrie 2004, prima instanţă a făcut o corectă aplicaţiune a dispoziţiilor art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii. În acest sens, debitorul este osândit la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligaţiei s-au pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provin dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În cauza dedusă judecăţii, pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor solicitate, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.

În fine, potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese care sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit, precum şi beneficiul de care a fost privat, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate s-au devalorizat în mod continuu.

Faţă de cele ce preced, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.3, 4 şi 9 C.pr.civ., iar curtea nereţinând din oficiu motive de casare de ordine publică care să afecteze legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate şi pe care să le pună în discuţia părţilor, recursurile declarate în cauză sunt nefondate şi în consecinţă urmează a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M i n i s t e r u l P u b l i c – Parchetul de pe lângă Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie, cu sediul în B,(...), sector 5 şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice H, cu sediul în M C,(...), judeţul H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr.1938 din 18 decembrie 2007, pronunţată de T r i b u n a l u l M u r e ş în dosarul nr(...).

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 Martie 2008.

Red.AV

Tehnored.CC/2 exp.

14.04.2008

Jd.fd.C.N., V.E.,

Asist.jud.A.B., C-tin F.