• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. DEC.NR.289/CM din data 2009-05-26
Pronuntata de Curtea de Apel Constanta

 

 

R O M Â N I A

 

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

 

DECIZIA CIVILĂ NR. 289/CM

Şedinţa publică din data de 1 iunie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă şi asigurări sociale

PREŞEDINTE – (...) (...)

JUDECĂTORI – (...) (...)

(...) (...)

Grefier – (...) (...)

 

 

S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă E. H., domiciliată în C,(...), judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 95/23.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26.05.2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când instanţa, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea în cauză la data de 28.05.2009 şi 1.06.2009, când a pronunţat următoarea hotărâre:

 

C U R T E A

 

Cu privire la recursul civil de faţă:

E. H. a declarat recurs la 27.03.2009 împotriva sentinţei civile nr. 95/23.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 iunie 2008, reclamanta E. H. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. „D.” S.A.:

- anularea deciziei nr. 354/6.05.2008 ca nelegală şi netemeinică;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul menţinerii în funcţia de Ş. Oficiu Juridic conform contractului individual de muncă încheiat cu pârâta ca o consecinţă ce derivă din anularea deciziei menţionate şi prevăzute în art. 78 alin. 2 Codul muncii;

- obligarea la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat conform art. 78 Codul muncii;

- obligarea pârâtei să respecte prevederile art. 72 din CCM la nivel de S. Transporturi în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă şi pentru angajaţii existenţi în societate la momentul venirii noii conduceri respectiv aprilie 2007, inclusiv al reclamantei;

- obligarea pârâtei să plătească drepturile salariale cu titlu de primă de celeritate pe ultimii 3 ani şi pe care nu mi le-a plătit, actualizate cu rata inflaţiei;

- obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti conform CCM D. 2006–2007 prelungit şi pentru anul 2008 aşa cum rezultă din prevederile art. 7 pct. 3 din contractul menţionat care constau în acordarea primei de Paşte, de C, de Ziua Lucrătorului E., precum şi a primei de vacanţă, pentru anul 2007–2008 conform art. 96 din contractul mai sus menţionat.

În subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata a 10 salarii medii pe societate conform art. 132.1 din CCM, valabil şi în 2008, dacă se constată că decizia nr. 354/6.05.2008 a fost emisă în condiţii de legalitate.

În considerente s-a arătat că în perioada 3.03.2008–6.06.2008 a avut loc procedura de concediere colectivă ca urmare a reorganizării societăţii prin desfiinţarea unor posturi, concediere pe care o consideră lovită de nulitate absolută, deoarece s-a desfăşurat cu încălcarea gravă a prevederilor legale şi fără o analizare corectă şi temeinică, motiv pentru care solicită anularea deciziei nr. 354/6.05.2008 emisă în cadrul acestei proceduri, prin care i s-a desfiinţat postul şi a fost concediată pentru următoarele motive:

Nerespectarea art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 lit. „a, b, c, din Contractul Colectiv de Muncă la nivel Naţional care stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia de a iniţia în timp util în scopul punerii de acord consultări cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor – referitoare la cel puţin – metodele şi mijloacele de evitare a concedierii colective sau de reducere a numărului de angajaţi concediaţi dar şi de atenuare a consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale ce vizează formele de sprijin pentru recalificare şi reconversie profesională.

Ori, în cauza de faţă, din informaţiile furnizate de preşedintele sindicatului lucrătorilor portuari rezultă indubitabil că sindicatul a fost practic pus în faţa faptului împlinit, căci de luarea măsurii concedierii colective a unui număr de 187 de angajaţi a fost informat direct prin notificarea primită în 3.03.2008.

A susţinut reclamanta că prevederile legale privitoare la procedura prealabilă necesară şi obligatorie de consultare cu partenerii sociali, în speţa de faţă – Sindicatul Lucrătorului E. D. – nu au fost respectate, motiv pentru care şi decizia de concediere este nelegală şi nu-şi poate produce efecte.

Reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 2357/3.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin B.-ul nr. 2580/7.03.2008, s-a stabilit că: „Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice şi maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Decizia de concediere a fost însă emisă în data de 6.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui B..

Data emiterii B.-ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008.

Mai mult, la 6.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 9.05.2008.

Nerespectarea prevederilor art. 71 Codul muncii în sensul că – angajatorul nu a răspuns în scris şi motivat la propunerile formulate de sindicat astfel că a ignorat şi încălcat obligaţia instituită de acest articol, iar măsura luată – concedierea nu poate fi considerată ca o măsură legală, ea fiind luată în mod arbitrar şi subiectiv.

Precizează că sindicatul deşi nu a fost consultat, a informat administraţia despre caracterul nelegal al măsurii ce se doreşte a se aplica şi a propus reluarea procedurii pe baze legale însă nu a fost avută în vedere această propunere.

Mai mult, sindicatul a propus şi un set de măsuri menite să atenueze consecinţele negative ale concedierii colective însă acestea au rămas fără ecou.

A arătat, totodată că o consultare cu sindicatul in probleme legate de reorganizare a activităţii societăţii era absolut necesară şi benefica pentru că s-ar fi înlăturat aspectele legate de necorelarea între numărul de angajaţi existenţi şi cei disponibilizaţi cu necesarul de personal prevăzut în fişa tehnică a utilajului, şi astfel se preîntâmpina luarea unor măsuri arbitrare care au condus inclusiv la accidente dar şi la amenzi din partea Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă C, aşa cum s-a întâmplat în aprilie 2008 când s-a produs accidentul mortal la navă.

Au fost ignorate şi dispoziţiile cuprinse în art. 79 lit. „b” din Contractul Colectiv la Nivel Naţional şi art. 81alin. 1 lit. „b” din Contractul Colectiv la Nivel S. Transporturi care stabilesc obligaţia Consiliului de Administraţie de a lua în discuţie şi de a analiza obiecţiile şi propunerile înaintate de sindicat însă evident anterior luării hotărârii de concediere a salariaţilor, fapt ce dovedeşte că decizia de concediere este nelegal luată şi fără a respecta nicio procedură astfel că nu poate să-şi producă efecte.

După sesizarea sindicatului în legătură cu nelegalitatea procedurii de reorganizare ce implica concedierea colectivă pârâta a dorit să „acopere” viciile de procedură prin trimiterea unui înscris ce nu poate fi calificat în niciun fel prin care a prelungit procedura însă acesta nu acoperă viciile grave ale procedurii, motiv pentru care discuţiile şi consultările cu sindicatul sunt tardive.

Acordarea unui termen mai M. pentru emiterea deciziilor de concediere care în viziunea administraţiei ar fi acoperit viciul iniţial nu a condus la niciun rezultat pentru că în acest interval de timp de cca. 30 zile s-a aşteptat pur şi simplu trecerea timpului deoarece nu au avut loc consultări sau discuţii între părţi.

În conformitate cu prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii măsura desfiinţării locului de muncă să fie considerată legală şi temeinică trebuie că desfiinţarea să fie efectivă şi să aibă la bază o cauză reală şi serioasă.

Desfiinţarea postului a fost justificată de declinul financiar din ultimii ani dar acest aspect nu a fost avut în vedere când s-au stabilit pentru noii veniţi salarii disproporţionat de mari faţă de cele ale personalului existent în societate.

Susţine reclamanta faptul că societatea a fost nevoită să plătească angajaţilor 75% din salariul tarifar şi sporul de vechime pentru perioada cât nu s-a lucrat, totalul orelor de timp nelucrat însemnând 21.500 ore, echivalentul a 2.687 zile lucrătoare, însă că ilustrarea de către pârâtă a acestui aspect dovedeşte dacă mai era cazul că actuala conducere a practicat un management defectuos pentru că nu a asigurat fronturi de lucru pentru angajaţi pe de o parte, iar pe de altă parte este de neînţeles de ce nu s-a trecut la măsura reorganizării activităţii societăţii din momentul în care s-au constatat aceste neajunsuri.

Pentru aceste considerente apreciază că prin disponibilizarea personalului de la departamentul juridic nu se stopează declinul societăţii şi motivaţia de ordin economic nu se constituie într-o motivare serioasă, reală şi temeinică pentru a justifica desfiinţarea oficiului juridic ce cuprindea postul de şef oficiu juridic şi de consilier juridic.

Obligarea pârâtei S.C. „D.” S.A. să respecte prevederile art. 72 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de S. Transporturi în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă şi pentru angajaţii existenţi în societate la momentul venirii noii conduceri respectiv aprilie 2007, inclusiv al reclamantei.

Obligarea societăţii să-i plătească drepturile ce i se cuvin cu titlu de primă de celeritate pe ultimii 3 ani. Această obligaţie fiind stabilită şi prevăzută atât prin Contractul Colectiv de Muncă din S.C. „D.” încheiat pentru anii 2006–2007 şi prelungit în 2008 conform art. 7 pct. 3, cât şi în Contractul Colectiv de Muncă de la nivelul S. Transporturi 2007, 2008–2010, art. 43 pct. „d”, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire de pârâtă deşi au fost încasate sume apreciabile cu acest titlu. La încheierea Contractului Colectiv de Muncă S.C. „D.” pentru anii 2006–2007, contract încheiat şi pentru anul 2008, părţile, respectiv administraţia şi sindicatul au negociat şi stabilit ca salariaţii să primească prima de vacanţă, prima pentru sărbătorirea Cului, a E. şi a Zilei Lucrătorului E. – 15 august.

Întrucât din decizia de concediere rezultă că la încetarea raporturilor de muncă societatea îi va acorda o plată compensatorie reprezentând contravaloarea a 6 salarii tarifare brute negociate conform art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă de la nivelul S. Transporturi, apreciază că această plată compensatorie trebuia calculată avându-se în vedere dispoziţiile art. 132.1 din Contractul Colectiv de Muncă din S.C. „D.” valabil şi aplicabil în această situaţie.

Prin încheierea din 26.09.2008, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al pârâtei S.C. „D.” S.A. a numitului H. G, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 24.10.2008 reclamanta renunţă la pretenţiile privind plata primei pentru Ziua Lucrătorului E. şi prima de vacanţă pentru anul 2007.

Pentru considerentele menţionate, solicită anularea deciziei de concediere nr. 354/6.05.2008 ca fiind nelegală şi netemeinică iar pe cale de consecinţa solicită reintegrarea cu toate drepturile cuvenite.

Societatea pârâtă a depus întâmpinare, invocând că situaţia ce a determinat luarea deciziei de către Consiliul de Administraţie de a desfiinţa un număr de posturi a constituit o importantă scădere a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârşitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% faţă de anul 2006), dar şi greva generală declanşată în data de 26.10.2007 şi care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a generat o întrerupere a activităţii şi pe cale de consecinţă pierderea unor clienţi tradiţionali.

În dorinţa stopării declinului financiar în care se găsea societatea, Consiliul de Administraţie întrunit la Istanbul în data de 26.02.2008 a ajuns la concluzia că factorii determinanţi în rentabilizarea societăţii sunt: o mai bună coordonare a tuturor activităţilor compartimentelor şi eliminarea dublei subordonări şi/sau dublarea posturilor în compartimente diferite precum şi folosirea personalului specializat şi de asemenea implementarea sistemelor informatizate care să preia o parte din sarcinile care erau realizate la acel moment prin utilizarea factorului uman.

S-a susţinut că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege în această materie.

Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancţionată cu nulitatea absolută „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”. Dispoziţiile legale care reglementează procedura în cazul concedierilor colective sunt prevăzute de Codul muncii, Capitolul V, Secţiunea a 5-a „Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierii colective”, art. 68–72.

S-a apreciat că nerespectarea de către angajator a obligaţiilor aferente concedierilor colective, stabilite convenţional prin contracte colective de muncă, nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 76 Codul muncii, deoarece astfel de convenţii nu au caracter de act normativ.

Pârâta a solicitat să se constate că în procedura emiterii deciziei de concediere (urmare concedierii colective) au fost respectate toate normele legale.

Astfel, în şedinţa Consiliului de Administraţie s-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societăţii şi soluţiile necesare pentru creşterea eficienţei economice, propunându-se desfiinţarea unui număr de 187 de posturi; nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea societăţii şi stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desfiinţeze.

Dispoziţiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de consultant, iar în situaţia în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se ajunge la nicio soluţie de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor, angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea posturile care sunt afectate de această măsură.

Pârâta a menţionat că din perspectiva art. 69 alin. (1) Codul muncii, termenul de „timp util” poate fi definit ca fiind un termen limită în care sindicatul îşi poate formula propunerile privind măsurile de evitare a concedierilor ori de diminuare a numărului de salariaţi concediaţi, respectiv 10 zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin. (2) Codul muncii şi a informaţiilor necesare.

Prin sentinţa civilă nr. 95/23.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E. H., în contradictoriu cu pârâta S.C. „D.” S.A. C şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor datorate cu titlu de primă de dispatch pentru perioada iunie 2005–mai 2008.

S-a luat act de renunţarea reclamantei la pretenţiile privind plata primei de ziua lucrătorului portuar şi prima de vacanţă pentru anul 2007.

Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, în raport de susţinerile părţilor, de probele administrate şi de temeiurile în drept aplicabile, a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta contestă decizia de încetare a contractului său individual de muncă urmare concedierii (art. 65 şi 66 Codul muncii) prin prisma nelegalităţii procedurii de concediere colectivă operate în S.C. „D.” S.A. începând cu luna februarie 2008.

A fost invocată încălcarea prevederilor cuprinse în secţiunea 5 a capitolului V din Codul muncii, referitoare la concedierea colectivă, cât şi a celor menţionate în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, apreciindu-se că sunt incidente prevederile art. 76 Codul muncii potrivit cărora „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

În analiza legalităţii concedierii reclamantei prin prisma concedierii colective desfăşurate în cadrul societăţii, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a) cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 69 Codul muncii şi art. 79 lit. „a–c” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010.

Conform art. 69 (1) „.. angajatorul are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:

a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;

b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

(2) În perioada în care au loc consultări, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligaţia să le furnizeze toate informaţiile relevante şi să le notifice, în scris, următoarele:

a) numărul total şi categoriile de salariaţi;

b) motivele care determină concedierea preconizată;

c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;

d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;

e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;

f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi/sau contractului colectiv de muncă aplicabil;

g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;

h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.   

(3) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se menţin indiferent dacă decizia care determină concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului.

(4) În situaţia în care decizia care determină concedierile colective este luată de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), de faptul că întreprinderea respectivă nu i-a furnizat informaţiile necesare.

Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în conţinutul art. 79 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010 care menţionează că: „În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua concedieri colective, părţile convin asupra respectării următoarelor principii:

a) angajatorul va pune la dispoziţia sindicatului justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, organizarea de cursuri de calificare, recalificare sau reorientare profesională etc.;

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale;

c) în cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:

▪ metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;

▪ atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

Prin sintagma timp util se înţelege:

- la întreprinderile cu un efectiv sub 100 de salariaţi, cu 15 zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711 Codul muncii, cu modificările ulterioare;

- la întreprinderile cu 101–250 de salariaţi, cu 20 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711 Codul muncii, cu modificările ulterioare;

- la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711 Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

Reclamanta a precizat că, în speţă, angajatorul nu a iniţiat niciun fel de consultări cu sindicatul.

Susţinerea reclamantei, în sensul că nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea absolută a procedurii concedierii, nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la: metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nicio dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Ceea ce reglementează dispoziţiile art. 69 Codul muncii este obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.).

Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise. Ori, aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

S-a reţinut, astfel că, în speţă, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E.i D. (ca de altfel şi I.T.M. şi A.J.O.F.M. C) o notificare fondată pe dispoziţiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3.03.2008, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 711 Codul muncii (înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 4.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de formularea, la 21.03.2008 (şi înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeaşi dată), a propunerilor sindicale.

Prin urmare nu se poate reţine că sindicatul a fost informat direct, prin notificarea din 3.03.2008 asupra unei decizii de realizare a concedierii colective şi că o asemenea ipoteză nu a permis discutarea măsurilor ce se impun.

Această susţinere este contrazisă de altfel de împrejurarea că ulterior, patronatul a înţeles înţelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate, o asemenea situaţie fiind în sprijinul reprezentanţilor salariaţilor şi în favoarea angajaţilor vizaţi de concedierea colectivă.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de nulitate a fost respins.

b) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 71 Codul muncii.

Potrivit art. 71 alin. (2) „Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora, „Propunerile S.L.P. D. au fost înaintate sub nr. 3301/21.03.2008; prin decizia Consiliului de Administraţie al S.C. „D.” S.A. din data de 26.03.2008 aceste propuneri au primit, în urma analizării, o soluţionare defavorabilă, comunicată prin adresa nr. 3487 din 26.03.2008, sindicatului, cu prezentarea punctuală a considerentelor patronatului.

În consecinţă, această apărare, fondată pe dispoziţiile art. 71 Codul muncii, este nefondată.

c) Cu privire la ignorarea dispoziţiilor art. 79 lit. „b” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010 şi art. 81 alin. 1 lit. „b” din CCM la nivel S. Transporturi.

Conform art. 79, „În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua concedieri colective, părţile convin asupra respectării următoarelor principii:  

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale”, precum şi textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008, dispune în sensul că, „În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua reduceri de personal, ca urmare a restrângerii activităţii, retehnologizării, automatizării şi robotizării procesului de producţie, părţile convin asupra respectării următoarelor principii:

b) justificarea tehnico-economică împreună cu obiecţiile şi propunerile organizaţiei sindicale vor fi supuse spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale a acţionarilor”.

Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziţia nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale şi nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate câtă vreme situaţia a fost supusă spre analiză şi avizare Consiliului de administraţie din 26.02.2008 unde s-a decis că stoparea declinului financiar nu poate fi realizat decât prin creşterea eficienţei economice, aceste motive fiind analizate în Decizia CA din 26.02.2008. Aceste prevederi urmăresc protejarea dreptului salariaţilor de a cunoaşte, prin intermediul sindicatelor, situaţia economică a societăţii şi de a face în termen util şi în deplină cunoştinţă de cauză propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

Astfel cum s-a arătat şi în precedent, însă, această obligaţie a fost respectată de către patronat şi pe cale de consecinţă, a fost apreciată ca nerelevantă în cauză această susţinere de nelegalitate.

d) susţinerile reclamantei referitoare la legalitatea prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii vizând „Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

În acest context, s-a avut în vedere faptul că documentaţia prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „D.” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a niciunei nave şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Împrejurarea că situaţia economică şi financiară precară a fost generată sau nu de managementul defectuos al actualei conduceri a societăţii, astfel cum se invocă prin acţiune (achiziţionarea de mijloace de transport şi echipamente şi neutilizate, acordarea preferenţială de salarii majorate, neasigurarea fronturilor de lucru, etc.) nu poate fi analizată din perspectiva legalităţii şi oportunităţii concedierii colective; aceste aspecte ţin însă de controlul exercitat în considerarea atribuţiilor legale de către sindicat, care nu are doar rolul de a negocia şi semna contractul colectiv de muncă, dar şi pe cel de a asigura protecţia socială a salariaţilor şi de a-şi informa membrii asupra măsurilor preconizate de angajator.

Nu au fost reţinute nici aprecierile referitoare la ineficacitatea măsurii de reducere a posturilor din cadrul departamentului juridic, urmare externalizării activităţii de asistenţă juridică. În analiza costului şi a justificării economice a măsurii nu se poate porni de la prezumţia că motivul real al desfiinţării postului de şef oficiu juridic l-ar constitui interesul încheierii unui contract de consultanţă; pe de altă parte, eficienţa măsurii nu poate fi privită doar prin raportarea valorii contractului de prestări servicii ce urmează a fi încheiat, la cuantumul drepturilor salariale primite de către proprii salariaţi, ci doar în ansamblul elementelor de venituri şi cheltuieli ale societăţii, după finalizarea reorganizării.

e) neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a respecta art. 72 din D. Transport, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă şi pentru angajaţii existenţi în societate la momentul venirii noii conduceri (în luna aprilie 2007).

În ansamblul considerentelor dezvoltate mai sus, s-a reţinut că situaţia evocată extrapolează verificarea temeiurilor de legalitate ale măsurii de concediere colectivă la chestiuni anterioare datei reorganizării.

Faptul că la data modificării structurii acţionariatului noua conducere nu a înţeles să respecte obligaţia menţionată putea constitui premisa naşterii dreptului sindicatului reprezentativ de a iniţia măsurile specifice, necesare negocierii contractelor.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că, în raport de considerentele dezvoltate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală şi temeinică.

f) În ce priveşte capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societăţii la plata diferenţelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la D.M.S.S.F. C.

Considerentele formulate asupra acestor pretenţii au relevanţă şi aplicabilitate şi în contextul celorlalte pretenţii băneşti ale reclamantului, întrucât ţin de interpretarea unei situaţii juridice – valabilitatea sau, dimpotrivă, încetarea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Principalele poziţii formulate de părţi în acest context au pornit de la următoarele premise:

Reclamanta: CCM la nivel de unitate a fost înregistrat conform art. 25 din Legea nr. 130/1996, republicată, la data de 27.09.2006, dar părţile semnaseră actul la 31.07.2006 şi conveniseră că perioada de valabilitate a acestuia să fie până la 31.08.2007; prin urmare, în virtutea art. 7 alin. 3 din contract, intenţia de denunţare a contractului făcută de reprezentanţii patronatului cu mai puţin de 30 de zile calculate până la 31.08.2007, lipseşte de eficienţă acest demers, iar contractul colectiv este prorogat prin voinţa părţilor (legea părţilor), pentru încă un an.

Pârâta: Contractul colectiv de muncă produce efecte, conform aceluiaşi text de lege, de la data înregistrării lui, iar potrivit art. 242 Codul muncii, acesta se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni; prin urmare, stabilirea valabilităţii contractului până la 31.08.2007 şi implicit calculul celor 30 de zile de denunţare unilaterală prin raportare la data menţionată nu sunt întemeiate. Contractul nu poate fi considerat a fi în vigoare câtă vreme sindicatul a declanşat conflictul de interese şi greva generală.

În analiza acestor puncte de vedere va fi considerat ca legal şi temeinic cel dezvoltat de societatea pârâtă.

Astfel, art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute (inaplicabile în litigiu). În cauză, însă, la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E.i D. a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existenţa unui conflict de interese având ca principal obiectiv încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

În documentaţia transmisă Direcţiei de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27.08.–28.09.2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23.10.2007 a fost anunţată greva generală.

În aceste condiţii, opinia exprimată de către reclamanta potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi-a produs efectele şi ulterior datei de 27.09.2007 este în neconcordanţă cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

Pornind de la acest punct de vedere, s-a reţinut că după data menţionată, niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, aşadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Nu s-a contestat acordarea acestor compensaţii, astfel cum de altfel a susţinut şi societatea.

Faţă de considerentele arătate, s-a reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la plata altor compensaţii la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

g) Aceleaşi considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, au fost avute în vedere şi în raport de pretenţiile vizând plata primei de C pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, invocate şi întemeiate în acţiune prin raportare la prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior (respectiv, cât priveşte prima de C, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 17.04.2006, iar cât priveşte prima de Paşti 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, motiv pentru care aceste pretenţii nu pot fi întemeiate nici pe dispoziţii ale acestor contracte.

h) Cât priveşte plata primei de vacanţă pe anul 2007şi a primei pentru ziua lucrătorului portuar, pentru acelaşi an s-a reţinut că reclamanta a renunţat la aceste pretenţii, pe baza probelor administrate, ce atestă achitarea sumelor datorate de angajator în cursul lunii septembrie 2007.

i) În fine, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 10.734,47 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–31.06.2007, instanţa a reţinut următoarele aspecte:

Prin Actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a consemnat, prin voinţa partenerilor sociali semnatari, că: „În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit, direct la încasarea acesteia”.

Conform art. 11 alin. 1 lit. „c” din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: (…) pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.

Consecinţa directă a stabilirii destinaţiei primei de operare cu celeritate de către părţile semnatare ale contractului colectiv pe ramură, o reprezintă naşterea, în persoana beneficiarilor, a dreptului de a primi – în măsura încasării de către operatorul portuar a unor sume cu acest titlu – a premiului de natură salarială.

Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuţia dusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali.

În absenţa unei modalităţi clare de partajare a premiilor rezultate în acest mod, instanţa nu se poate subroga rolului partenerilor sociali, iar dezacordul părţilor ori dezinteresul manifest al uneia dintre părţile contractante în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale.

Faptul că participarea personalului (inclusiv a celui U.) la repartizarea acestor sume s-a fundamentat pe un principiu de echitate, în sensul că salariaţii au primit sume considerabil egale cu acest titlu, nu îndreptăţeşte la acest moment instanţa să aplice acelaşi criteriu; acest aspect nu O. însă dreptul salariatului ca, pe baza unui titlu executoriu, să-şi asigure demersurile de executare, pentru plata efectivă a sumelor datorate.

Acesta este considerentul pentru care nu a fost reţinută ca fiind concludentă în cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în favoarea reclamantei nici suma pretinsă prin acţiune cu acest titlu, întrucât calculul abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.

Pe cale de consecinţă, a fost admis acest capăt de cerere, în sensul că pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei iunie 2005–mai 2008.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În privinţa consideraţiunilor generale legate de respectarea procedurilor legale necesare a fi parcurse la luarea măsurii concedierii colective, instanţa a apreciat că aceste proceduri au fost respectate de intimata pârâtă S.C. „D.” S.A., în sensul că art. 69 Codul muncii impune angajatorului doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul referitoare la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor şi de reducere a numărului de angajaţi concediaţi, informând sindicatul – reprezentanţii salariaţilor – asupra intenţiei de realizare a concedierii cu prezentarea motivaţiei, obligaţie prevăzută şi în art. 79 lit. „b” din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Naţional pe anii 2007–2010 şi în art. 81 alin. 1 lit. „b” din Contractul Colectiv de Muncă S. Transporturi pe anii 2008–2010, reţinând în mod greşit faptul că sindicatului i-au fost prezentate aceste înscrisuri, câtă vreme din adresele existente la dosar rezultă că la data de 21.03.2008 când sindicatul a prezentat propunerile sale privind evitarea concedierilor şi reducerea numărului de angajaţi concediaţi a solicitat şi înscrisurile necesare privind justificarea economico-financiară.

În mod greşit instanţa a reţinut că a fost respectată obligaţia prevăzută în art. 71 Codul muncii, în sensul că pârâta a răspuns în timp şi motivat la propunerile sindicatului, însă faptul că răspunsul pârâtei nu a convenit sindicatului nu echivalează cu lipsa unui răspuns.

Susţinerea de către instanţă a faptului că propunerile şi sugestiile sindicatului au fost analizate de Administraţie prin decizia din 26.02.2008, dovedeşte o greşită imagine asupra situaţiei existente şi a evoluţiei în timp a schimbului de corespondenţă dintre părţi.

În fapt, art. 79 lit. „b” din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Naţional şi art. 81 alin. 1 lit. „b” din Contractul Colectiv de muncă S. Transporturi vorbesc de analiza ce trebuia efectuată în Consiliul de Administraţie după ce sindicatul ar fi primit justificarea tehnico-economică a măsurii de reorganizare, însoţită de punctul de vedere al partenerului social – sindicatul – care trebuia să fie prezent la discutarea acestei situaţii. Prin interpretarea dată cerinţei prevăzute de art. 79 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Naţional şi art. 81 din Contractul Colectiv de muncă S. Transporturi instanţa a pronunţat o soluţie netemeinică bazată pe o contradicţie de raţionament.

Referitor la aprecierea instanţei că în cauză au fost respectate prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii, care prevăd că „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”, consideră greşită această apreciere deoarece instanţa nu a analizat toate aspectele pe care le-a invocat în acţiune.

Prin acţiune a criticat ca neîntemeiată această motivare, arătând că acest volum mare de activitate dovedeşte că atribuţiile posturilor de jurişti există şi trebuie să se menţină în continuare, cu menţiunea că aceşti jurişti au gestionat în bune condiţiuni activitatea biroului juridic o perioadă lungă de timp (peste 17 ani).

Instanţa nu a motivat dacă a fost legală concedierea celor doi jurişti şi dacă apelarea la servicii de asistenţă juridică externă se justifică, câtă vreme în societate cei doi jurişti au acoperit şi gestionat în bune condiţiuni activitatea juridică complexă şi destul de amplă din cadrul societăţii.

Dincolo de faptul că instanţa a motivat legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere a recurentei numai din punct de vedere economic şi nu prin prisma cerinţei impuse de art. 65 alin. 2 Codul muncii, în sensul că măsura să aibă o cauză serioasă şi reală, a apreciat că, prin această manieră instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor pentru care a înlăturat apărările recurentei din acţiune, vizând neseriozitatea şi nerealismul cauzei care a determinat luarea măsurii concedierii.

Referitor la motivarea instanţei în legătură cu susţinerea reclamantei că pârâta nu a respectat în 2007 prevederile cuprinse în art. 72 din Contractul Colectiv de Muncă S. Transporturi, în sensul că nu a constituit comisia de negociere a Contractului Individual de Muncă al angajaţilor existenţi la momentul venirii noii conduceri – respectiv aprilie 2007 – a învederat faptul că, instanţa a considerat că această solicitare extrapolează verificarea temeiurilor de legalitate a măsurilor de concediere colectivă, la chestiuni anterioare datei reorganizării, când sindicatul putea să iniţieze măsuri specifice care să determine noua conducere să constituie comisia de negociere, este îndreptăţită să aprecieze că instanţa odată cu acest raţionament s-a pronunţat şi asupra primului capăt de cerere, în sensul că a respins posibilitatea ca odată cu constatarea temeiniciei sau netemeiniciei decizie să beneficieze, conform art. 78 Codul muncii şi de o despăgubire egală cu salariile majorate, reactualizate de care ar fi beneficiat, ori, dacă asupra posibilităţii de majorare a salariului urmare a negocierii în comisia de negociere a Contractului Individual de Muncă, instanţa nu se poate pronunţa atunci este de neînţeles cum se va proceda la stabilirea despăgubirii în situaţia în care ar fi fost admisă acţiunea reclamantei.

Referitor la capătul de cerere, subsidiar, vizând obligarea pârâtei la plata diferenţelor rezultate din plata salariilor compensatorii, calculate conform art. 132 din Contractul Colectiv de Muncă a precizat următoarele:

- la registratura T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a au fost înregistrate peste 120 de contestaţii împotriva deciziilor emise în procedura de concediere colectivă ce s-a desfăşurat în S.C. „D.” S.A., contestaţii repartizate aleatoriu la cele două complete de judecată, secţia civilă, unde dosarele au primit soluţii diferite vizând acest capăt de cerere.

Problema ce s-a pus în discuţie şi pe care instanţa a soluţionat-o într-o manieră netemeinică şi greşită este aceea a valabilităţii şi pentru anul 2008 a contractului încheiat în 27.09.2006, contract care la art. 7 pct. 3 prevede că „denunţarea contractului trebuie făcută cu 30 de zile înainte de expirarea duratei de valabilitate”, iar în art. 7.1 se precizează că acest contract este valabil până la data de 31.08.2007.

Pentru solicitarea de acordare a primei de C pentru anul 2007 şi prima de Paşte 2008, instanţa apelează la acelaşi raţionament legat de faptul că aceste drepturi de natură salarială erau prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat în S.C. „D.” în 27.09.2006, valabil până în 27.09.2007 şi care, pentru motivaţia prezentată anterior nu şi-a prelungit valabilitatea, astfel că nu mai există temei pentru această solicitare, căci Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de S. Transporturi aplicabil în această situaţie nu prevede astfel de prime.

Referitor la capătul de cerere privind plata primei de despatch-money pe ultimii 3 ani, respectiv pentru perioada iunie 2005–mai 2008, în sumă de 10.734,47 lei, urmează a constata că, deşi în considerentele sentinţei se menţionează corect că se solicită prima de celeritate pe 3 ani, când se analizează acest capăt de cerere, se apreciază că se solicită plata despatch-money pe perioada 1.01.2007–31.06.2007, această neconcordanţă însă nu influenţează asupra hotărârii luate, căci instanţa nu s-a pronunţat asupra sumei solicitate, ci s-a pronunţat numai asupra faptului că pârâta va trebui să-i plătească reclamantei suma „cuvenită” cu titlu de despatch-money în perioada iunie 2005–mai 2008, fără a stabili această sumă.

Recursul este fondat şi va fi admis cu consecinţa casării în parte a sentinţei atacate, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

a) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 711 Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: „În situaţia în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul T e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin. 1 Codul muncii doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilitatea de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nicio dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamanta recurentă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art. 69 Codul muncii reglementează obligaţia informării sindicatelor asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi).

Obligaţia instituită de art. 69 Codul muncii vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

b) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancţionat în mod corespunzător încălcarea săvârşită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenţiei de realizare a concedierii colective şi aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noţiunea de „timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: „Prin sintagma timp util se înţelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711 din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speţă, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E.i D. încă de la 3.03.2008 intenţia de concediere colectivă, astfel cum rezultă din B.ul la Notificarea nr. 2357/3.03.2008 înregistrat sub nr. 2580 din 7.03.2008 şi primit de reprezentanţii sindicatului în data de 10.03.2008.

c) În privinţa emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 711 din Codul muncii şi această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – şi nu 60 de zile, cum prevăd dispoziţiile art. 79 din D. prin raportare la art. 711 Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a B. la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut intenţia de reorganizare şi concediere colectivă, în speţă la 3.03.2008.

Articolul 711 Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711 Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerinţă legală.

d) O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008– 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Ne însuşim considerentele T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiţie de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel naţional, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaţilor de a cunoaşte prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară şi nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate şi alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situaţia arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate şi reţinute în mod judicios de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentaţia prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „D.” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a niciunei nave şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Intenţia părţilor, astfel cum rezultă din această prevedere a fost ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31.08.2008 şi ca o excepţie, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunţă unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.

Prin adresa nr. 4403/3.08.2007 S.C. „D.” invită Sindicatul Lucrătorilor E.i D., în data de 27 august 2007, ora 11, la sediul societăţii, pentru deschiderea negocierilor în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unităţii.

În acelaşi timp societatea menţionează că în situaţia în care sindicatul nu îşi manifestă intenţia de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voinţă a patronatului în sensul denunţării contractului colectiv de muncă.

Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată că, un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute de lege.

Cu toate acestea, la 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E.i a formulat o cerere de conciliere prealabilă, cerere înregistrată la D.M.P.S. C sub nr. 23741/4.10.2007, în care se arată în mod explicit obiectul conflictului de interese declanşat de sindicat şi anume „încheierea unui nou contract colectiv de muncă”.

Consecinţa logică a analizării probatoriilor administrate este aceea că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă şi-a produs efectele până la data de 27.09.2007, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

Efectul imediat al încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate îl reprezintă aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 6 din 17.04.2006.

Cât priveşte însă oportunitatea desfiinţării celor două posturi de jurist, din care unul era ocupat de către recurentă, Curtea învederează că această măsură trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că măsura trebuie să fie reală şi serioasă.

E. stabilirii organizării şi funcţionării societăţii revine însă în exclusivitate angajatorului, aspect care rezultă în conformitate cu dispoziţiile art. 40 (1) lit. „a” din Codul muncii.

În cauză, s-a întocmit un studiu de fezabilitate de către angajator, care a indicat că serviciile furnizate de către societăţile de avocatură independente sunt preferabile serviciilor prestate de către angajaţii societăţii în posturile de jurist.

Critica recurentei referitoare la încălcarea obligaţiei instituită de prevederile art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei de negociere a contractelor individuale de muncă sunt nefondate, întrucât prevederea legală invocată naşte această obligaţie în seama angajatorului numai dacă la nivelul societăţii s-ar fi încheiat un contract colectiv de muncă pentru anul 2007–2008, însă la nivelul S.C. „D.” a fost încheiat un contract colectiv de muncă pentru anul 2006–2007, contract care a fost denunţat de societate, astfel că, la data luării măsurii, contractul aplicabil era cel încheiat la nivel de ramură transporturi.

Critica este nefondată şi sub aspectul capătului de cerere subsidiar vizând obligarea pârâtei la plata diferenţelor rezultate din plata salariilor compensatorii calculate conform art. 132 din contractul colectiv de muncă al S.C. „D.” S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr. 1951/27.09.2006, întrucât acest contract de muncă îşi încetase efectele la data luării măsurii în privinţa recurentei.

Întrucât aceleaşi argumente urmează a fi avute în vedere şi cu privire la critica referitoare la Primele de C 2007 şi Paşte 2008 şi de vacanţă 2008, aceste motive de recurs vor fi analizate împreună, ele fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Contractul colectiv de muncă pe care recurenta îşi întemeiază pretenţiile şi-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007, anterior momentului în care drepturile solicitate de reclamantă ar fi putut lua naştere dacă respectivul contract ar mai fi în vigoare.

Potrivit art. 242 din Codul muncii, „Contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni sau pe durata unei lucrări determinate”, iar, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, „Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părţile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înregistrare a contractului”.

Din interpretarea coroborată a celor două texte de lege, se pot trage următoarele concluzii: contractul colectiv de muncă nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mică de 12 luni, contractul colectiv de muncă produce efecte de la data înregistrării acestuia, părţilor fiindu-le permis să convină ca şi dată de intrare în vigoare a contractului o dată ulterioară înregistrării acestuia şi nu o dată anterioară.

În aceste condiţii, având în vedere că înregistrarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A. pentru anul 2006–2007 s-a realizat în data de 27.09.2006, încetarea acestuia nu putea să survină înainte de 27.09.2007 decât cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 242 din Codul muncii.

Intenţia părţilor, astfel cum rezultă din această prevedere a fost ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31.08.2008 şi ca o excepţie, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunţă unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.

Prin adresa nr. 4403/3.08.2007 S.C. „D.” invită Sindicatul Lucrătorilor E.i D., în data de 27 august 2007, ora 11, la sediul societăţii, pentru deschiderea negocierilor în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unităţii.

În acelaşi timp societatea menţionează că în situaţia în care sindicatul nu îşi manifestă intenţia de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voinţă a patronatului în sensul denunţării contractului colectiv de muncă.

Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată că, un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute de lege.

Cu toate acestea, la 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E.i a formulat o cerere de conciliere prealabilă, cerere înregistrată la D.M.P.S. C sub nr. 23741/4.10.2007, în care se arată în mod explicit obiectul conflictului de interese declanşat de sindicat şi anume „încheierea unui nou contract colectiv de muncă”.

Consecinţa logică a analizării probatoriilor administrate este aceea că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă şi-a produs efectele până la data de 27.09.2007, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

Efectul imediat al încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate îl reprezintă aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 6 din 17.04.2006.

În aceste condiţii, Tribunalul, în mod corect a analizat pretenţiile referitoare la plaţi compensatorii, prima de C 2007, primă Paşti 2007 şi primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi şi nu al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care îşi încetase valabilitatea la termenul şi în condiţiile mai sus arătate.

O ultimă critică vizează modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect acordarea primei de dispatch, critică pe care Curtea o apreciază întemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

E. money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–iunie 2007.

Prin raportul semestrial privind situaţia economico-financiară şi analiza activităţii S.C. D.” S.A. la data de 30.06.2007, s-a menţionat că în semestrul I 2007 veniturile societăţii au crescut şi că această creştere se datorează depăşirii ratelor de operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

 

Cu opinie majoritară:

 

Admite recursul civil declarat de recurenta reclamantă E. H., domiciliată în C,(...), judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 95/23.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C.

Casează în parte sentinţa în sensul că trimite cauza spre rejudecare cu privire la capătul de cerere având ca obiect prima de dispatch.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2009.

Judecător,

N. B.

 

Judecător,

K. E.

 

Grefier,

(...) (...)

 

 

 

 

 

 

Jud.fond. G.M./M.H.

Red.dec.jud. M.A.

Tehnoredact.gref.M.P.

4 ex./ 19.06.2009.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

OPINIE SEPARATĂ

JUDECĂTOR (...) (...)

 

 

Contrar opiniei majoritare, consider că recursul trebuia admis iar sentinţa recurată modificată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor pretinse în cererea introductivă cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, primă de C şi primă de Paşti şi primă corespunzătoare primei de celeritate, pentru următoarele considerente:

A. Contractele colective de muncă aplicabile:

În cauză, cererea introductivă este întemeiată pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susţine inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esenţial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile băneşti.

În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29.01.2007.

Pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Pentru anul 2008, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţi, se constată că acesta a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi F a m i l i e C o n s t a n ţ a sub nr. 19510/27.09.2006.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părţile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.

Aşadar, părţile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă şi ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen şi de a stabili momentul de la care el începe să curgă şi momentul la care se împlineşte.

Este cert aşadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007.

Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din acelaşi contract, stabileşte că dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Pârâta susţine că a denunţat acest contract în data de 03.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/03.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor E.i D. în aceeaşi zi (aspect necontestat) , pârâta a invitat organizaţia sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă „reprezintă şi manifestarea de voinţă a patronului în sensul denunţării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenţia încheiată la nivelul unităţii de către partenerii sociali”.

Dar, pentru a opera denunţarea contractului colectiv era necesar ca denunţarea acestuia să aibă loc cu cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părţile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 01.08.2007.

Cum declaraţia de denunţare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 03.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părţi.

Or, la împlinirea termenului convenit de părţi pentru denunţarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilităţii acestuia.

Contractul colectiv de muncă şi-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinţei părţilor, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunţare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părţi, neputând produce efecte.

Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil.

Pârâta susţine în esenţă că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la E. C şi prevederile art. 25 al.3 şi art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunţarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil.

Această susţinere nu poate fi însă primită.

Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, şi data de 31.08.2007 stabilită de părţi a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 şi art. 242 din Codul muncii.

Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinţei părţilor şi de drept, acest contract colectiv de muncă şi-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deşi părţile au stabilit termenul limită de 31.08.2007.

Astfel, pe de o parte, deşi potrivit art. 24(1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate.

Dar, art. 283 al.(1) lit. d din Codul muncii, prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute.

Aşadar, deşi legea foloseşte sintagma „sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanţa nu o poate invoca din oficiu şi nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulităţi nefiind deci cel specific nulităţii absolute.

Or, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze şi nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni.

Aşadar, în condiţiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii ar contraveni art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reţinută voinţa părţilor care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunţare a contractului.

Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deşi reclamanta susţine că părţile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 si conveniseră ca perioada de valabilitate, iniţială, de un an este pana la 31.08.2007.

Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizaţiei sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive.

Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă şi ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă.

În sfârşit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit şi în favoarea angajaţilor, pentru a li se asigura stabilitatea condiţiilor de muncă şi siguranţa veniturilor.

Ca urmare, în interpretarea şi aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaţilor, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecţie în cazul concedierii colective.

Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de a nu aplica acest contract colectiv de muncă şi în consecinţă de a recunoaşte salariaţilor drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici.

Mai trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilităţii acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă şi cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar şi imediat după data de 31.08.2007, părţile aveau posibilitatea şi obligaţia de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să îşi înceteze aplicabilitatea.

Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor E.i D. de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acţiune care încadrează în sfera manifestărilor de voinţă făcute în aplicarea art. 7 pct.3 din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situaţie apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-şi prelungească valabilitatea şi fără ca părţile să fi negociat şi să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 din Codul muncii.

În cazul de faţă însă, părţile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia şi pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract.

Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor E.i D. a declanşat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conţinutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la E. C sub nr. 23741/04.10.2007 rezultă că solicitările organizaţiei sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 şi deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. e) din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 al.2 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 îşi prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligaţia de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părţile au ajuns la divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 al.2 din aceeaşi lege permite declanşarea grevei.

Totuşi, problema legalităţii grevei declanşate ulterior şi o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze.

Pe de altă parte, faptul că preşedintele organizaţiei sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 01.01.2008, relaţiile de muncă în cadrul SC D. SA se vor desfăşura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (aşa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declaraţiei a însăşi organizaţiei sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996) şi nu poate fi opusă nici instanţei nici părţii adverse pârâtei într-o cauză precum cea de faţă, în care organizaţia sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia.

Apoi, această susţinere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaştere a efectelor declaraţiei de denunţare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condiţiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunţare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de preşedintele organizaţiei sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului.

Cum între părţi nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 06.05.2008 iar denunţarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare.

B. Cuantumul drepturilor pretinse:

Întrucât drepturile băneşti pretinse îşi au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună.

a) referitor la indemnizaţia de concediere:

Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desfiinţarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parţiale a activităţii şi în cazul modernizării activităţii sau achiziţionării unor noi tehnologii de lucru, salariaţii beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 şi 10 ani şi 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.

În cauză, reclamanta a susţinut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunţat.

Aşa cum s-a arătat, contrar susţinerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi înregistrat în data de 27.09.2006.

Articolul 80 al.(1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabileşte ca la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susţin ambele părţi, în măsura în care între această sumă şi suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferenţe de către pârâtă.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensaţie egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensaţia deja primită şi cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii nu ar exista nici o diferenţă. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acţiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanţă pentru considerentele deja expuse.

b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paşti şi C

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea E. şi 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august.

Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime şi nici nu a probat că le-ar fi plătit.

Faţă de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume şi anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C şi Paşti, pârâta trebuia obligată pârâta şi la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C şi 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti.

 

 

 

c) referitor la cel de al 13-lea salariu:

În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 al.2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Aşa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: „În situaţia în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parţial sau total, condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, la Art. 43(2) lit. a), se stabileşte că un alt venit este, între altele şi „al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi va fi acordat în primul semestru al anului următor”.

Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 şi 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaţilor au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007.

În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept şi nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept în mod corect a fost respinsă.

d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariaţi, reprezentaţi de Sindicatul Lucrătorilor E.i D., să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 01.01.2007 – iunie 2007, conform art. 42 al.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 4 din (...), „în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia”.

Din modul de formulare a dispozitivului sentinţei indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acţiune în pretenţii, prin care să se urmărească stabilirea obligaţiei de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligaţii de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 al.1 lit. e din Codul muncii , având ca temei prevederile art. 11 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996.

Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu.

În cauza de faţă, reclamanta , faţă de neexecutarea obligaţiei prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat şi faţă de neexecutarea sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, a formulat o cerere în pretenţii în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.

Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepţia prematurităţii susţinând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară.

Această excepţie este nefondată şi va fi respinsă ca atare întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absenţa negocierilor dintre patronat şi sindicat.

Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor şi modalităţii de acordare nu poate nega dreptul salariaţilor, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.

Mai mult, refuzul sau tergiversarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti care obliga pârâta să respecte obligaţia stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanţa sa a dreptului de acces la o instanţă.

Cu privire la fondul acestei cereri, se reţine că în determinarea valorii pretenţiilor sale, reclamanta a avut în vedere date publice privind activitatea economică a societăţii pârâte, necontestate de aceasta.

Pe de altă parte, pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajaţi, ca şi cum ar fi contribuit cu toţii la obţinerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate.

Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv şi faţă de atribuţiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime şi ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajaţi a contribuit la obţinerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.

Pârâta recunoaşte încasarea de la armatori a sumei de 369.682,46 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susţine că acordarea primelor către angajaţi din această sumă ar duce la afectarea situaţiei sale economice.

Astfel de argumente nu pot fi primite în condiţiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligaţie, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăşi prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 şi art.241 din Codul muncii.

Apoi, susţinerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obţinute pentru activităţi anterioare datei de 01.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidenţă contabilă primară.

Susţinerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obţinute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidenţieze navele pentru care s-a obţinut prima de celeritate şi mărfurile operate în cazul acestor nave.

De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuţiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaţilor, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor aşa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţia stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcţionat din motive care nu îi sunt imputabile.

Nici susţinerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obţinerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de munca suplimentara şi toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depăşirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investiţiilor angrenate în operaţiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăseşte în art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat.

Ca urmare pârâta va fi obligată să achite suma pretinsă prin cererea introductivă cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 01.01 – 31.06.2007.

 

 

 

 

OPINIE SEPARATĂ

 

 

Admite recursul civil declarat de recurenta reclamantă E. H., domiciliată în C,(...), judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 95/23.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C.

Modifică în parte sentinţa în sensul că obligă pârâta către reclamantă la plata următoarelor drepturi: plăţi compensatorii în cuantum de 10 salarii medii pe societate, 500 lei primă de C, 230 lei primă pentru Paşti, 10.734,47 lei primă de celeritate.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2009.

 

JUDECĂTOR,

 

(...) (...)

 

 

 

 

 

 

 

 

S. jud. B. R. 30.06.2009.

Toate spetele


Sus ↑