• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. 189 din data 2010-02-10
Pronuntata de Curtea de Apel Timisoara

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A Operator 2928

Secţia Litigii de muncă şi

asigurări sociale

DOSAR NR(...)

 

 

DECIZIA CIVILĂ NR. 189

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2010

PREŞEDINTE : (...) (...)

JUDECĂTOR : (...) (...)

JUDECĂTOR : Dr. (...) (...)

GREFIER : (...) (...)

 

Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâta-recurentă Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A împotriva sentinţei civile nr. 1629/17.11.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamanta-intimată E. B., având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, se prezintă reclamanta-intimată personal şi asistată de avocat M. H. şi consilier juridic J. B. pentru pârâta-recurentă.

Procedura de citare este îndeplinită legal.

Recursul este scutit de taxă de timbru.

S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de şedinţă, după care se constată că prin registratura instanţei, la data de 8 februarie 2010, intimata a depus întâmpinare.

Reprezentanta reclamantei-intimate depune la dosar împuternicire avocaţială şi chitanţa nr. 2/5.02.2010 în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu avocat şi întâmpinare, învederând instanţei că un exemplar al acesteia s-a comunicat la sediul unităţii din A prin poştă.

Reprezentantul pârâtei-recurente depune la dosar delegaţia de reprezentare.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată şi acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.

Reprezentantul pârâtei-recurente solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris pentru motivele expuse în cererea de recurs.

Reprezentanta reclamantei-intimate solicită respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

 

C U R T E A,

 

În deliberare, constată că prin sentinţa civilă nr. 1629/17.11.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l A r a d a admis acţiunea civilă exercitată de reclamanta E. B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, jud. A, reprezentată legal de director general dr. Edita J., a anulat dispoziţiile nr. 534/B/12.05.2009 şi nr. 420/B/13.04.2009 emise de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, a dispus reintegrarea reclamantei în postul deţinut şi a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, cu începere de la data încetării raportului de muncă până la zi.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit copiei contractului individual de muncă nr. 873/01.07.2005, reclamanta a încheiat acest contract cu pârâta pentru ocuparea postului de muncitor calificat – bucătar la Centrul de plasament nr. 3, începându-şi activitatea la 01.07.2005.

Prin dispoziţia nr. 534/B/12.05.2009 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A s-a dispus eliberarea reclamantei din postul ocupat, ca urmare a reorganizării activităţii prin reducerea postului ocupat de aceasta. La art. 2 sunt precizate motivele de fapt ale eliberării din funcţie, şi anume: încadrarea în alocaţiile bugetare pentru cheltuielile de personal stabilite prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 90/20.03.2009, restructurarea şi reorganizarea pârâtei aprobată prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 80/20.03.2009, precum şi argumentul că desfiinţarea locului de muncă se impune ca o măsură efectivă cu cauze reale şi serioase. Se indică preavizul de 30 de zile calendaristice acordat prin dispoziţia nr. 420/B/13.04.2009, precum şi motivele de drept: art. 65, art. 66, art. 68 – 71 şi art. 73 din Codul muncii; art. 70 alin. 2 din Acordul – Contract colectiv de muncă încheiat la nivel de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A 2007; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 modificată; art. 87, art. 91 şi art. 97 şi următoarele din Legea nr. 215/2001 republicată; Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 82/20.03.2009 pentru aprobarea organigramei privind concedierea colectivă, Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 90/20.03.2009 pentru aprobarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli pe anul 2009; procesul verbal nr. 11167/13.03.2009 al Colegiului Director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A; notificarea/proiect de concediere colectivă înregistrată la DGASPC A sub nr. 11209/13.03.2009, la Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă T A sub nr. 27814/16.03.2009 şi la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă A sub nr. 3038/13.03.2009, cererea privind solicitarea de reducere a termenului de 30 de zile prevăzut de Codul muncii cu 15 zile, adresa de solicitare a avizării funcţiilor publice înaintată la ANFP la 26.03.2009.

Anterior, prin dispoziţia nr. 420/B/13.04.2009 s-a dispus acordarea preavizului de 15 zile reclamantei pentru perioada 17.04 - 11.05.2009, cu precizarea că la împlinirea termenului de preaviz urmează să se aplice dispoziţia de concediere a reclamantei pentru motivele de fapt şi de drept indicate în dispoziţia descrisă în alineatul precedent.

În speţă, concedierea a fost colectivă astfel cum a precizat pârâta şi cum rezultă din actele depuse la dosar.

Art. 68 - 71 din Legea nr. 53/2003 republicată reglementează cerinţele concedierii colective legate de informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective, iar art. 73 prevede dreptul de preaviz, care nu poate fi mai mic de 15 zile în cazul concedierilor ce nu au legătură cu conduita salariatului.

Pârâta a prezentat în notificarea nr. 14125/31.03.2009 destinată A.J.O.F.M. criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere prevăzute de Codul muncii, Legea nr. 188/1999, contractul colectiv de muncă şi cele propuse de personalul D.G.A.S.P.C., cu precizarea că etapele concedierii colective se realizează în conformitate cu prevederile C o d u l u i m u n c i i, ale Ordonanţei Guvernului nr. 98/1999 şi Legii nr. 188/1999.

Din prevederile art. 74 alin. 1 lit. c şi d coroborate cu art. 76 din Codul muncii rezultă faptul că dispoziţia de încetare a raportului de muncă, în cazul concedierilor colective, trebuie să cuprindă şi următoarele elemente: criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. 2 lit. d din acelaşi cod (condiţia prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. c din Codul muncii); „lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64” (element obligatoriu impus de art. 74 alin. 1 lit. c din Codul muncii), pe lângă cele prevăzute de art. 74 lit. a şi b, şi anume motivele care determină concedierea şi durata preavizului.

Pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei ultime cerinţe astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 74 lit. d din Codul muncii, nefiind, de asemenea respectate nici prevederile art. 74 lit. c din Codul muncii.

Dispoziţia nr. 534/B/12.05.2009 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A cuprinde măsura luată, motivele de fapt şi de drept ale acesteia, perioada preavizului, dar nu şi criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, deşi din actele depuse de pârâtă rezultă faptul că a fost vorba despre o concediere colectivă.

Astfel, s-a reţinut că pârâta a comunicat Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă A şi Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă A cu adresa nr. 14125/31.03.2009 criteriile prevăzute de Codul muncii, contractul colectiv de muncă şi cele propuse de personalul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, fără indicarea concretă (specifică situaţiei de fapt a personalului pârâtei) a criteriilor prevăzute de această lege, pentru stabilirea ordinii de priorităţi la concediere/eliberare din funcţia publică. De asemenea, a depus la fila 32 dosar o listă cu criteriile prevăzute pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, fără a proba şi a susţine că a comunicat criteriile aplicate fiecărei persoane propuse pentru disponibilizare.

Or, într-adevăr aceste criterii pe care a considerat pârâta că le întruneşte reclamanta pentru eliberarea din funcţia publică, eventual şi prin raportare la situaţia colegilor săi consilieri juridici, trebuiau menţionate în dispoziţia de eliberare din funcţia publică tocmai pentru a dovedi faptul că măsura respectivă este legală, obiectivă şi că are cauze serioase.

Ca urmare a nerespectării acestei condiţii legale, drepturile reclamantei, în calitate de personal contractual, astfel cum sunt prevăzute de lege şi protejate de Codul muncii în cazul încetării raportului de muncă sunt vătămate, căci astfel reclamanta nu poate să cunoască modul în care a fost determinată eliberarea sa din funcţie şi nu îşi poate formula apărarea în cadrul contestaţiei împotriva actului administrativ de mai sus.

O astfel de vătămare nu poate fi înlăturată prin actele depuse la dosar de către pârâtă referitor la criteriile legale, respectiv cele prevăzute de contractul colectiv de muncă şi cele propuse de personalul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, deoarece, pe de parte, aceste criterii au un caracter general, nereferindu-se în mod special la situaţia particulară a reclamantei, iar, pe de altă parte, actele ce le cuprind nu sunt destinate reclamantei.

În acest sens sunt şi prevederile art. 77 din Codul muncii, care nu permit angajatorului, ca în cazul unui conflict de muncă, să invoce în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Sancţiunea pentru nerespectarea procedurii concedierii este nulitatea absolută, fiind expres prevăzută de Codul muncii (art. 76).

Astfel, văzând că dispoziţia nr. 534/B/12.05.2009 a fost întocmită cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 74 lit. c şi d din Codul muncii, nefiind indicate motivele concrete ale concedierii reclamatei, astfel încât să justifice obligaţia desfacerii contractului de muncă al acesteia doar pentru o cauză reală şi serioasă, ţinând cont de faptul că potrivit art. 77 din Codul muncii, angajatorul nu poate invoca în cadrul procesului deschis împotriva deciziei de concediere alte motive decât cele menţionate în actul atacat, dar că pe de altă parte, nici nu este legală concedierea reclamantei pentru absenţele determinate de stabilirea unei boli şi a unui diagnostic greşit, o astfel de concediere fiind contrară prevederilor imperative ale art. 59 lit. a din acelaşi cod, ţinând că aceleaşi cerinţe trebuie să le îndeplinească şi dispoziţia referitoare la preaviz, în condiţiile în care Codul muncii nu reglementează în mod distinct acest act, instanţa, în temeiul art. 78 raportat la art. 74 din Codul muncii, va admite acţiunea civilă şi va anula dispoziţiile nr. 534/B/12.05.2009 şi nr. 420/B/13.04.2009 emise de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, urmând a dispune reintegrarea reclamantei în postul deţinut şi a obliga pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, cu începere de la data încetării raportului de muncă până la zi.

În baza dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, astfel cum rezultă din chitanţa nr. 11/16.06.2009 eliberată de avocat M. H..

Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile pronunţate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

A arătat că în calitate de angajator a realizat obligaţia de a comunica o copie a notificării Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă T şi a Agenţiei Teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, la aceeaşi dată la care a comunicat-o sindicatului, respectiv la data de 31.03.2009, notificare care cuprinde toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de concediere colectivă, precum şi rezultatele consultărilor cu sindicatul, în special: motivele concedierilor, numărul total al salariaţilor, numărul salariaţilor afectaţi de concediere, data de la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri.

Ca atare, salariaţilor li s-a preavizat, individual, concedierea, şi abia după expirarea termenului de preaviz s-au emis deciziile de concediere fiecărui disponibilizat în parte, astfel că desfiinţarea unui număr de 112 posturi din structura organigramei Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A este reală, iar pentru disponibilizarea reclamantei s-au avut în vedere propunerile prevăzute pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

A mai arătat că instanţa de fond a ignorat faptul că s-a avut loc o concediere colectivă, fiind justificată şi demonstrată legalitatea aplicării concedierii colective, apreciindu-se greşit că n-a avut loc o cauză reală şi serioasă concedierea reclamantei, şi că nu este suficient criteriul avut în vedere faţă de contestatoare, respectiv concedii medicale repetate.

Cu privire la critica că dispoziţia de concediere nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care urmează să se opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, nu poate fi reţinută întrucât în lipsa unor locuri de muncă vacante în unitate s-a solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă A pentru a oferi un loc de muncă celor disponibilizaţi, fapt consemnat în procesele-verbale depuse la dosar.

În consecinţă, întrucât instanţa de fond nu a luat în considerare respectarea de către recurentă a prevederilor art. 64 alin. 2 din Codul muncii, şi că s-a făcut dovada îndeplinirii aceste cerinţe, s-a concluzionat că reţinerea în sensul că nu s-ar fi respectat elementele obligatorii prevăzute de art. 74 lit. c şi d, este abuzivă şi neîntemeiată, aceasta şi în considerarea faptului că, criteriile care s-au avut în vedere la concedierea colectivă au fost cele stabilite de sindicatul reprezentativ la nivelul unităţii şi prezentate acestora, criterii care au fost prezentate şi angajaţilor.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299-316 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A conchis că din toate actele dosarului, rezultă fără echivoc că adevăratul motiv al includerii sale pe acea lisă de concediere, a fost doar dorinţa pârâtei de a scăpa de un angajat incomod.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a apreciat recursul neîntemeiat pentru următoarele considerentele:

În mod corect a constatat instanţa de fond că în cauză a avut loc o concediere colectivă, fiind desfiinţate 112 posturi din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A.

Fiind o concediere colectivă, angajatorul trebuia să emită decizia de concediere cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de art. 74 din Codul muncii.

Într-adevăr, din analiza dispoziţiei nr. 534/B din 12.05.2009, rezultă că a fost întocmită cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 74 lit. c şi d din Codul muncii, nefiind indicate motivele concrete ale concedierii reclamantei, şi care să justifice obligaţia desfacerii contractului de muncă al acesteia doar pentru o cauză reală şi serioasă, ţinând cont şi de faptul că potrivit art. 77 din Codul muncii angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive decât cele reţinute în actul atacat.

Pârâta a tratat concedierea reclamantei ca şi o concediere individuală, or concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este, potrivit art. 76 Codul muncii, lovită de nulitate.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul pârâtei Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A, în contradictoriu cu reclamanta E. B. şi în baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, va obliga pârâta-recurentă să plătească reclamantei E. B. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

 

Respinge recursul pârâtei Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A declarat împotriva sentinţei civile nr. 1629/17.11.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamanta E. B..

Obligă pârâta-recurentă să plătească reclamantei E. B. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 10 februarie 2010.

 

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

J. K. E. T. Dr. D. E.

 

 

GREFIER,

E. N.

 

 

 

Red. V. T./18.02. 2010

Tehnored.: V.M/ 4 ex./18.02. 2010

Prim inst.: D. Ş. şi N. B.

Emis 2 comunicări

 

Toate spetele


Sus ↑