Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 583/CM

Şedinţa publică de la 13 Octombrie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

Conflicte de muncă şi asigurări sociale

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

Pe rol, soluţionarea recursurilor civile formulate de recurenta reclamantă P. E., domiciliată în C,(...), (...) .A, .18, judeţul C şi recurenta pârâtă SC D. SA, cu sediul în C, E. 54, J. Port, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr.556/14.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă pentru recurenta pârâtă S.C. D. S.A., avocat B. N., conform împuternicirii avocaţiale nr.(...)/12.10.2009, lipsind recurentul reclamant.

Procedura legal îndeplinită, conform art. 87 şi urm. C.pr.civ.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a evidenţiat faptul că recursurile sunt declarate în termen, motivate, scutite de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

Apărătorul recurentei pârâte precizează că nu mai are alte cereri, probe de formulat în cauză.

Instanţa, având în vedere faptul că recurenta pârâtă a arătat că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat în cauză, în temeiul disp.art. 150 C.pr.civ. declară încheiate dezbaterile şi acordă cuvântul asupra recursurilor.

Apărătorul recurentei pârâte S.C. D. S.A solicită admiterea recursului formulat de S.C. D. S.A., considerând că instanţa de fond în mod greşit a constatat că reclamanta are dreptul la plata unei prime de dispatch.

Cu privire la recursul formulat de recurenta reclamantă, apărătorul recurentei pârâte solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

     C U R T E A

Asupra prezentei acţiuni, constată:

1. Prin cererea de chemare în judecată formulată la 3.06.2008, reclamanta P. E. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. C şi pe baza probelor administrate, să se dispună:

- anularea deciziei nr.415/06.05.2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului şi ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcţia avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei;

- plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. D. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, a sumei de 9.850 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii neacordate;

- plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de C 2007”;

- plata sumei de 230 lei, reprezentând “prima de Paşti 2008”;

- plata sumei de 2.247 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie şi aprilie 2008;

- plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate pe lunile decembrie 2007, ianuarie, februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării;

- contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile decembrie 2007, ianuarie, februarie, martie şi aprilie 2008;

- plata sumei de 894 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007;

- plata sumei de 3.562 lei, reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007;

- plata sumei de 1.307,6 lei, reprezentând diferenţă spor condiţii nocive, pentru perioada 2005-2008, ce nu i-au fost acordate;

- cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În considerente s-a arătat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată reclamantei decizia nr. 415/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoştinţă că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează; decizia a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat în S.C. D. S.A.

A fost invocată nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente:

a) încălcarea prevederilor art. 71¹ C. muncii;

Conform acestei dispoziţii legale, angajatorul poate decide aplicarea măsurii concedierii colective numai după consultarea prealabilă a organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor.

b). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional;

Art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional dispune că angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective, în “timp util”; această dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

c). emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 71¹ Codul muncii;

Mai mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008.

d). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi;

Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel naţional, angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înţelegere, cu cel puţin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 71¹ C. muncii.

e). nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere;

Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamanta a menţionat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul S.C. D. S.A. a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la D.M.S.S. C sub numărul 19510/27.09.2006.

Art. 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în acelaşi timp, alin. 3 prevedea că: “dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic.”

În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanţii conducerii societăţii şi-au exprimat intenţia de denunţare a contractului colectiv şi în acest sens au înştiinţat Sindicatul Lucrătorilor E. D.; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, a fost înaintată către T. în data de 03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunţarea nerealizându-se în condiţiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care îşi produce efectul dispoziţia ce stabileşte că în lipsa unei denunţări valide, contractul colectiv se prelungeşte cu încă un an.

Reclamanta a concluzionat că din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008.

Ori, în această situaţie, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabileşte o plată compensatorie, în funcţie de vechimea în muncă.

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. D. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 a stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Acelaşi text a prevăzut că prima de Paşti este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.

Art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toţi salariaţii încadraţi în această ramură de activitate (în care sunt incluşi şi salariaţii S.C. D. S.A.) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamanta a menţionat, în privinţa termenului în care acest drept este acordat, că aceeaşi clauză stabileşte că plata se face în primul semestru al anului următor - în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008.

Sub aspectul plăţii sumei de 3.562 ron reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Reclamanta a menţionat, în ce priveşte aceste pretenţii, că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor E. D. C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată S.C. D. S.A. pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acestora.

2. Societatea pârâtă a depus întâmpinare, invocând că situaţia ce adeterminat luarea deciziei de către Consiliul de Administraţie de a desfiinţa un număr de posturi a constituit-o importanta scădere a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârşitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% faţă de anul 2006), dar şi greva generală declanşată în data de 26.10.2007 şi care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a generat o întrerupere a activităţii şi pe cale de consecinţă pierderea unor clienţi tradiţionali.

S-a susţinut că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege în această materie.

Astfel, în şedinţa Consiliului de Administraţie s-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societăţii şi soluţiile necesare pentru creşterea eficienţei economice, propunându-se desfiinţarea unui număr de 187 de posturi; nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea societăţii şi stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desfiinţeze.

Dispoziţiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de consultant, iar în situaţia în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se ajunge la nici o soluţie de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor, angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea posturilor care sunt afectate de această măsură.

Pârâta a menţionat că din perspectiva art. 69 alin. (1) din Codul muncii, termenul de „timp util" poate fi definit ca fiind un termen limită în care sindicatul îşi poate formula propunerile privind măsurile de evitare a concedierilor ori de diminuare a numărului de salariaţi concediaţi, respectiv 10 zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin.(2) din Codul muncii şi a informaţiilor necesare.

Având în vedere că sindicatul şi societatea, cu ocazia consultării, nu au găsit soluţii optime care să fie în măsură să elimine cauzele care generau reorganizarea preconizată, în data de 04.04.2008 Consiliul de Administraţie a dispus aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea celor 187 de posturi, iar în 04.04.2008, potrivit art.71¹ din Codul muncii, au fost notificaţi ITM C, AJOFM C şi sindicatul cu privire la acest fapt.

Societatea pârâtă a precizat că desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării a fost reală şi efectivă, iar faptul că, în unele cazuri, anumite atribuţii au fost absorbite de posturi care presupun un grad mai mare de specializare şi de complexitate, nu poate duce la concluzia că postul nu a fost desfiinţat.

Cu privire la cererile reclamantei referitoare la obligarea la:

- plata unei diferenţe, reprezentând salarii compensatorii neacordate, conform art. 132.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. D. S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr.19510/27.09.2006 ;

- plata primei de C pe anul 2007 şi a primei de Paşti pe anul 2008, conform art. 96 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. D. S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr.19510/27.09.2006, societatea le-a apreciat ca fiind nefondate, deoarece contractul colectiv de muncă invocat şi-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007.

Cererea reclamantei referitoare la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului calendaristic 2007 a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamanta îşi întemeiază cererea produce efecte începând cu data de 24.02.2008.

În legătură cu solicitarea vizând plata sumei reprezentând dispatch-ul aferent perioadei 01.01.2007-31.06.2007, pârâta a susţinut că aceasta este inadmisibilă, fiind prematură, iar pe fond, neîntemeiată.

Printr-un Protocol încheiat în data de 05.03.2007 între Organizaţia E. „Operatorul E. C" şi Federaţia Naţională a Sindicatelor E.e C s-a prevăzut că: „Prima de operare cu celeritate (dispatch money), va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea ei, precum şi pentru plata penalităţilor de depăşire a termenului de staţionare a navelor. Modalitatea concretă, procentele în care se acordă şi categoriile de salariaţi care beneficiază de aceste prime, se stabilesc prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate".

Prin sentinţa civilă nr.556/14.04.2009 T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a a admis în parte acţiunea reclamantei..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007 – 31.06.2007, precum şi drepturile cuvenite cu titlu de spor condiţii nocive în cuantum de 10% din salariul de bază minim brut la nivel de unitate, pentru perioada 2005 – 2008.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, precum şi capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr.415/06.05.2008.

A obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 125 lei reprezentând ½ din cheltuielile de judecată ( onorariu avocat ).

Pentru a soluţiona astfel Tribunalul a avut în vedere următoarele:

În analiza legalităţii concedierii reclamantei prin prisma concedierii colective desfăşurate în cadrul societăţii, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a). cu privire la încălcarea disp. art. 71¹ Codul muncii.

A. 1 al textului indicat precizează că: ,,În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere’’.

În fapt, susţinerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 71¹ Codul muncii, anume, că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

O asemenea susţinere nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la: metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Ceea ce reglementează disp. art. 69 Codul muncii este obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective şi de a se iniţia în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor ( motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.).

Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 71¹ Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Ori, aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

În privinţa prevederilor art. 87 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligaţia patronatului de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie pe reprezentanţii sindicali în cazul în care sunt luate în discuţie probleme cu caracter social economic, se va reţine că acestea – deşi au forţa juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996 republicată ( legea părţilor ) – nu stabilesc şi nici nu pot determina peste voinţa legiuitorului alte situaţii de nulitate absolută.

b). cu privire la încălcarea disp. art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Reclamanta a precizat că, în speţă, angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile reglementat prin textul enunţat ( având în vedere încadrarea S.C. D. S.A. în categoria societăţilor cu peste 250 de angajaţi ), stabilind în condiţiile art. 71¹ Codul muncii o durată mai redusă pentru aceste consultări.

Se va reţine, astfel, că în speţă, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. ( ca de altfel şi I.T.M. şi A.J.O.F.M. C ) o notificare fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 03.03.2008, reprezentantul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 71¹ Codul muncii ( înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 04.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de formularea, la 21.03.2008 (şi înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeaşi dată), a propunerilor sindicale.

c). în privinţa emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 71¹ Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume, cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a B.-ului la notificare – este însă neîntemeiată şi nefundamentată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut cunoscută intenţia de reorganizare, în speţă, 03.03.2008.

Art. 71¹ Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 04.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71¹ Codul muncii, emiterea deciziei reclamantei a respectat această cerinţă legală.

d). cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

Textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, dispune în sensul că în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziţia nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale şi nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate câtă vreme asemenea prevederi urmăresc protejarea drepturilor salariaţilor de a cunoaşte, prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

e). în ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

În speţă, însă, criticile vizează modificarea unor posturi şi implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 03.03.2008.

Această măsură nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

În cauză, T. D. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Nu se poate susţine întemeiat că societatea a acţionat într-un mod nelegal stabilind în final, pe baza evidenţei de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate şi care este concediat, câtă vreme nu s-a dovedit că au fost concediaţi exclusiv salariaţii membri de sindicat şi că nu au fost respectate criterii de selecţie convenite de partenerii sociali.

Nu s-a dovedit, pe de altă parte, că sunt neîntemeiate apărările vizând desfiinţarea tuturor posturilor de aceeaşi natură cu cele ocupate de salariaţii afectaţi de concedierea colectivă, motiv pentru care nu mai avea obiect aplicarea criteriilor de prioritate la concediere.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. D. S.A. au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

4.2.În ce priveşte capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societăţii la plata diferenţelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la D.M.S.S.F. C.

Astfel, art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 r. stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării ( în speţă, 27.09.2006 ), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară ( deci, nu anterioară ) celei de înregistrare.

Art. 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute ( inaplicabile în litigiu ). În cauză, însă, la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E. D. a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existenţa unui conflict de interese având ca principal obiectiv încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pornind de la acest punct de vedere, se va reţine că după data menţionată, niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, aşadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Nu s-a contestat acordarea acestor compensaţii, astfel cum de altfel a susţinut şi societatea.

4.3.Aceleaşi considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, vor fi avute în vedere şi în raport de pretenţiile vizând plata primei de C pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, invocate şi întemeiate în acţiune prin raportare la prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior ( respectiv, cât priveşte prima de C, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din (...), iar cât priveşte prima de Paşti 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 ), motiv pentru care aceste pretenţii nu pot fi întemeiate nici pe dispoziţii ale acestor contracte.

4.4.Cât priveşte plata celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi acordat în primul semestru al anului următor, instanţa va reţine că această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ( art. 43 alin. 2 ) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

4.5.În fine, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, instanţa va reţine următoarele aspecte:

Prin Actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. d s-a consemnat, prin voinţa partenerilor sociali semnatari, că:

,,În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori ( dispatch money ), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate( dispatch money ) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit, direct la încasarea acesteia.’’.

Conform art. 11 alin. 1 lit c din Legea nr. 130/1996 republicată, ,,clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:( … )- pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă’’.

Modalitatea în care prima de dispatch trebuie repartizată între salariaţi, anume, în mod egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urma a fi stabilită de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali.

Acesta este considerentul pentru care nu a fost reţinută ca fiind concludentă în cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în favoarea reclamantului nici suma pretinsă prin acţiune cu acest titlu, întrucât calculul abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.

4.6. În temeiul art. 274 cod proc. civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretenţiilor reclamantului, pârâta urmează a fi obligată la plata doar a ½ din cheltuielile de judecată (onorariul avocaţial), respectiv, la 125 lei.

Împotriva sentinţei tribunalului au formulat recurs reclamanta P. E. şi pârâta S.C. D. S.A.

I. Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de S.C. D. S.A. a vizat în esenţă următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Tribunalul şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, subrogându-se rolului partenerilor sociali în ceea ce priveşte acordarea primei de dispatch în cuantum de 3.562 lei.

Prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a stabilit prin voinţa partenerilor sociali modalitatea şi condiţiile de acordare a primei de operare cu celeritate.

Modalitatea în care prima urmează să fie repartizată egal sau dimpotrivă în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. Tribunalul nu a avut de asemenea în vedere faptul că suma totală reţinută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.

După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 01.01.2007–31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.

II. Recursul reclamantei:

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că în cazul concedierii colective ce a avut loc la S.C. „D.” S.A. în perioada martie–iunie 2008, proces în urma căruia a încetat şi contractul individual de muncă al recurentei reclamante, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 din Codul muncii.

Au fost avute în vedere argumente construite pe o aplicare greşită a legii, prin indicarea dispoziţiilor art.71¹ din Codul muncii şi art.79 din CCM Naţional.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 71¹, angajatorul are dreptul de a adopta o asemenea măsură, de concediere colectivă numai după ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanţii sindicatului sau reprezentanţii salariaţilor.

Măsura concedierii colective a fost luată la 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenţia de a lua în considerare posibilitatea de concediere colectivă a unei părţi dintre salariaţi s-a transmis sindicatului în data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de administraţie al societăţii fusese luată.

Cu privire la încălcarea art. 79 din D. a învederat că în conformitate cu acesta angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul, „în timp util”, în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective. Practic această dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 din Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

În continuarea aceleiaşi clauze se precizează că prin sintagma „timp util” în cazul unei societăţi cu peste 250 salariaţi, se înţelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71 Codul muncii.

În ceea ce priveşte notificarea în forma finală întocmită conform art. 69 Codul muncii, care anunţă intenţia de realizare a concedierii colective, această a fost adusă la cunoştinţa sindicatului în data de 10.03.2008.

Astfel, angajatorul a emis, în conformitate cu art. 71¹ Codul muncii, notificarea prin care anunţa hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului stabilit prin art. 79 din CCM, care ar fi fost 11.04.2008.

Decizia de concediere este nelegală şi pentru că a fost emisă anterior împlinirii termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din D., coroborate cu prevederile art. 71¹ Codul muncii.

De la momentul transmiterii intenţiei angajatorului de realizare a unei concedieri colective şi până la data emiterii deciziei ar fi trebuit să existe un termen de 60 de zile. În acest caz nu s-a întâmplat aşa, notificarea transmisă conform prevederilor art. 69, în forma finală, (inclusiv addendumul la notificare) a fost transmis reprezentanţilor sindicatului salariaţilor în data de 10.03.2008, în timp ce decizia de concediere a fost transmisă salariaţilor în data de 6.05.2008, după 56 de zile şi nu după 60.

Angajatorul nu a respectat termenul de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din D..

A învederat, totodată că, nu au fost respectate dispoziţiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

A susţinut că încadrarea pe posturile de mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, cu câteva zile anterior comunicării notificării prin care era anunţată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă organigramă a societăţii în care să apară şi această funcţie sau criteriile în baza cărora unora dintre angajaţi le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură inegală al cărui unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din D. dar şi ale art. 83 din CCM la nivelul ramurii transporturi care prevedeau criteriile de stabilire a ordinii de prioritate.

După momentul concedierii societatea a făcut noi angajări încălcând astfel şi prevederile art.72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediaţi. Au fost angajaţi docheri, operatori dană, astfel cum rezultă din înştiinţarea I.T.M. C, apărarea societăţii fiind în sensul că nu a fost posibilă angajarea de „mecanizatori” pentru că această meserie nu este prevăzută în C.O.R., iar de aceea a angajat „docheri”, însă cu privire la „operatori dană” nu a susţinut nimic.

Reclamanta a criticat soluţia şi sub aspectul solicitării de obligare la plata sumei reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007.

A susţinut că al 13-lea salariu este un drept salarial prevăzut în contractul colectiv de mu că la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 şi că acest temei de drept a fost precizat în faţa instanţei de fond, inclusiv prin precizările scrise depuse la dosarul cauzei.

A învederat că în interpretarea temeiului convenţional al acestui drept salarial, adoptat de Tribunal, se omite unul din elementele definitorii ale contractului colectiv: acesta a fost încheiat pentru o perioadă de trei ani.

Acceptarea interpretării propuse de pârâta intimată şi adoptată de instanţă ar fi de natură să lipsească de efecte, pentru un an acest contract.

Fiind încheiat pentru o perioadă de 3 ani în mod evident, salariaţii cărora le este aplicabil acest contract colectiv trebuiau să beneficieze, de trei ori, de acest drept, ori interpretarea intimatei presupune acordarea acestui drept doar de două ori, în anii 2009 şi 2010.

Conform art.43 alin.2 lit.„a”, toţi salariaţii încadraţi în ramura transporturi beneficiază de acest drept salarial numit al 13-lea salariu, atât în anul 2008, cât şi în anii 2009 şi 2010.

Recurenta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neacordării diferenţelor de plăţi compensatorii, a primei de Paşti şi a Primei de C, apreciind că în cauză era aplicabil CCM la nivel de unitate şi nu CCM la nivel de ramură transporturi cum a apreciat instanţa în mod greşit.

În final, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond întrucât pârâta a fost obligată la plata primei de dispatch într-un cuantum diferit decât cel solicitat prin acţiune.

Recurenta a criticat totodată hotărârea instanţei de fond, arătând că aceasta a admis obligarea pârâtei la plata diferenţei reprezentând spor condiţii nocive, însă calculat conform bazei stabilite în contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi(conform punctului de vedere al pârâtei) şi nu conform bazei din contractul individual de muncă al recurentei(la care i-au fost calculate toate sporurile).

Curtea analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei şi va admite recursul pârâtei, va casa în parte sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la prima de dispatch, în vederea efectuării unei expertize contabile.

Cu privire la recursul reclamantei.

1. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 71¹ Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: „În situaţia în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin.1 Codul muncii doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilitatea de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantul recurent, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art.69 Codul muncii reglementează obligaţia informării sindicatelor asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi).

Obligaţia instituită de art.69 Codul muncii vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 71¹ Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

2. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancţionat în mod corespunzător încălcarea săvârşită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenţiei de realizare a concedierii colective şi aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noţiunea de „timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: „Prin sintagma timp util se înţelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹ din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speţă, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. încă de la 3.03.2008 intenţia de concediere colectivă, astfel cum rezultă din B.ul la Notificarea nr.2357/3.03.2008 înregistrat sub nr.2580 din 7.03.2008 şi primit de reprezentanţii sindicatului în data de 10.03.2008.

3. În privinţa emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 71¹ din Codul muncii şi această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – şi nu 60 de zile, cum prevăd dispoziţiile art. 79 din D. prin raportare la art. 71¹ Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a B. la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut intenţia de reorganizare şi concediere colectivă, în speţă la 3.03.2008.

Articolul 71¹ Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71¹ Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerinţă legală.

d). O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008– 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Ne însuşim considerentele T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiţie de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel naţional, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaţilor de a cunoaşte prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

5. Reclamanta critică hotărârea şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Recurenta învederează încălcarea prevederilor art. 81 din CCM la nivel naţional şi art. 83 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, dar trebuie arătat că aceste prevederi legale creează cadrul negocierilor între patronat şi sindicat/reprezentanţii salariaţilor în vederea identificării condiţiilor concrete de reducere a personalului.

În cuprinsul acestei critici se arată şi faptul că în luna februarie 2008, din totalul celor 100 de docheri angajaţi ai S.C. „D.”, pentru 45, s-au modificat contractele individuale de muncă, prin schimbarea funcţiei în cea de „mecanizator”, însă reclamantul nu a investit Tribunalul cu o cerere având ca obiect sancţionarea măsurii de modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub acest aspect.

Pe de altă parte, condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi, în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 3.03.2008 nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

Trebuie arătat şi faptul că S.L.P. D. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Criticile referitoare la angajarea altor persoane după efectuarea concedierilor colective cu încălcarea dispoziţiilor art.72 din Codul muncii nu poate fi primită, situaţia de fapt fiind corect reţinută din acest punct de vedere de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, care după verificarea comparativă a atribuţiilor categoriilor de personal nou angajate a stabilit că prin fişa postului acestea sunt diferite de cele ale personalului concediat.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară şi nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate şi alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situaţia arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate şi reţinute în mod judicios de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentaţia prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea A.G.A. din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „D.” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a nici unei nave şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. „D.” S.A. au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

Pe cale de consecinţă, se va reţine că, procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost legală şi temeinică.

O altă critică vizează respingerea pretenţiei referitoare la plata salariului 13 pentru anul 2007.

Critica va fi respinsă ca nefondată, întrucât această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 42 (2) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3 din 11.02.2008.

În ceea ce priveşte diferenţele de plăţi compensatorii, prima de Paşti şi Prima de C, în mod corect prima instanţă a apreciat că în cauză este aplicabil CCM la nivel de ramură transporturi.

Conform art. 25 al.3 din legea 130/1996 regula referitoare la efectele contractelor colective de muncă este cea a aplicării lor de la data înregistrării părţile având posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară celei de înregistrare.

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu cele ale art. 23 al.1 care prevăd că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.

În speţă, faţă de prevederile legale enunţate mai sus, CCM la nivel de societate îşi producea efectele până la data de 27.09.2007.

În plus, art. 13 din legea 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese cu excepţiile strict prevăzute de lege, inaplicabile în speţă.

Din documentaţia transmisă Direcţiei de muncă rezultă că sindicatul a precizat că în perioada 27.08 – 28.09.2007 au avut loc negocieri între parteneri sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului. În cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la data de 23.10.2007 a fost anunţată greva generală, grevă a cărui legalitate a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

În aceste condiţii, este evident, că efectele CCM la nivel de unitate au încetat la data de 27.09.2007.

În ceea ce priveşte prima de dispatch, instanţa nu poate stabili suma exactă cuvenită reclamantei, deoarece determinarea ei nu poate fi făcută prin simpla împărţire a sumei obţinută de pârâtă pentru operaţiunile efectuate de societate pentru perioada 1.01.2007 – 31.06.2007, la numărul de salariaţi, ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate, urmând a se stabili de asemenea, care sunt salariaţii ce pot beneficia de această primă în raport de contribuţia adusă la obţinerea acestei prime.

Cât priveşte sporul pentru condiţii nocive prima instanţă a calculat diferenţele de drepturi băneşti aferente acestui spor raportat la contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Susţinerile reclamantei că diferenţa de 5% trebuia calculată în raport de prevederile CCM la nivel de unitate, în conformitate cu care sporul pentru condiţii nocive se aplică la salariul de bază al fiecărui salariat sunt nefondate, de vreme ce salariaţii prin sindicat au solicitat calcularea acestui spor raportat la CCM la nivel de ramură.

Astfel, prin adresa nr.2068/25.02.2008 Sindicatul Lucrătorilor E. D. a solicitat pârâtei să se conformeze CCM – la nivel de ramură transporturi, în ceea ce priveşte plata sporului de nocivitate de 10% către toţi salariaţii.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. „D.” S.A.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

E. money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–iunie 2007.

Prin raportul semestrial privind situaţia economico-financiară şi analiza activităţii S.C. D.” S.A. la data de 30.06.2007, s-a menţionat că în semestrul I 2007 veniturile societăţii au crescut şi că această creştere se datorează depăşirii ratelor de operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Cu opinie majoritară

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta P. E., domiciliată în C,(...), (...) .A, .18, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr.556/14.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a.

Admite recursul formulat de pârâta SC D. SA, cu sediul în C, E. 54, J. Port, judeţul C, împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

Casează în parte sentinţa recurată cu privire la prima de dispatch şi trimite cauza spre rejudecare la T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în vederea efectuării unei expertize contabile.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 13.10.2009.

Preşedinte, Judecători,

(...) (...) (...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Jud.fond. G.M./M.H.

Red.dec.jud. Z.J./29.10.2009

Tehnoredact.gref.C.(...)/

4ex./30.10.2009

OPINIE SEPARATĂ

JUDECĂTOR B. S.

Contrar opiniei majoritare, consider că recursul reclamantei trebuia admis iar sentinţa recurată modificată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor pretinse în cererea introductivă cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, primă de C şi primă de Paşti iar recursul pârâtei trebuia respins pentru următoarele considerente:

A. Contractele colective de muncă aplicabile:

În cauză, cererea introductivă este întemeiată pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susţine inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esenţial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile băneşti.

În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29.01.2007.

Pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Pentru anul 2008, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţi, se constată că acesta a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi F a m i l i e C o n s t a n ţ a sub nr. 19510/27.09.2006.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părţile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.

Aşadar, părţile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă şi ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen şi de a stabili momentul de la care el începe să curgă şi momentul la care se împlineşte.

Este cert aşadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007.

Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din acelaşi contract, stabileşte că dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Pârâta susţine că a denunţat acest contract în data de 03.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/03.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor E. D. în aceeaşi zi (aspect necontestat) , pârâta a invitat organizaţia sindicală la negocieri

pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă „reprezintă şi manifestarea de voinţă a patronului în sensul denunţării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenţia încheiată la nivelul unităţii de către partenerii sociali”.

Dar, pentru a opera denunţarea contractului colectiv era necesar ca denunţarea acestuia să aibă loc cu cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părţile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 01.08.2007.

Cum declaraţia de denunţare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 03.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părţi.

Or, la împlinirea termenului convenit de părţi pentru denunţarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilităţii acestuia.

Contractul colectiv de muncă şi-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinţei părţilor, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunţare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părţi, neputând produce efecte.

Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil.

Pârâta susţine în esenţă că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la E. C şi prevederile art. 25 al.3 şi art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunţarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil.

Această susţinere nu poate fi însă primită.

Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, şi data de 31.08.2007 stabilită de părţi a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 şi art. 242 din Codul muncii.

Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinţei părţilor şi de drept, acest contract colectiv de muncă şi-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deşi părţile au stabilit termenul limită de 31.08.2007.

Astfel, pe de o parte, deşi potrivit art. 24(1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate.

Dar, art. 283 al.(1) lit. d din Codul muncii, prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute.

Aşadar, deşi legea foloseşte sintagma „sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanţa nu o poate invoca din oficiu şi nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulităţi nefiind deci cel specific nulităţii absolute.

Or, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze şi nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni.

Aşadar, în condiţiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii ar contraveni art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reţinută voinţa părţilor care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunţare a contractului.

Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deşi reclamanta susţine că părţile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 si conveniseră ca perioada de valabilitate, iniţială, de un an este pana la 31.08.2007.

Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizaţiei sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive.

Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă şi ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă.

În sfârşit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit şi în favoarea angajaţilor, pentru a li se asigura stabilitatea condiţiilor de muncă şi siguranţa veniturilor.

Ca urmare, în interpretarea şi aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaţilor, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecţie în cazul concedierii colective.

Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de a nu aplica acest contract colectiv de muncă şi în consecinţă de a recunoaşte salariaţilor drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici.

Mai trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilităţii acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă şi cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar şi imediat după data de 31.08.2007, părţile aveau posibilitatea şi obligaţia de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să îşi înceteze aplicabilitatea.

Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor E. D. de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acţiune care încadrează în sfera manifestărilor de voinţă făcute în aplicarea art. 7 pct.3 din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situaţie apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-şi prelungească valabilitatea şi fără ca părţile să fi negociat şi să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 din Codul muncii.

În cazul de faţă însă, părţile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia şi pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract.

Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor E. D. a declanşat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conţinutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la E. C sub nr. 23741/04.10.2007 rezultă că solicitările organizaţiei sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 şi deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. e) din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 al.2 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 îşi prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligaţia de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părţile au ajuns la divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 al.2 din aceeaşi lege permite declanşarea grevei.

Totuşi, problema legalităţii grevei declanşate ulterior şi o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze.

Pe de altă parte, faptul că preşedintele organizaţiei sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 01.01.2008, relaţiile de muncă în cadrul SC D. SA se vor desfăşura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (aşa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declaraţiei a însăşi organizaţiei sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996) şi nu poate fi opusă nici instanţei nici părţii adverse pârâtei într-o cauză precum cea de faţă, în care organizaţia sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia.

Apoi, această susţinere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaştere a efectelor declaraţiei de denunţare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condiţiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunţare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de preşedintele organizaţiei sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului.

Cum între părţi nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 06.05.2008 iar denunţarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare.

B. Cuantumul drepturilor pretinse:

Întrucât drepturile băneşti pretinse îşi au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună.

a) referitor la indemnizaţia de concediere:

Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desfiinţarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parţiale a activităţii şi în cazul modernizării activităţii sau achiziţionării unor noi tehnologii de lucru, salariaţii beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 şi 10 ani şi 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.

În cauză, reclamanta a susţinut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunţat.

Aşa cum s-a arătat, contrar susţinerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi înregistrat în data de 27.09.2006.

Articolul 80 al.(1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabileşte ca la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susţin ambele părţi, în măsura în care între această sumă şi suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferenţe de către pârâtă.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensaţie egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensaţia deja primită şi cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii nu ar exista nici o diferenţă. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acţiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanţă pentru considerentele deja expuse.

b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paşti şi C

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea E. şi 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august.

Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime şi nici nu a probat că le-ar fi plătit.

Faţă de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume şi anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C şi Paşti, pârâta trebuia obligată pârâta şi la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C şi 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti.

c) referitor la cel de al 13-lea salariu:

În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 al.2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Aşa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: „În situaţia în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parţial sau total, condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, la Art. 43(2) lit. a), se stabileşte că un alt venit este, între altele şi „al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi va fi acordat în primul semestru al anului următor”.

Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 şi 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaţilor au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007.

În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept şi nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept în mod corect a fost respinsă.

d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariaţi, reprezentaţi de Sindicatul Lucrătorilor E. D., să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 01.01.2007 – iunie 2007, conform art. 42 al.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 4 din (...), „în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia”.

Din modul de formulare a dispozitivului sentinţei indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acţiune în pretenţii, prin care să se urmărească stabilirea obligaţiei de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligaţii de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 al.1 lit. e din Codul muncii , având ca temei prevederile art. 11 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996.

Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu.

În cauza de faţă, reclamanta , faţă de neexecutarea obligaţiei prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat şi faţă de neexecutarea sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, a formulat o cerere în pretenţii în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.

Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepţia prematurităţii susţinând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară. În recurs, cu privire la aceleaşi aspecte, pârâta a invocat depăşirea limitelor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond.

Această excepţie este nefondată întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absenţa negocierilor dintre patronat şi sindicat.

Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor şi modalităţii de acordare nu poate nega dreptul salariaţilor, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.

Mai mult, refuzul sau tergiversarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti care obliga pârâta să respecte obligaţia stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanţa sa a dreptului de acces la o instanţă.

Obligarea pârâtei la plata acestor drepturi nu poate constitui o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti întrucât în cauză, instanţa de fond nu a făcut decât să dea eficienţă unor prevederi contractuale nerespectate de către pârâtă.

Cu privire la fondul acestei cereri, se reţine că pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajaţi, ca şi cum ar fi contribuit cu toţii la obţinerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate.

Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv şi faţă de atribuţiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime şi ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajaţi a contribuit la obţinerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.

Pârâta recunoaşte încasarea de la armatori a sumei de 1.099.478,72 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susţine că acordarea primelor către angajaţi din această sumă ar duce la afectarea situaţiei sale economice.

Astfel de argumente nu pot fi primite în condiţiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligaţie, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăşi prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 şi art.241 din Codul muncii.

Apoi, susţinerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obţinute pentru activităţi anterioare datei de 01.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidenţă contabilă primară.

Susţinerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obţinute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidenţieze navele pentru care s-a obţinut prima de celeritate şi mărfurile operate în cazul acestor nave.

De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuţiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaţilor, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor aşa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţia stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcţionat din motive care nu îi sunt imputabile.

Nici susţinerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obţinerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de munca suplimentara şi toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depăşirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investiţiilor angrenate în operaţiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăseşte în art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat.

Ca urmare pârâta trebuia obligată să achite suma pretinsă prin cererea introductivă cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 01.01 – 31.06.2007, raportat la un număr de 422 angajaţi cum a reţinut instanţa de fond, în condiţiile în care reclamantul nu a probat încasarea unei sume totale mai mari de 1.099.478,72 lei.

Aceste motive vizează atât recursul reclamantei cu privire la cererea de acordarea a primei de celeritate cât şi recursul pârâtei în care aceasta invocă motivele cuprinse şi în întâmpinare şi analizate anterior.

Opinia separată nu vizează cererile privind anularea deciziei de concediere, reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale corespunzătoare, în privinţaţ cărora mă raliez opiniei majoritare.

OPINIE SEPARATĂ JUDECĂTOR S. B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 556/14.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu recurenta reclamantă P. E., domiciliată în C,(...), (...) .A, .18, judeţul C.

Admite recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 556/14.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...).

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că:

Obligă pârâta către reclamant la plata următoarelor drepturi: 10.366 lei cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, 500 lei cu titlu de primă pentru C, 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.

JUDECĂTOR,

S. B.

S. jud. (...) R. 06.11.2009.

Data: 10.11.2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

C Ă T R E,

T R I B U N A L U L C O N S T A N Ţ A – SECŢIA CIVILĂ

Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluţionare dosarul civil nr(...), întrucât prin decizia civilă nr. 583/CM/13.10.2009, s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.556/14.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a şi s-a admis recursul formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe, s-a casat în parte sentinţa recurată, cu privire la prima de dispatch şi a fost trimisă cauza spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize contabile, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Dosarul conţine ______file şi are ataşat dosarul nr(...) al T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a – 390 file (vol.I) şi 40 file( vol.II).

PREŞEDINTE COMPLET, GREFIER,

(...) (...) (...) (...)

2 ex.