Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5826/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 443/R

Şedinţa  publică de la 27.01.2010

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) I.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurentul-contestator E. E. N. împotriva sentinţei civile nr.5258/17.06.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.2868/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata SC F. S. T. J. SA.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul-contestator, prin avocat D. D., care depune la dosar delegaţie de substituire a avocatului titular S. D., cu împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009 şi intimata prin avocat H. M., cu împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2008, la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Recurentul-contestator, prin avocat, depune la dosar copie a contractului individual de muncă, încheiat la data de 15.01.2009.

Intimata, prin avocat, depune la dosar lista promovări pe anul 2009.

Curtea constată că înscrisul depus la dosar de recurentul-contestator, respectiv copia contractului individual de muncă nu are număr de înregistrare a Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă pentru a aprecia asupra utilităţii şi concludenţei probei.

Reprezentantul avocat al recurentului-contestator solicită ca instanţa să pună în vedere intimatei să depună la dosar înscrisul în original.

Curtea respinge cererea formulată de recurentul-contestator în sensul de a solicita înscrisul depus în copie pentru că acesta nu poate fi identificat, in lipsa unui număr de înregistrare, a partilor si a funcţiei pe care a fost angajat salariatul, motivul pentru care instanţa nu poate aprecia asupra relevanţei cererii.

Reprezentantul avocat al recurentului-contestator solicită ca instanţa să-i pună în vedere intimatei să depună la dosar situaţia angajării ulterioare emiterii deciziei de concediere, deoarece acestea au fost depuse doar incepand cu februarie 2009.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, instanţa apreciază că nu mai este necesar a se solicita situaţia angajării începând cu luna ianuarie 2009, incetarea contractului de munca intervenind la data de 20.02.2009.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurentul-contestator, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a sentinţei atacate. Susţine că decizia de concediere nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă. Solicită amânarea pronunţării pentru a depune la dosar concluzii scrise.

Intimata, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică. Arată că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rezultă cauza reorganizării ca fiind una reală şi serioasă în contextul actual. Arată că s-au restructurat mai multe posturi. Solicită obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, solicită amânarea pronunţării pentru a formula în scris concluziile.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5258/17.06.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiate capetele de cerere 1 şi 2 privind anularea deciziei nr. 13/7.01.2009, reintegrarea în funcţie şi plata de daune şi ca rămase fără obiect capetele de cerere 3 şi 4, referitoare la compensarea în bani a concediului de odihnă şi plata unui salariu compensatoriu, ale cererii formulate de contestatorul E. E. N. în contradictoriu cu intimata SC F. S. T. J. SA.

În considerente a reţinut începând cu data de 27.03.2007, contestatorul a fost salariat al intimatei, îndeplinind funcţia de manager operaţiuni.

Prin decizia nr. 13/07.01.2009, intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 20.02.2009 în temeiul dispoziţiile art.65 (1) Codul muncii.

Instanţa, analizând decizia contestată sub aspectul legalităţii a reţinut că aceasta a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă impuse de dispoziţiile art. 74 (1) din Codul muncii.

Astfel, s-a constatat că decizia contestată conţine motivele care au determinat concedierea cu referire la decizia nr.7/2008 a Consiliului de Administraţie, care stabileşte necesitatea reorganizării societăţii cu scopul de a creşte eficienţa implementării deciziilor, de a asigura o schemă transparentă a subordonării departamentelor şi pentru asigurarea unei eficiente economice mai mari.

Decizia de concediere precizează şi durata preavizului de 30 de zile lucrătoare, stabilit prin contractul individual de muncă al contestatorului.

Susţinerea contestatorului potrivit cărora decizia contestată este lovită de nulitate pentru faptul că nu i s-a oferit un alt post compatibil cu pregătirea profesională şi că nu i-a fost comunicată lista locurilor de muncă disponibile şi nu a făcut dovada notificări ANOFM, nu poate fi reţinută, având în vedere că neinserarea în cuprinsul deciziei de concediere, în temeiul dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art.74 lit. d) din Codul muncii nu atrage nulitatea absolută deciziei, această menţiune fiind obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii.

Instanţa a constatat că decizia contestată este şi temeinică având în vedere că această măsură a fost dispusă în scopul eficientizării activităţii, fiind o măsură efectivă, aşa cum rezultă din organigramele depuse la dosar şi având o cauză reală şi serioasă.

Susţinerea contestatorului privind obligaţia angajatorului prevăzută la art. 40 (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi reţinută, având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada acestor afirmaţii ale contestatorului şi a stabilirii prin contractul individual de muncă aplicabil a periodicităţii comunicărilor respective.

Deşi angajatorul avea obligaţia notificării AMOFM B, totuşi din înscrisurile aflate la dosar rezultă că intimata a întreprins demersuri în acest sens.

Capetele de cerere privind obligarea intimatei la compensarea în bani a concediului de odihnă, şi la plata unui salariu compensatoriu, conform art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007 - 2010, au rămas fără obiect, precizare făcută de contestator în şedinţa publică din 06.05.2009.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs E. E. N., înregistrat pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...).

În susţinerea recursului a arătat că sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţiei pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Or, analizând hotărârea recurata prin prisma cerinţelor obligatorii, de formă, recurentul solicită instanţei să reţină lipsa din decizia contestata a menţiunii prevăzută de art. 74 al.1 litera d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Sub acest aspect, recurentul solicită instanţei să reţină, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât şi obligaţia să acorde reclamantului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerinţă legală obligatorie, nu a fost respectată

Prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligaţia legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului cât şi la menţiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit. d) din Codul muncii a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor ărt.74 al.1 din Codul muncii care indică expres menţiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv menţiunea de la litera c), fiind evidentă intenţia legiuitorului ca restul menţiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Prin urmare, art.74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia.

Aceeaşi interpretare se impune şi prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în E. ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

La data la care intimata i-a comunicat recurentului decizia de concediere existau posturi vacante in societate, printre care un post similar funcţiei deţinute, lista locurilor de munca vacante cuprinzând poziţii pe care le putea ocupa, pregătirea recurentului profesionala fiind superioara celei necesare pentru ocuparea respectivelor posturi.

Instanţa fondului a dat dovada de lipsa de rol activ, altminteri ar fi trebuit sa solicite intimatei sa depună la dosarul cauzei statele de funcţii nominale si organigrama anterioara si ulterioara din care sa rezulte existenta sau inexistenta unor locuri de munca disponibile in unitate.

Este bine ştiut faptul ca in pofida formulării limitative a art. 64 al. 1 si 2 Codul muncii, dispoziţiile sale trebuie aplicate si in situaţiile vizate de art. 65 al. 1, întrucât relaţiile de munca se bazează pe principiul bunei - credinţe si a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, instanţa de fond neluând in considerare aceste aspecte.

Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsita de temei legal fata de împrejurarea ca lipsa menţiunilor obligatorii menţionate, prevăzute de lege in mod imperativ, cât şi nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absoluta expresa a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Cu privire la respectarea obligaţiilor intimatei prevăzute la art. 40 alin. 2 lit. d) precizez ca in mod eronat instanţa a apreciat in sensul ca „susţinerea contestatorului privind obligaţia angajatorului prevăzuta la art. 40 (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi reţinuta, având in vedere ca in speţa nu s-a făcut dovada acestor afirmaţii ale contestatorului si a stabilirii prin contractul individual de munca aplicabil a periodicităţii comunicărilor respective".

Împrejurarea ca aceasta obligaţie nu a fost prevăzuta in Contractul individual de munca nu are nicio importanta, raportat la prevederile secţiunii privind Obligaţiile Angajatorului din Capitolul I al Regulamentului de Ordine Interioara, care prevede comunicarea periodica a situaţiei economice si financiare a unităţii.

În art. 96 alin. 1 din Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel naţional, pe anii 2007-2010 se prevede ca „părţile convin sa facă eforturi in E. promovării unui climat normal de munca in unităţi, cu respectarea prevederilor legii, ale regulamentului intern întocmit de angajator in condiţiile legii”.

Obligaţia angajatorului de a notifica ANOFM si de a solicita sprijin
in E. redistribuirii persoanei disponibilizate, potrivit art. 67
din Codul muncii

Hotărârea recurata cuprinde aspecte contradictorii, cu un exerciţiu de logica nefinalizat: „deşi angajatorul avea obligaţia notificării AMOFM B, totuşi din înscrisurile aflate la dosar rezulta ca intimata a întreprins demersuri in acest sens".

Astfel, pe de o parte instanţa de fond admite ca angajatorul avea obligaţia prevăzuta de art. 67 Codul muncii, in sensul in care salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului, dar nu mai reţine că de fapt aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei nu s-a notificat cazul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă şi nu s-a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în E. redistribuirii, decât după concediere şi nu anterior, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Aşa cum recurentul a arătat pe la punctul nr. 1 din prezentul recurs, Notificarea ANOFM s-a efectuat formal, ulterior emiterii Deciziei de concediere, doar într-o încercare (nereuşita) de a conferi o aparenta legala unor proceduri esenţiale si obligatorii; respectiv de a se proceda înainte de disponibilizare la comunicarea notificării către instituţia mai sus amintita, in E. susţinerii in mod real a angajatului, iar nu pur formal după cum recurentul a evidenţiat.

Instanţa de fond „ a constata ca decizia contestata este si temeinica având in vedere ca aceasta măsura a fost dispusa cu scopul eficientizării activităţii, fiind o măsura efectiva, aşa cum rezulta din organigramele depuse la dosar si având o cauza reala si serioasa".

Instanţa de fond nu a solicitat intimatei sa depună la dosarul cauzei actele care au stat la baza deciziei de concediere din care sa reiasă ca desfiinţarea locului de munca al recurentului a fost efectiva si a avut o cauza serioasa.

Recurentul a învederat instanţei că probatoriul administrat in cauza a fost redus, printr-o apreciere subiectiva instanţei de fond, la decizia Consiliului de Administraţie, organigramele depuse de societate, organigrame din care nu reiese explicit momentul la care au fost întocmite si la bilanţul încheiat la 31.12.2008, depuse de intimata la dosarul cauzei.

Acestea în condiţiile in care recurentul a depus la termenul din 06.05.2009 o Nota de probe prin care a solicitat instanţei de fond sa pună în vedere intimatei sa prezinte o serie de documente, precum şi încuviinţarea efectuării unor adrese de natura a demonstra cauza reala si serioasa pe care trebuia sa se întemeieze orice restructurare in accepţiunea art. 65 din Codul muncii.

Astfel, in Nota de probe aflata la dosarul de fond, recurentul a solicitat efectuarea unei adrese către ITM - B din care sa rezulte daca societatea intimata a efectuat angajări in perioada 26.11.2008 - pana in prezent, - chestiune esenţiala cu privire la temeinicia desfacerii contractului individual de munca - solicitare evident respinsa de către instanţa.

Apare la fel de evidenta împrejurarea ca este mai simplu ca un dosar sa fie soluţionat rapid, faţă de volumul mare al cauzelor aflate pe rolul instanţelor, insa modul in care s-a desfăşurat "judecata" in pricina ce îl priveşte, este sfidător si jignitor, instanţa de fond respingând toate probele solicitate.

Ceea ce este de neconceput este faptul ca si in condiţiile in care ar mai fi fost necesara administrarea unor probe suplimentare instanţa are îndatorirea potrivit art. 129 C. pr. civ. sa stăruie in aflarea adevărului, pentru a pronunţa o hotărâre judecătoreasca temeinica si legala, cum din păcate nu s-a întâmplat in cazul recurentului.

Pe parcursul procesului intimata nu a putut demonstra ca decizia de concediere era ultima soluţie in sensul in care SC F. S. T. J. SA ar fi suferit prejudicii ca urmare a menţinerii contractului recurentului de munca, fiind îndreptăţita sa dispună concedierea si ca reabilitarea firmei si evitarea unei situaţii de încetări de plaţi a fost evitata prin luarea acestei masuri.

Intimata nu a făcut nici dovada existentei unei situaţii contabile comparative vizând perioada anterioara si perioada efectuării concedierii, din care sa rezulte ca s-ar impune o reorganizare a activităţii, a unor studii de eficientizare sau a unor dificultăţi financiare insurmontabile.

Intimata nu a făcut dovada ca restructurarea postului recurentului a fost de natura a-i aduce acesteia vreun beneficiu, in sensul reabilitării (in condiţiile in care era in declin).

De asemenea, intimata nu i-a comunicat actele care au stat la baza deciziei contestate, acestea nefiindu-i aduse la cunoştinţa.

Ori, in condiţiile in care nota de probe solicitata a fost respinsa, deşi cuprindea solicitări pertinente care ar fi dus la aflarea adevărului si la o soluţionare justa a cauzei, opinez ca instanţa de fond a favorizat in mod nejustificat intimata, pronunţând o hotărâre fără ca in cauza dedusa judecaţii sa se fi administrat vreo proba concludenta.

Singurele înscrisuri depuse la dosar sunt 2 organigrame din care nu rezulta absolut nimic, si un bilanţ, toate celelalte probe fiind respinse. Cu toate acestea, surprinzător, instanţa a putut sa se pronunţe pe fond.

Intimata a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefondat.

In recurs s-a administrat proba cu inscrisurile depuse la dosar.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ţinând seama de prevederile art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurentul-contestator a fost salariatul intimatei, fiind angajat in funcţia de manager operatiuni in cadrul Departamentului Operatiuni, în baza contractului individual de muncă nr. 2364/27.03.2007.

Prin decizia nr.13/07.01.2009, angajatorul a dispus încetarea contractului de munca al salariatului, la data de 20.02.2009, salariatul beneficiind de un preaviz de 30 de zile lucrătoare, măsura fiind luata in baza deciziei nr.7/26.11.2008 a consiliului de Admministratie privind reorganizarea activitatii si modificarea Organigramei si in baza prevederilor art.65 alin.1 din Codul muncii.

Asa cum rezulta din continutul acesteia, decizia este motivata pe faptul desfiintarii locului de munca ocupat de contestator, ca urmare a modificarii structurii organizatorice a Departamentului Operatiuni.

Decizia de concediere nr. 13/07.01.2009 emisă de intimată, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

In acest context, sub aspectul cerinţelor de formă, art.74 din Codul muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 din Codul muncii.

Or, analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor obligatorii, de formă, Curtea constata lipsa menţiunii prevăzută de art.74 al.1 litera d din Codul muncii, deorece decizia nu cuprinde „lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât şi obligaţia să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant, să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerinţă legală obligatorie, nefiind respectată.

Asa cum a sustinut si recurentul, prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligaţia legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului cât şi la menţiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit.d din Codul muncii a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.1 din Codul muncii care indică expres menţiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv menţiunea de la litera c, fiind evidentă intenţia legiuitorului ca restul menţiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Curtea nu poate retine considerentele instantei de fond si apararile intimatei in sensul că neinserarea în cuprinsul deciziei de concediere, în temeiul dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art.74 lit. d) din Codul muncii nu atrage nulitatea absolută deciziei, această menţiune fiind obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii.

Codul muncii nu prevede ca aceasta masura este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii, ci în condiţiile art. 64, astfel incat este o norma de trimitere nu la situatii de concediere prevazute de art.64, ci la conditiile pe care trebuie sa le respecte angajatorul atunci cand are obligatia de a propune salariatului locurile de munca vacante. In acest sens art 74 se refera la conditiile reglementate de art.64, respectiv locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii, iar în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în E. redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii. Salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit. În cazul în care salariatul nu îşi manifestă consimţământul în termenul prevăzut la alin. (3), precum şi după notificarea cazului către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

Chiar daca angajatorul ar fi considerat ca nu are locuri de munca vacante, acesta avea obligatia notificarii agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă conform alin. (2) si numai după notificare angajatorul putea dispune concedierea salariatului.

Dar, asa cum rezulta din actele de la dosar, anagajatorul a emis mai intai decizia de concediere si abia apoi, la data de 16.01.2009 a notificat agentia, ceea ce demonstreaza caracterul formal al indeplinirii obligatiilor prevazute de lege.

Obligativitatea mentionarii locurilor de munca vacante rezulta si din prevederile art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care,în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în E. ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.76 al.1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem”.

Mai mult, art.74 lit.d din Codul muncii instituie indirect si o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia. Sub acest aspect, Curtea constata ca la nivelul anagajatorului existau posturi vacante, chiar compatibile cu pregatirea salariatului, deoarece chiar prin actul decizional care a stat la baza concedierii recurentului a fost creata o noua functie, respectiv Director Operatiuni D.. Aceasta noua functie apare vacanta la data reorganizarii, asa cum rezulta din chiar evidenta pusa la dispozitie de intimata(fila 45 dosar recurs). Mai mult, din decizia nr.7/2008, rezulta ca Departamentul Operatiuni, condus de recurent, a fost reorganizat, devenind Deparatamentul Operatiuni D., condus de Directorul Operatiuni D., motiv pentru care Curtea constata ca atributiile functiei de Director Operatiuni au fost transferate Directorului Operatiuni D., functie vacanta, dar care nu a fost propusa salariatului.

Mai mult, in afara postului vacant de Manager Operatiuni D., existau si alte posturi vacante compatibile cu pregatirea recurentului. Astfel, in lista acestora apar functii de genul Manager relatii clienti, Manager Zona-Credite Auto etc, in privinta carora, anagajatorul, care potrivit art.287 Codul muncii, avea sarcina probei, nu a dovedit ca nu ar fi fost compatibile cu pregatirea profesionala a recurentului.

In conformitate cu prevederile art.65 al.1 din Codul muncii,cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă determinată de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii).

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Or, din analiza deciziei de concediere, Tribunalul constată că din cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.

Sub acest aspect este de remarcat că, din cuprinsul deciziei contestate, cât şi a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestuia din structura funcţional-organizatorică a angajatorului. In fapt, in decizia nr.7/2008 se arata expres ca a fost desfiintata functia de Director Operatiuni din cadrul Departamentului Operatiuni, acesta fiind reorganizat si devenind Departamentul Operatiuni D., condus de un director Operatiuni D..

Curtea constata ca a intervenit o simpla schimbare artificiala a denumirii functiei si postului recurentului, care nu a avut la baza o cauză reală, obiectiva şi serioasă si nici scopul îmbunătăţirii activităţii, ci a vizat indepartarea unui salariat, incercand sa disimuleaze realitatea.

Având în vedere cele mai sus reţinute din care rezultă nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia, Curtea, văzând prevederile art.76 şi art.78 din Codul muncii si art.312 Cod procedura civila, urmează să admită recursul, sa modifice in tot sentinta recurata, in sensul ca va admite contestaţia, va anula decizia de concediere şi la solicitarea reclamantului, va repune părţile în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acestuia şi obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la efectiva reintegrare.

Avand in vedere solutia pronuntata pe capetele principale de cerere, Curtea nu se mai pronunta pe cererile formulate in subsidiar, avand ca obiect compensarea concediului de odihna si plata salariului compensatoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de recurentul-contestator E. E. N. împotriva sentinţei civile nr.5258/17.06.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.2868/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata SC F. S. T. J. SA.

Modifică în tot sentinţa recurată, în sensul că:

Admite acţiunea.

Anulează decizia nr. 13/07.01.2009 emisă de pârâtă.

Obligă intimata să-l reintegreze pe reclamant pe postul şi funcţia deţinute anterior concedierii.

Obligă pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27.01.2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

N. D. T. H. J. M. I.

GREFIER,

F. E. D.

Red:C.M.

Tehnored: C.P.

2 EX./2.02.2010.

Jud. fond : M.E.

A.E.