• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. DEC. NR. 618/CM din data 2009-10-27
Pronuntata de Curtea de Apel Constanta

 

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

PRECUM ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 618/CM

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă şi asigurări sociale

Preşedinte - (...) (...)

Judecători - (...) (...)

- (...) (...)

Grefier - (...) (...)

 

S-a luat în examinare recursul civil formulat de reclamanta P. B. N., domiciliată în C,(...), (...) . A, etaj 2, . 6, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 229 din 23 februarie 2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC D. SA C, cu sediul în C, J. Port, E. 54, judeţul C, având ca obiect conflict de muncă – contestaţie decizie concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă recurenta reclamantă P. B. (...), personal iar pentru intimata pârâtă SC D. SA C se prezintă d-na avocat E. B., în baza delegaţiei, fără număr, depusă la dosar.

Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile art. 87 şi următoarele Cod procedură civilă.

Recursul este declarat în termenul legal, motivat şi scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Întrebate fiind, părţile arată că nu au acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.

Instanţa, luând act că nu sunt înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul asupra recursului.

Recurenta reclamantă, având cuvântul, învederează că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ce priveşte capătul de cerere ce vizează anularea deciziei de concediere întrucât a reţinut în mod greşit faptul că intimata a respectat procedura prevăzută atât de art. 69 din Codul muncii, dar şi prevederile cuprinse în art. 81 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, încheiat pentru anii 2008-2010, apreciind în mod greşit că sindicatul trebuia doar informat în legătură cu măsura reorganizării deşi aceste articole stabileau în sarcina angajatorului ca, odată cu această informare, să se prezinte şi justificarea tehnico-economică a luării acestei măsuri. Referitor la aprecierea instanţei în sensul că au fost respectate dispoziţiile art. 65 alin. 2

 

Codul muncii, arată că aceasta este greşită, învederând că instanţa nu a analizat toate aspectele invocate la fond şi nu a verificat dacă a fost legală concedierea celor doi jurişti ai societăţii. Instanţa a analizat concedierea doar din punctul de vedere al situaţiei economice şi nu a verificat dacă a existat o cauză reală şi serioasă pentru luarea acestei măsuri.

Cu privire la plata salariilor compensatorii învederează că acordarea acestora decurge din valabilitatea contractului de muncă încheiat pentru anii 2006-2007, prelungit în anul 2008. Apreciază că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că denunţarea s-a produs în termen întrucât cele 30 de zile pentru denunţare trebuie calculate prin raportare la data prevăzută în contract, respectiv 31 august 2008, ca fiind data până la care contractul este valabil şi nu data de 27 septembrie 2007, aceasta fiind data înregistrării. Având în vedere că nu a fost denunţat în termenul stabilit de părţi, valabilitatea contractului colectiv de muncă s-a prelungit şi în anul 2008.

Referitor la plata primei de dispatch, învederează că a solicitat acordarea acestora pentru perioada iunie 2005 – mai 2008. Deşi în considerentele hotărârii instanţa motivează că acestea i se cuvin reclamantei pentru ultimii 3 ani, cu toate acestea, în dispozitiv obligă pârâta la plata acestor drepturi pentru o perioadă de 6 luni.

Având în vedere apărările dezvoltate pe larg prin motivele scrise de recurs, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi depune concluzii scrise. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul, învederează că Sindicatul a fost consultat la momentul luării măsurii concedierii, acestuia fiindu-i puse la dispoziţie toate informaţiile necesare. Referitor la susţinerea recurentei în sensul prelungirii contractului colectiv de muncă pentru anii 2006-2007 în anul 2008, învederează că valabilitatea contractului a expirat la data de 27 septembrie 2007. Având în vedere că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.

Instanţa rămâne în pronunţare asupra recursului.

 

C U R T E A

 

Cu privire la recursul de faţă, Curtea reţine următoarele:

I. Reclamanta P. B. a chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A.Constanta pentru ca în baza unei hotărâri judecătoreşti să se dispună:

- anularea deciziei nr. 353 din 6 mai 2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă şi ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcţia avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei;

- plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C.

 

D. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510 din 27 septembrie 2006, a 10 salarii medii/societate, ca diferenţă plată salarii compensatorii neacordate;

- plata sumelor reprezentând prima de Paşte şi C, de ziua lucrătorului şi a primei de vacanţă;

- plata sumei reprezentând dispatch pe ultimii 3 ani;

- plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:

Decizia de concediere a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat la SC D. SA, in perioada 3 martie 2008 – 6 iunie 2008, însă, această procedură de concediere este lovită de nulitate absolută, întrucât s-a desfăşurat cu încălcarea prevederilor legale incidente şi fără o analiză corectă şi temeinică a situaţiei.

Au fost încălcate prevederile art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 din contractul colectiv de muncă, care impuneau obligaţia unei proceduri prealabile de consultare cu partenerii sociali, întrucât notificarea prin care s-a anunţat începerea procedurii concedierii colective a fost înaintată organizaţiei sindicale în data de 3 martie 2008 cu toate că decizia de concediere a unui număr de angajaţi şi de desfiinţare a unor posturi a fost luată la data de 26 februarie 2008, într-o şedinţă a Consiliului de Administraţie la care preşedintele sindicatului nu a fost invitat.

Au fost ignorate, de asemenea, prevederile art. 79 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi cele ale art. 81 alin.1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, prevederi care stabilesc obligaţia Consiliului de Administraţie de a analiza toate obiecţiile şi propunerile înaintate de sindicat. S-a mai susţinut că măsura desfiinţării locului de muncă nu este efectivă şi nu are la bază o cauză reală şi serioasă, potrivit art. 65 alin. 2 Codul muncii, neputându-se vorbi de un declin financiar al societăţii pârâte câtă vreme de la venirea noii conduceri - aprilie 2007 - au fost angajate mai multe persoane care au dublat personalul existent şi care au avut nevoie să fie instruite de angajaţii existenţi.

Cu privire la legalitatea măsurii concedierii s-a susţinut că cele două categorii de factori avute in vedere - factori economici şi factori specifici departamentului în care lucra - nu au fost corect apreciate de societatea angajatoare. Cauzele reale care au dus la majorarea deficitului economic au fost managementul defectuos al noii conduceri, cheltuielile ridicate efectuate pentru salariile disproporţionat de mari ale noilor angajaţi, pierderea unor clienţi vechi ai societăţii care au migrat către alţi operatori.

În aceste condiţii, reintegrarea în funcţie reprezintă o repunere deplină a angajatului în situaţia anterioară desfacerii contractului individual de muncă şi este o consecinţă fireasca a anularii unei decizii de concediere ilegală.

În ce priveşte obligarea pârâtei la respectarea prevederilor art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă şi pentru angajaţii existenţi in societate la data venirii noii conduceri, s-a arătat că în august 2007 au început negocierile pentru încheierea noului contract colectiv

 

de muncă la nivel de unitate, negocieri întrerupte ca urmare a declanşării grevei generale. Aceste negocieri au fost reluate numai pentru salariaţii grevişti care au renunţat la grevă, restul personalului rămânând cu contractele individuale de muncă nenegociate.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata primei de celeritate (dispatch money) pentru ultimii trei ani arătând că această obligaţie este stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat pentru anii 2006-2007 şi prelungit în 2008, la art. 7 pct. 3, cât şi prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Totodată, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut şi dreptul salariaţilor de a primi prima de vacanţă, prima de Paşte şi de C, precum şi ziua lucrătorului portuar, sume ce nu au fost acordate de societatea pârâtă.

În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a solicitat o plata compensatorie reprezentând contravaloarea a 6 salarii tarifare brute, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC D. SA.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar, reclamanta a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a directorului general al societăţii pârâte, susţinând că din toate actele depuse la dosar rezultă că acesta a avut calitatea de administrator.

Prin încheierea interlocutorie din 30 septembrie 2008 instanţa a respins excepţia invocată de pârâtă, constatând că directorul general se legitimează în calitate de reprezentant al societăţii, prin decizia Consiliului de Administraţie din data de 21 mai 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 229 din 23 februarie 2009, T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007 şi a respins celelalte pretenţii al reclamantei, ca nefondate.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut, următoarele:

Reclamanta P. B. (...) a ocupat funcţia de jurist în cadrul Departamentului Juridic al societăţii pârâte, în urma încheierii contractului individual de muncă ce a fost desfăcut prin decizia nr. 353 din 6 mai 2008, contestată în prezenta cauză.

Decizia de concediere contestată a fost motivată în drept pe art. 65 şi 66 din Codul muncii iar în fapt s-au reţinut aspecte legate de necesitatea reorganizării societăţii care justifică scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă angajate.

În cuprinsul deciziei de concediere s-a indicat faptul că nu se justifică menţinerea posturilor existente in Departamentul Juridic, întrucât acestea sunt insuficiente pentru gestionarea diverselor aspecte juridice cu care se confruntă societatea.

 

 

- Cu privire la încălcarea dispoziţiile art. 69 Codul muncii şi art. 79 lit. a-c din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, reclamanta a precizat că angajatorul nu a iniţiat niciun fel de consultări cu sindicatul. Şi din acest punct de vedere decizia este nulă.

Instanţa a înlăturat această apărare deoarece legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor cu privire la: metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nicio dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Ceea ce reglementează dispoziţiile art. 69 Codul muncii este obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor iar această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise, care au fost îndeplinite în cauză.

Societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D., I.T.M. şi A.J.O.F.M. C o notificare fondată pe dispoziţiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3 martie 2008, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 711 Codul muncii (înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 4 aprilie 2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

- Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 71 Codul muncii s-a reţinut ca aceste dispoziţii prevăd: Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora”.

Propunerile S.L.P. D. au fost înaintate şi înregistrate sub nr. 3301 din 21 martie 2008; prin decizia Consiliului de Administraţie al SC D. SA din data de 26 martie 2008 aceste propuneri au primit în urma analizării o soluţionare defavorabilă, comunicată prin adresa nr. 3487 din 26 martie 2008, sindicatului cu prezentarea punctuală a considerentelor patronatului.

Această apărare fondată pe dispoziţiile art. 71 Codul muncii s-a respins ca nefondată.

- Cu privire la ignorarea dispoziţiilor art. 79 lit. b din contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi art. 81 alin 1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel ramură transporturi, instanţa a apreciat că această obligaţie a fost respectată de către patronat.

 

 

- Cu privire la aplicabilitatea art. 65 alin. 2 din Codul muncii, vizând cauzele desfiinţării locului de muncă, instanţa a reţinut că unitatea a anunţat închiderea unor capacităţi de producţie din industria chimică din România, în condiţiile în care peste 60% din activitatea societăţii se desfăşoară în domeniul operării produselor chimice în Portul C. Un alt element care se susţine că a influenţat negativ activitatea societăţii este pierderea unor clienţi tradiţionali care au apelat la serviciile societăţilor concurente având în vedere că în luna noiembrie 2007 nu s-a operat nicio navă iar în luna decembrie 2007 societatea a operat mărfuri la nivelul de 12% din volumul corespunzător lunii decembrie 2006. Din procesul-verbal al Adunării generale a acţionarilor societăţii din 14 aprilie 2008 rezultă aprobarea situaţiei financiare anuale pentru anul 2007, care evidenţiază o pierdere de 5.615.926 lei.

Din aceste date, de altfel necontestate de partea adversă şi necombătute prin vreo probă de către aceasta, rezultă că societatea se afla într-o situaţie economică dificilă şi, ca urmare, era necesar să ia măsuri de eficientizare a activităţii.

Desigur, participarea la grevă nu poate fi sancţionată de angajator cu desfacerea contractului individual de muncă, aşa cum reiese în special din prevederile art. 252 din Codul muncii, dar şi din alte prevederi legale ce garantează dreptul la grevă. Totuşi, o grevă pe termen îndelungat poate avea consecinţe economice grave pentru angajator, care nu pot fi ignorate şi care pot conduce la o situaţie economică şi financiară a acestuia de natură să determine încetarea sau limitarea activităţii.

Faţă de reducerea activităţii societăţii pârâte se impunea în mod evident reducerea şi a personalului administrativ dar şi a personalului care participa la activitatea de exploatare a infrastructurii şi mijloacelor tehnice existente. Pe de altă parte, este justificată decizia de creştere a gradului de tehnologizare a activităţii, în vederea scăderii costurilor pentru prestarea serviciilor şi, astfel, creşterea competitivităţii societăţii în scopul redresării financiare.

Împrejurarea că situaţia economică şi financiară precară a fost generată sau nu de managementul defectuos al actualei conduceri a societăţii, astfel cum se invocă prin acţiune, nu poate fi analizată din perspectiva legalităţii şi oportunităţii concedierii colective, deoarece aceste aspecte ţin de controlul exercitat în considerarea atribuţiilor legale de către sindicat, care nu are doar rolul de a negocia şi semna contractul colectiv de muncă, dar şi pe cel de a asigura protecţia socială a salariaţilor şi de a-şi informa membrii asupra măsurilor preconizate de angajator.

S-a constatat astfel, că desfiinţarea locurilor de muncă în procedura reorganizării activităţii a avut o cauză reală şi serioasă.

Totodată, desfiinţarea locului de munca ocupat de reclamantă a fost una efectivă, aspect care rezultă din examinarea organigramei pârâtei depusă la dosar potrivit cu care, întreg departamentul juridic a fost desfiinţat iar societatea pârâtă a apelat la serviciile unor cabinete de avocatură pentru soluţionarea problemelor de drept ce presupuneau specializarea intr-un anumit domeniu.

 

 

Pentru aceste considerentele s-a reţinut că decizia de concediere nr. 350 din 6 mai 2008 este legală şi temeinică.

În raport cu prevederile art. 78 din Codul muncii au fost respinse ca nefondate şi cererile privind reintegrarea în funcţia ocupată anterior concedierii şi cererea de acordare a drepturilor salariale de care nu a beneficiat reclamanta, după momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea în funcţie solicitată, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei.

- Cât priveşte neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a respecta art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă şi pentru angajaţii existenţi în societate la momentul venirii noii conduceri, instanţa a constatat că prin formularea acestui capăt de cerere reclamanta pune in discuţie împrejurări anterioare datei reorganizării.

Faptul că la data modificării structurii acţionariatului noua conducere nu a înţeles să respecte obligaţia menţionată ar fi putut, eventual, să determine sindicatul să demareze aceste proceduri, necesare negocierii contractelor.

Pentru aceste considerentele instanţa de fond a apreciat că procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală şi temeinică.

- Capetele de cerere care vizau obligarea societăţii la plata primei de C pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, întemeiate pe prevederile art. 96 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, au fost respinse avându-se în vedere că pentru anul 2007 societăţii pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357 din 22 februarie 2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14 aprilie 2006.

De asemenea, pentru anul 2008, societăţii pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722 din 24 ianuarie 2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11 februarie 2008.

Reclamanta a susţinut că, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost înregistrat conform art. 25 din Legea nr. 130/1996 la data de 27 septembrie 2006, dar părţile au semnat actul la 31 iulie 2006 şi au convenit ca perioada de valabilitate a acestuia să fie până la 31 august 2007; prin urmare, în virtutea art. 7 alin. 3 din contract, intenţia de denunţare a contractului făcută de reprezentanţii patronatului cu mai puţin de 30 de zile calculate până la 31 august 2007, lipseşte de eficienţă acest demers, iar contractul colectiv este prorogat prin voinţa părţilor pentru încă un an.

Pârâta a susţinut că acest contract colectiv de muncă produce efecte, conform aceluiaşi text de lege, de la data înregistrării lui, iar potrivit art. 242 Codul muncii, acesta se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni; prin urmare, stabilirea valabilităţii contractului până la 31

 

august 2007 şi, implicit, calculul celor 30 de zile de denunţare unilaterală prin raportare la data menţionată nu sunt întemeiate. Contractul nu poate fi considerat a fi în vigoare câtă vreme sindicatul a declanşat conflictul de interese şi greva generală.

În analiza acestor puncte de vedere instanţa a considerat ca legal şi temeinic cel dezvoltat de societatea pârâtă, deoarece:

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte pe anul 2006-2007 şi înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr. 19510 din 27 septembrie 2006 prevede în art. 7 alin. 1 că acesta este valabil până la data de 31 august 2007.

În acelaşi timp prin alin. 3 se dispune că: „dacă niciuna din părţi nu denunţa contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.

Din această prevedere rezultă intenţia părţilor ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31 august 2008 şi ca o excepţie, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunţă unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.

Pârâta a invitat Sindicatul Lucrătorilor E. D. prin adresa nr. 4403/ din 3 august 2007 în data de 27 august 2007 ora 11, la sediul societăţii pentru deschiderea negocierii în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unităţii, menţionând că în situaţia în care sindicatul nu îşi manifestă intenţia de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voinţă a patronatului în sensul denunţării contractului colectiv de muncă.

Dacă intenţia reală a angajatorului a fost aceea de a denunţa contractul înainte de ajungerea la termen, cu consecinţa încetării tuturor efectelor produse de acesta, invitaţia la negocierea contractului încheiat pe anul 2006-2007 nu ar mai avea nicio relevanţă, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează contractele colective de muncă, între momentul încetării contractului prin denunţare şi momentul perfectării unui nou contract la nivel de unitate, salariaţii vor beneficia de drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel superior.

Ulterior datei de 3 august 2007 sindicatul şi patronatul s-au aflat în procedura de negociere, în urma căreia părţile nu au ajuns la un consens cu privire la revendicările formulate de sindicat, astfel că instanţa a apreciat că a operat o încetare a contractului colectiv de muncă prin ajungerea la termen, motivat de faptul că negocierile s-au purtat după data limită de valabilitate prevăzută în contract.

Prin urmare, s-au respins susţinerile reclamantei referitoare la faptul că nedenunţarea contractului colectiv de muncă de către patronat cu 30 de zile înainte de ajungerea la termen, ar avea drept consecinţă prelungirea acestuia pentru un interval de timp de încă 12 luni câtă vreme a intervenit un conflict de interese, ceea ce face ca presupusa prelungire să fie practic nelegală, ca urmare a interdicţiei prevăzută de legiuitor în acest sens.

 

 

Constatând că valabilitatea acestui contract a încetat ca urmare a ajungerii la termenul stabilit de comun acord de către patronat şi sindicat, instanţa a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti întemeiate pe contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006-2007.

De asemenea, instanţa a reţinut că drepturile băneşti solicitate nu se cuvin nici în temeiul contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, întrucât:

În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta a invocat prevederile art. 43 alin. 2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357 din 22 februarie 2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14 aprilie 2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: „În situaţia în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parţial sau total, condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722 din 24 ianuarie 2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11 februarie 2008, la art. 43 (2) lit. a), se stabileşte că un alt venit este, între altele şi „al 13-lea salariu”, însă, acest drept este stabilit pentru anii 2008, 2009 şi 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaţilor au fost stabilite în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 unde nu se specifică astfel de drepturi şi nu s-a invocat, nici probat, că asemenea drepturi ar fi fost stabilite în alte modalităţi.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare, s-a constatat că nici aceste susţineri nu sunt fondate.

- În ce priveşte obligarea pârâtei la plata primei de vacanţă şi a primei pentru ziua lucrătorului portuar, s-a constatat că din statele de plată depuse la dosar de către pârâtă rezultă că aceste sume de bani au fost încasate de reclamantă, astfel că şi aceasta cerere s-a respins ca nefondată.

- În ceea ce priveşte acordare primei de celeritate (dispatch money) pentru perioada ultimilor trei ani s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 518 din 25 aprilie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariaţi, reprezentaţi de Sindicatul Lucrătorilor E. D., să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de

 

 

dispatch achitate pe perioada 1 ianuarie 2007 – iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

În cauza de faţă, reclamanta, nu face parte din categoria reclamanţilor care au solicitat şi obţinut achitarea primei conform sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a.

Deşi pârâta a susţinut că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv şi faţă de atribuţiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime şi nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta, nu a făcut dovada acestor susţineri.

Pe de altă parte, potrivit statelor de plată depuse la filele 307-309 din dosar, pentru anul 2005 reclamanta, care a fost încadrată pe acelaşi post, a beneficiat de o primă cu acest titlu, ceea ce infirmă susţinerile pârâtei referitoare la îndreptăţirea reclamantei de a beneficia de prima de celeritate. Totodată, pentru aceleaşi considerente, pretenţiile reclamantei aferente primului semestru al anului 2005 s-au respins ca neîntemeiate dar s-au admis pretenţiile cu acelaşi titlu aferente semestrului I al anului 2007.

- Capătul de cerere subsidiar, referitor la plata a 10 salarii medii pe societate, a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele referitoare la valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă, care a criticat-o în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

- În ce priveşte cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurenta apreciază că instanţa de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate şi nu a ţinut cont de faptul că această decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziţii legale.

Au fost încălcate dispoziţiile art. 69 si 711 din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26 februarie 2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenţia de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3 martie 2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administraţie al societăţii fusese luată.

Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 711 si anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului.

S-au încălcat şi dispoziţiile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional care dispune că angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul „în timp util” dacă are intenţia să efectueze concedieri colective, iar în speţă, pârâta nu şi-a respectat obligaţia din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711.

Astfel, notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008 a intenţiei de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10 martie 2008 iar angajatorul a anunţat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4 aprilie 2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11 martie 2008.

De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenţiei de concediere colectivă.

 

Este greşita motivarea instanţei şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, aceste dispoziţii fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, cu trimitere la art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea iniţiala, instanţa ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 711 nu au trecut decât 30 de zile şi nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramura transporturi.

În raport de toate probele administrate, recurenta apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere şi că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea prin care solicita să se constate nulitatea deciziei.

- Cererea subsidiară viza plata unor drepturi aşa cum erau prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care era valabil şi după data de 31 august 2007 din moment ce, în concordanţă cu prevederile art. 7 alin. 3, „niciuna dintre părţi nu a denunţat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat …”.

În conformitate cu acest contract, unitatea era obligata să plătească prima de C/2007 şi de Paşte/2008, precum şi salariile compensatorii calculate conform art. 132 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Recurenta apreciază, astfel, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi sub acest aspect şi solicită admiterea cererii cu consecinţa obligării societăţii pârâte la plata drepturilor solicitate.

Cu privire la prima de dispatch, deşi instanţa a admis acest capăt de cerere, nu a prevăzut în dispozitiv cuantumul sumei, atribuind acest rol Comisiei Paritare şi nu a vizat întreaga perioadă de 3 ani, pronunţându-se doar pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii sale.

Intimata şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata apreciază că în mod corect prima instanţă a stabilit că s-au parcurs toate procedurile prevăzute de lege şi în termenele prevăzute de lege, astfel că, decizia prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantei nu este lovită de nulitate.

Pretenţiile care au făcut obiectul cererii subsidiare, au fost întemeiate pe un contract colectiv de muncă la nivel de unitate care nu era valabil decât pentru perioada pentru care s-a încheiat, respectiv 27 septembrie 2006 – 27 septembrie 2007, astfel că prevederile din contract nu pot fi aplicate retroactiv şi nici după data de 27 septembrie 2007 deoarece prin adresa nr. 4403 din 3 august 2007 societatea a denunţat acest contract.

Cât priveşte cuantificarea şi plata dispatch-ului încasat pentru operaţiunile efectuate de societate în ultimii 3 ani, intimata consideră că şi această pretenţie este nefondată deoarece trebuie dedusă din suma primită, toate

 

 

cheltuielile societăţii precum şi amortizarea investiţiilor angrenate în aceste operaţiuni aducătoare de dispatch.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi de materialul probator administrat, Curtea constată că recursul este nefondat.

- Recurenta reclamantă consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului său de munca este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective şi nici criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere.

Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancţionată cu nulitatea absolută “concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzuta de lege”, prin urmare, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile cuprinse în lege, respectiv art. 68-72 din Codul muncii şi nicidecum la alte dispoziţii, cum sunt cele cuprinse în contractul colectiv de muncă deoarece un astfel de contract reprezintă “legea părţilor”, rezultatul negocierilor care trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăşi, cea la care instanţa se raportează în analiza unor excepţii privind nulitatea absolută.

Articolul 69 din Codul muncii stabileşte că “În cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:

a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;

b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi”

Articolul 71 alin. 1şi 2 din Codul muncii prevede:

Sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaţilor concediaţi, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării.”
Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.

Verificând termenele impuse de legiuitor, instanţa constată:

Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358 din 3 martie 2008, pârâta a iniţiat consultări cu sindicatul şi în aceeaşi data a fost înregistrată şi la Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă şi la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de muncă, conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris.

Prin această notificare se aducea la cunoştinţă sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii şi contractului colectiv de muncă pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45-55 zile de la primirea notificării), compensaţiile calculate conform contractului colectiv

 

de muncă/ramură, ce vor fi acordate salariaţilor concediaţi, precum şi termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaţilor concediaţi.

Ulterior, prin B. la această notificare, se modifică unele date din notificarea iniţială, astfel că, se stabileşte un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile şi maxim 70 de zile, iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se măreşte până la data de 24 martie 2008.

Prin urmare, acest termen a fost respectat şi nu pot fi acceptate susţinerile reclamantei în sensul că nu s-a ţinut seama de termen ca urmare a prelungirii sale prin B. nr. 2580 din 7 martie 2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înţelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul şi-a manifestat intenţia de concediere.

Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de 6 mai 2008, astfel că unitatea a respectat şi termenul de 60 de zile aşa cum acesta a fost stabilit prin B. la notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui B. ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoştinţă de intenţia angajatorului de a proceda la concedieri colective.

Potrivit art. 711 Codul muncii, “În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.”

În urma consultărilor dintre patronat şi sindicat nu s-au găsit soluţii pentru a evita sau limita numărul concedierilor, astfel că s-a luat măsura concedierilor colective iar despre această măsură a fost înştiinţată atât Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă cât şi Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă, prin notificarea din data de 4 aprilie 2008, respectându-se şi de această data termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.

Concluzionând asupra criticilor recurentei referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate deoarece, aşa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69-71 Codul muncii.

- Recurenta mai critică soluţia instanţei de fond şi din perspectiva nerespectării dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, referitoare la plata compensaţiilor în caz de concediere colectivă, prima de C/2007 şi prima de Paşte/2008.

În conformitate cu dispoziţiile art. 23 şi art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă îşi produce efectele de la data înregistrării şi pe o perioadă de minim 12 luni.

În speţă, contractul colectiv de muncă/unitate s-a înregistrat la 27 septembrie 2006, ceea ce înseamnă că efectele lui au durat până la 27 septembrie

 

2008, având în vedere că înainte de expirarea termenului de valabilitate al acestuia, respectiv prin adresa nr. 4403 din 3 august 2007, comunicată sindicatului în aceeaşi dată, SC D. SA a denunţat unilateral acest contract, conform art. 7 din contractul colectiv de muncă/unitate.

Aşadar, fiind aplicabile dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, reclamantei nu i se cuveneau la data concedierii decât drepturile stipulate în acest contract şi nicidecum din contractul colectiv de muncă/unitate care nu mai erau în vigoare.

- Capătul de cerere referitor la plata salariilor compensatorii solicitate de reclamanta se întemeiază pe dispoziţiile contractului de muncă la nivel de unitate, în condiţiile în care în anul 2008 nu mai era valabil acest contract, astfel că cererea este lipsită de temei legal.

- În ce priveşte prima de dispatch, instanţa de fond a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la plata unei părţi din această primă de celeritate plecând de la considerentul că şi în 2005 societatea pârâtă a achitat astfel de drepturi.

Considerentele sentinţei se bazează pe o situaţie de fapt care nu are legătură cu textul ce reglementează acest drept, însă, în propria cale de atac a reclamantei, nu i se poate crea acesteia o situaţie mai grea, aşa cum prevede şi art. 296 raportat la art. 316 Cod procedură civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837 din 27 decembrie 2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective.

Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare-descărcare.

Ori, nu se poate reţine contribuţia directă a reclamantei la reducerea timpului de operare deoarece aceasta nu avea niciun fel de contribuţie la procesul tehnologic.

 

 

 

Împrejurarea că aceasta a primit prima de operare în anul 2005, nu conferea dreptul de a beneficia perpetuu de astfel de prime deoarece, aşa cum am specificat anterior, repartizarea unor astfel de sume se făcea diferenţiat şi constituiau un stimulent pentru cei care au participat efectiv la operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă, menţinând ca legala şi temeinică sentinţa recurată.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de reclamanta P. B. N., domiciliată în C,(...), (...) . A, etaj 2, . 6, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 229 din 23 februarie 2009 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC D. SA C, cu sediul în C, J. Port, E. 54, judeţul C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 27 octombrie 2009.

 

 

Preşedinte, Judecători,

 

(...) (...) (...) (...)

 

(...) (...)

 

Grefier,

 

(...) (...)

 

 

 

 

 

Jud. fond – A. D., S. T., C. H. (complet de divergenţă)

Red. dec. rec. jud. M. (...)/5.11.2009

U. gref. N. (...)

2 ex./6.11.2009

Toate spetele


Sus ↑