Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 3077

Şedinţa publică de la 15 Mai 2009

Complet constituit din:

Preşedinte: (...) (...)

Judecător: (...) (...)

Judecător: (...) (...) N.

Grefier: B. H.

Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanţii E. N., E. (...), D. D., D. G. şi D. D. împotriva sentinţei civile nr. 6023/10.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata-pârâta SC E. SA – Membru P. Grup, având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns pentru recurenţii-reclamanţi avocat ales J. Ş. D., cu împuternicire la dosar, şi pentru intimata-pârâtă - avocat ales B. U., cu împuternicire la dosar, lipsă fiind părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că recursul este declarat şi motivat în termen legal, iar prin serviciul registratură intimata-pârâtă a depus întâmpinare (2 exemplare).

Nemaifiind cereri de formulat şi excepţii de invocat se acordă cuvântul pe fondul recursului.

Avocat J. Ş. D. pentru recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, casarea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Avocat B. U. pentru intimata-pârâtă pune concluzii de respingere a recursului şi menţinere a sentinţei atacate ca temeinică şi legală potrivit întâmpinării.

CURTEA:

Asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea adresată T r i b u n a l u l u i D o l j, reclamanţii E. N., E. (...), D. D., D. G. şi D. D. au chemat în judecată intimata SC E. SA B, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa fie obligată intimata la plata indemnizaţiei de concediere în funcţie de vechimea în muncă.

În motivarea acţiunii, a arătat că a fost salariatul intimatei până în octombrie 2006, respectiv septembrie 2007. aşa cum rezultă din decizia de concediere şi menţiunile din carnetul de muncă, contractul individual de muncă încetându-i din motive neimputabile. Ca urmare, potrivit art. 50 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivelul societăţii, unitatea pârâtă trebuia să-i plătească acesteia o indemnizaţie de concediere în funcţie de vechimea de muncă, însă nu a efectuat decât plăţile prevăzute în Planul Social, conform art. 50 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă cuvenite pentru vechimea în muncă în cadrul unităţii pârâte. Pârâta ar fi trebuia să-i acorde şi 3 salarii medii nete, corespunzător unei vechimi în muncă de aproape 10 ani.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât, conform prevederilor art. 50, alin. 3 din Codul muncii, cuantumul indemnizaţiei de concediere s-a negociat de patron cu Sindicatul G., , acordându-se fiecărui salariat suma stabilită prin Planul Social la data de 07.12.2005, 03.01.2006, 29.01.2007.. Prin planurile sociale respective s-a convenit cu Sindicatul G. indemnizaţii de concediere mai mari decât cele din contractul colectiv de muncă, precum şi criteriile de determinare a cuantumului acestora, tranşele pentru vechimea în petrol mai favorabile salariaţilor.

T r i b u n a l u l D o l j, prin sentinţa nr. 6023 din 10 noiembrie 2008 a respins acţiunea formulată de reclamanţi E. N., E. (...), D. D., D. G. şi D. D. în contradictoriu cu pârâta SC „E.” SA B.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit.”e” Codul muncii, cu dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit.”c” Codul muncii care prevede termenul de prescripţie de 3 ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată în constituie drepturi de natură salarială.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamanţii au fost angajaţii societăţii pârâte până în octombrie 2006 şi respectiv septembrie 2007 şi contractele individuale de muncă au încetat în temeiul art. 65 66 Codul muncii ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat.

Potrivit art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă 2005, se prevede că, în cazul concedierii din motive ce nu ţin de persoana salariatului, acestuia i se plăteşte, funcţie de vechimea sa, o indemnizaţie de concediere. E. acestei indemnizaţii redate în cuprinsul aceluiaşi articol sunt minime, ele putând fi negociate cu G. E. (alin. 3), în alin. 4 fiind prevăzut că dispoziţiile art. 50 se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

În Planul Social, la pct. 4 (E. Financiare), urmare a negocierilor finale, tranşele de vechime, funcţie de care se acordă indemnizaţiile de concediere, se reduc ca întindere, iar valoarea indemnizaţiei se majorează. În Planul Social, însă se foloseşte sintagma ,, vechime în E.”, spre deosebire de art. 50 din contractul colectiv de muncă, în care se foloseşte sintagma ,,vechime în muncă”.

Reclamanţii consideră că cele două noţiuni folosite în redactarea textelor sunt diferite şi, ca urmare, i se cuvine o dublă compensare pentru concediere : atât cea prevăzută de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, cât şi cea prevăzută de pct. 4 din Planul Social (deja acordată ).

Instanţa a apreciat neîntemeiată această susţinere, pentru următoarele considerente :

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aplicabil în anul 2006, se stabilesc valorile minime ale indemnizaţiei de concediere, în alin. final făcându-se trimitere la Planul Social, prin care se pot negocia şi alte valori ale acesteia .

Prin inserarea acestei clauze în contractul colectiv de muncă s-a urmărit protejarea salariaţilor în caz de concediere, pentru motive ce nu le sunt imputabile, diminuarea consecinţelor concedierii. Fiind însă un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, clauzele inserate în acesta urmăresc acordarea unor drepturi propriilor salariaţi, funcţie de activitatea depusă de aceştia în cadrul acelei unităţi şi, ca urmare, şi măsurile de protecţie negociate nu pot privi decât această activitate. A interpreta că cele două noţiuni sunt diferite şi privesc vechimea în muncă în general, conform art. 50 din contractul colectiv de muncă, respectiv vechimea în societate, conform Planului Social, ar conduce la o dublă compensare a salariatului concediat.

De altfel, aşa cum se prevede în art. 50 alin. 4, aceste dispoziţii se completează cu cele ale Planului Social şi nu adaugă la acestea.

Contractele colective de muncă aplicabile, negociate pentru anii 2006, prevăd în articolul 50 alin. 1 şi 2 obligaţia angajatorului de a acorda o indemnizaţie de concediere salariaţilor, atât la concedieri individuale, cât şi la cele colective. Această clauză contractuală stabileşte totodată şi condiţiile de acordare, una dintre acestea fiind existenţa unei vechimi în muncă a salariatului. J. alin. 3 permite partenerilor sociali doar modificarea tranşelor de vechime şi a cuantumului valoric al indemnizaţiei. Astfel, părţile au posibilitatea modificării cuantumului indemnizaţiei prin intermediul Planului Social, însă nu şi a condiţiei de acordare.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

In motivele de recurs susţin că instanţa de fond greşit a respins acţiunea cu motivarea că Planul Social a fost completat de părţile contractante prin amendamente, din care reiese că voinţa comună a părţilor a fost de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din CCM şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din CCM aplicabil.

Potrivit art. 7 din CCM 2004-2007 s-a prevăzut că „drepturile salariaţilor prevăzute de prezentul CCM nu pot să reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care au fost recunoscute anterior. Dacă pe cale legală sau convenţională anterior încheierii acestui contract au fost prevăzute drepturi mai mari pentru salariaţi, se vor aplica acestea”.

Potrivit art. 9 din CCM 2004-2007, „ interpretarea clauzelor din prezentul CCM se face prin consens. Dacă nu se realizează consensul, clauza se interpretează conform principiilor dreptului munci, în favoarea salariaţilor”.

Susţin, de asemenea, că pârâta era obligată să acorde salariaţilor disponibilizaţi drepturile prevăzute de art. 50 alin. 1 din CCM şi pentru că: aceste drepturi au fost menţinute în CCM şi după apariţia Planului Social (art. 4 din art. 50); aceste drepturi au fost renegociate anual tocmai pentru a nu fi acordate; aceste drepturi salariale au fost stabilite în cuantumuri şi modalităţi de calcul diferite, astfel încât tranşele stabilite se calculează la alin. 1 în funcţie de vechimea în muncă, iar cele de la alin. 4 în funcţie de vechimea în E..

Examinând recursul, Curtea îl găseşte nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 din C o d u l d e procedură civilă, recursul declarat de reclamanţi va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanţii E. N., E. (...), D. D., D. G. şi D. D. împotriva sentinţei civile nr. 6023/10.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata-pârâta SC E. SA – Membru P. Grup, având ca obiect drepturi băneşti.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 Mai 2009.

Red. Jud. M.C.

2 ex/IE/04.06.2009

j. fond: R.G.

M.H.