• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs

Hotararea nr. 6340R din data 2009-11-06
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

R O M Â N I A

 

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

 

DOSAR NR(...)( 5363/2009)

 

DECIZIA CIVILĂ NR. 6340/R

 

Şedinţa publică de la 06 noiembrie 2009

 

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE- (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR- (...) (...) H.

GREFIER – E. J.

Pe rol soluţionarea cauzei civile, privind recursurile formulate de recurenţii S. N. şi (...) „S.” (...), împotriva sentinţei civile nr.4400 din data de 22 mai 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), având ca obiect - drepturi băneşti -.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurenţii S. N., prin apărător ales, avocat T. H. în baza împuternicirii avocaţiale nr.170 din 04 noiembrie 2009 emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România- B a r o u l D â m b o v i ţ a şi (...)” S.”(...),prin consilier juridic N. J. K. în baza delegaţiei nr.10713 din 27 octombrie 2009.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, se învederează instanţei că s-a depus la dosar prin Serviciul registratură la data de 28 septembrie 2009, întâmpinare la motive de recurs din partea recurentei (...)”S.”(...).

Curtea, înmânează copie de pe întâmpinare la motive de recurs, apărătorului ales pentru recurenta S. N..

Apărătorul ales pentru recurentă, solicită instanţei încuviinţarea probei cu înscrisuri,respectiv repartizarea profitului pe anul 2007-2008,recurentei (...)”S.”(...).

Recurenta (...)”S.” (...),prin consilier juridic, arată că nu se opune probei solicitate.

Curtea, după deliberare, în temeiul art.167 Cod procedură civilă,consideră utilă, pertinentă şi concludentă proba cu înscrisuri ,sens în care apărătorul recurentei S. N., depune la dosar înscrisul susmenţionat.

Curtea, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurenta S. N., prin apărător, solicită admiterea recursului,modificarea sentinţei civile atacate, iar pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată cu cheltuieli de judecată, conform chitanţei cu regim special seria B nr.69 din 04.11.2009,în valoare de 2200 lei.

În mod netemeinic, instanţa de fond a respins cererea privind restituirea contribuţiilor la asigurările sociale şi reţinerea lor din cele 11 salarii compenstatorii, întrucât aceste compensaţii reprezintă despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a recurentei a încetat , această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă . Din interpretarea art.64 alin.1 lit.a rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă, ci o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.Din actele contabile depuse la dosar, reiese profitul societăţii,considerând că faţă de acesta este întemeiată solicitarea recurentei privind acordarea celor 11 salarii de bază brute.

Recurenta (...)”S.”(...),prin consilier juridic, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi respingerea recursului declarat de recurenta S. N., ca fiind nefondat.

Recurenta S. N., prin apărător, având cuvântul, pe recursul declarat de recurenta (...)”S.”(...),pune concluzii de respingere ca fiind nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică,întrucât recurenta pârâtă nu a ţinut cont în nici un fel de Contractul Colectiv de Muncă,unde se menţionează la art.64 alin 1 lit.a plata a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare .

Curtea, în temeiul art.150 Cod procedură civilă,declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

 

 

C U R T E A,

 

 

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.4400 din data de 22 mai 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S. N., în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...) şi a fost obligată pârâta la plata compensaţiei reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii din care se vor reţine impozitul şi cotele de contribuţii la fondurile speciale ale statutului.

Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2100 lei.

Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut că, reclamantul a fost salariatul pârâtei (...) S. (...), până la data de 22.01.2009, când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.94/21.01.2009.

Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar.

S-a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel (...) S. (...): „ în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel: a). echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la la zi, în cazul concedierilor colective; b). echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

S-a apreciat că dispoziţiile susmenţionate instituie o facultate şi nu o obligaţie din partea angajatorului de a plăti salariaţilor concediaţi în cadrul concedierii colective compensaţia egală cu 12 salarii de bază, (...) S. a decis să se prevaleze de disp.art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 şi a plătit salariaţilor concediaţi o compensaţie egală cu doar un salariu lunar. Aceste dispoziţii prevăd că „la încetarea contractul individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi”.

S-a constatat că textul susmenţionat are aplicaţie generală, el referindu-se la toate situaţiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.

Astfel, angajatorul a ignorat însă cu desăvârşire dispoziţiile art.80 al.3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional invocat în întâmpinare, care se referă însă strict la situaţia de faţă - şi anume la concedierile colective.

De asemenea, dispoziţiile susmenţionate prevăd că pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/ sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Or, este evident că dispoziţiile speciale ale art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, au prevalenta în aplicare faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului „specialiageneralibus derogant".

S-a precizat că, nu rezultă din actele dosarului că părţile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.

Din cuprinsul întâmpinării şi din înscrisurile de la dosar a rezultat că după ce s-a purtat o corespondenta intre reprezentanţii salariaţilor si patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii si acordarea plaţilor compensatorii, în final, cuantumul compensaţiei ar fi fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Pe de altă parte instanţa apreciază ca nefiind întemeiate susţinerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăţilor compensatoriu prevăzute de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.

Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară nu rezultă decât că obligaţia angajatorului era afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul disp.art.1006 Cod civil.

Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenţionate că plata acestor compensaţii ţinea de voinţa exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensaţii doar daca ar fi vrut ,ceea ce ar fi fost oricum ilegal întrucât potrivit disp.art.1010 Cod civil obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă" pentru ca atunci când condiţia potestativa este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

S-a menţionat că, din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaţilor nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii.

Acest lucru rezultă şi din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică ci considerente organizatorice.

Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar faptul că situaţia financiară nu a permis salariaţilor acordarea plăţilor compensatorii în cuantum prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.

S-a precizat că, fluxul de numerar nu reflectă situaţia financiară a societăţii ci doar lichidităţile sale, singurul act în măsură să reflecte situaţia financiară fiind bilanţul contabil care reliefează insa o situaţie prosperă a societăţii.

Potrivit dispoziţiilor art.236 alin.4 Codul muncii „Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor" şi potrivit disp.art.243 „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi".

Întrucât apreciază că s-a realizat condiţia postentativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, instanţa apreciază că aceştia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptăţiţi la plata compensaţiei în cuantum de 11 salarii de bază.

Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal, nu sunt incluse in veniturile salariale şi nu sunt impozabile sumele reprezentând plăţile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.

S-a arătat că, în cazul de faţă, compensaţiile individuale se raportează la salariul de bază al salariatului şi au fost plătite din fondul de salarii, nefiind exceptate de la impozitare.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări de sănătate, potrivit disp.art.257 (2) lit.a din Legea nr.(...) privind domeniul sănătăţii, contribuţia financiară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, rezultând astfel că din plăţile compensatorii trebuie deduse şi contribuţiile la asigurările de sănătate.

Nici în ceea ce priveşte contribuţia la asigurările sociale şi contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale instanţa nu a identificat vreun text de lege care să excludă plăţile compensatorii din categoria veniturilor din salarii pentru care se plătesc contribuţiile la bugetele speciale aferente.

Cererea privind plata daunelor morale, a fost respinsă de instanţa de fond, deoarece reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral, nefiind întrunite cerinţele atragerii răspunderii patrimoniale a angajatorului.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanta S. N. şi pârâta (...) S. (...), criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurenta S. N. a arătat că în ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale şi reţinerea lor din cele 11 salarii compensatorii, instanţa in mod netemeinic şi nelegal le-a respins întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, această despăgubire fiind de altfel, acordată după încetarea contractului individual de muncă.

S-a mai arătat că art.26 din Legea nr.19/2000 nu prevede exceptarea de la plata contribuţiei la asigurările sociale şi drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă aceasta a fost abrogată de Legea nr.200/2008, care nu mai păstrează aceste dispoziţii, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuţii, astfel nefiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului, aşa cum este stipulat în lege,fiind despăgubiri băneşti, urmează a nu se reţine plata acestor contribuţii.

Recurenta a mai susţinut şi faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, dar simplul fapt că pârâta a obligat-o să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu.

Recurenta (...) S. (...), în motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 C.pr.civ., a arătat că instanţa de fond interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, nu a ţinut cont de probele administrate în cauză, care evidenţiază lipsa lichidităţilor, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăţi de plată, prin lipsa numerarului.

În acest sens, s-a arătat că sintagma situaţia financiară din cuprinsul art.64 al Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul (...) S. (...), nu se rezumă doar la bilanţ şi contul de profit şi pierdere, ci la toate componentele situaţiilor financiare, potrivit legilor contabile.

Recurenta a mai susţinut şi faptul că instanţa de fond a interpretat în mod greşit hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii din 19.01.2009, aceasta trebuind să interpreteze art.64 din Contractul colectiv de muncă, potrivit art.967 Cod civil, şi art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenţia comună a părţilor contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situaţiile financiare ca pe un tot unitar nu doar raporta la contul de profit şi pierderi.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a arătat că la formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă părţile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor în funcţie de conjunctură şi dacă situaţia financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea şi asigurându-le salariaţilor o protecţie socială minimă impusă de lege ce îşi are temeiul în dispoziţiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta (...) S. (...) a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă S. N., ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta (...) S. (...), încadrate în ipoteza prevăzută de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatei, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatei o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art.1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţiilor în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art.1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, instanţa de fond a obligat în mod corect pârâta-recurentă la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii, către reclamantă.

Faţă de cele mai sus arătate, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta (...) S. (...).

Trecând la analiza recursului formulat de recurenta S. N., Curtea constată că prima instanţa a interpretat şi aplicat corect prevederile Codului fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reţinut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensaţia acordată reclamantei la încetarea contractului individual de muncă.

De altfel, însuşi recurenta reclamantă recunoaşte prin cererea de recurs că pârâta putea să reţină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu şi celelalte contribuţii legale.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art.257 lit.a) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Însă, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective nu se încadrează în categoria salariului sau a altor venituri asimilate salariului astfel cum este prevăzut în lege, fiind despăgubiri băneşti, astfel încât urmează a nu se reţine plata acestor contribuţii, cu atât mai mult cu cât aceste despăgubiri au fost acordate după încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamantă hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce aceasta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.

Susţinerea recurentei că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligată să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 C.pr.civ., în condiţiile în care prin cererea adresată instanţei de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensaţiilor.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va admite recursul declarat de recurenta S. N., va modifica, în parte, sentinţa recurată în sensul că din cele 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii nu se va reţine contribuţia de asigurări sociale, iar pârâta va fi obligată să restituie contribuţia de asigurări sociale din salariul compensatoriu acordat şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la plata către recurenta-reclamantă S. N. a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu avocaţial diminuat de la 2200 lei.

Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat (susţinerea concluziilor orale) şi complexitatea cauzei, care a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 C.pr.civ. a procedat la micşorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

 

Admite recursul declarat de recurenta S. N., împotriva sentinţei civile nr.4400 din data de 22 mai 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...).

Modifică, în parte, sentinţa recurată în sensul că:

Din cele 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii nu se va reţine contribuţia de asigurări sociale, iar pârâta va fi obligată să restituie contribuţia de asigurări sociale din salariul compensatoriu acordat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta (...) S. (...), împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă recurenta-intimată (...) S. (...) la plata către recurenta-reclamantă S. N. a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu avocaţial diminuat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 06.11.2009.

 

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. H. E. B. E. H.

D. T. F.

 

GREFIER

J. E.

 

Red.: C.G.C.

Dact.: A.C./2ex.

02.12.2009

Jud. fond.: Dalina P.; B. E. U.

Toate spetele


Sus ↑