Cabinet avocat Dreptul muncii

indemnizaţie concediere

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 3944

Şedinţa publică de la 15 Iunie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) Judecător

Judecător (...) (...) (...)

Judecător (...) M.

Grefier O. E.

x.x.x.x

Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta SC E. SA, împotriva sentinţei civile nr.811/05.02.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosar nr(...), în contradictoriu cu intimatul E. S. D..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns avocat B. U. pentru recurenta pârâta SC E. SA, lipsind intimatul reclamant.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că recursul este declarat şi motivat în termen legal, după care, constatându-se cauza în stare de judecată se acordă cuvântul părţii prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de faţă.

Avocat B. U. pentru recurenta pârâtă SC E. SA, pune concluzii de admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă.

T r i b u n a l u l G o r j, prin sentinţa nr. 811 din 05 februarie 2009 a admis acţiunea formulată de petentul E. D. şi a obligat pârâta SC E. SA la plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea a 4 salarii medii pe unitate, cuvenite şi neacordate la desfacerea contractului individual de muncă, reactualizate la data plăţii efective.

A fost obligată pârâta la plata către petentă a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că atât planul social cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar potrivit art.25 alin.1 din acelaşi act normativ, „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau a Municipiului B, după caz” şi se aplică în continuare de la data înregistrării.

Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.

În raport de dispoziţiile legale de mai sus, instanţa a considerat că atât planul social, cât şi amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenţii, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996.

Potrivit art.50 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2008 „la concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acesteia, o indemnizaţie minimă de concediere …” , în cazul petentului - peste 10 ani vechime - 5 salarii medii nete. Mai mult decât atât, alin.4 al aceluiaşi articol prevede, fără echivoc, că prevederile acestui articol se aplică şi acestuia.

În raport de prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

Astfel, din interpretarea sistematică a amendamentului la acordul social prin care se menţionează că prevederile domeniului vizat în articolul 50 se completează cu prevederile Acordului Social însuşit de părţi, iar dacă există reglementări mai favorabile, se aplică acestea, rezultă că drepturile acordate se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2008.

Cum intimata nu şi-a formulat apărarea şi nu a administrat dovezi din care să rezulte că a achitat petentului cele 4 salarii medii nete la nivel de unitate prevăzute de art.50 alin.1 din contractul colectiv de muncă, aplicabil la data concedierii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC E. SA – Membru P. Grup.

Prima critică vizează modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta precizând că dreptul la suplimentările salariale solicitate rezultă din CCM, acţiunea formulată fiind prescrisă, raportat la dispoz. art. 283 alin.1 din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă or ale unor clauze ale acestuia.

Fără nicio motivare instanţa a respins această excepţie, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prev. art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei de 3 ani.

Cea de-a doua critică vizează modul de soluţionare a acţiunii pe fond, recurenta învederând că activitatea desfăşurată de reclamantă a fost supusă reorganizării şi toţi salariaţii au beneficiat de pachete financiare prevăzute în planul social, anexă a CCM.

Suma acordată reclamantei a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile planului social, completat prin Amendamentul din 9.01.2006 şi cel din 13.09.2006, cu rolul de a lămuri voinţa părţilor în privinţa modului de acordare a pachetului financiar la disponibilizare şi care a cuprins măsuri financiare pentru salariaţii disponibilizaţi mai avantajoase decât cele prev. la art. 50 din CCM.

Acest aspect rezultă din prezentarea anterioară a prevederilor planului social în privinţa pachetelor financiare oferite salariaţilor disponibilizaţi comparativ cu prev. CCM, art. 50.

Aceasta nu înseamnă că cele două categorii de măsuri pot fi cumulate prin instituirea măsurilor din planul social, fiind acordate pachete financiare mai avantajoase, iar părţile nu au intenţionat nici un moment că aceste două categorii de măsuri să poată fi cumulate.

O dovadă în plus a faptului că părţile semnatare ale planului social şi ale amendamentelor sale este aceea că prin CCM pe anul 2008, art. 50 cuprinde alin.5, potrivit căruia „acordarea unui pachet compensator, conform planului social, exclude acordarea sumelor prev. la alin.1 al prezentului articol.

Reclamanta formulează întâmpinare, solicitând respingerea recursului, învederând că invocarea prescripţiei dreptului la acţiune în temeiul dispoz. art. 283 alin.1 lit. e din Codul muncii este eronată, deoarece sub aspectul acordării drepturilor salariale de orice natură sunt incidente dispoz. art. 283 alin.1 lit. c Codul muncii.

Nu a solicitat desfiinţarea deciziei de concediere şi acordarea drepturilor băneşti la care are dreptul, conform reglementărilor din planul social şi CCM.

Cu privire la prevederile planului social, intimata precizează că acesta nu cuprinde prevederi referitoare la acordarea indemnizaţiei de concediere şi nici în decizia de concediere nu sunt incluse asemenea precizări.

Dacă părţile semnatare ale CCM şi planului social ar fi dorit ca aceste pachete să nu fie cumulate, aceasta s-ar fi putut realiza prin abrogarea art. 50 din CCM, fie prin inserarea în planul social sau a art. 50 din CCM a unui alineat referitor la necumularea celor două pachete financiare.

Ca urmare, rezultă că părţile semnatare au înţeles să păstreze pentru salariaţi beneficiul cumulării celor două pachete.

Curtea constată a fi fondat recursul declarat de recurentă numai cu privire la critica vizând modul de soluţionare al acţiunii pe fond, fiind nefondată critica referitoare la modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impun următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la lit. c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia.

Pentru a se reţine unul din cele două termene de prescripţie (3 ani - stabilit de prima instanţă sau 6 luni, invocat de recurentă), trebuie clarificată natura juridică a drepturilor solicitate prin acţiune.

Împrejurarea că indemnizaţia de concediere solicitată de reclamantă a fost prevăzută în CCM, nu conduce, în mod automat, la concluzia că neacordarea sa echivalează cu o neexecutarea contractului de muncă sau a unei clauze a acestuia. Pentru aceasta se au în vedere, pe de o parte, momentul naşterii dreptului de a solicita această indemnizaţie (după încetarea raporturilor de muncă) şi, pe de altă parte, natura juridică a acestei indemnizaţii ( măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii colective).

În acest sens, dispoziţiile art. 67 din Codul muncii instituie în favoarea salariaţilor aflaţi în această situaţie, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i o obligaţie corelativă de a lua măsuri de protecţie faţă de aceşti angajaţi, potrivit dispoz. art. 69 lit. b din Codul muncii şi art. 78 alin. 3 din CCM la nivel naţional pe 2005.

Chiar dacă această măsură de protecţie este prevăzută şi în CCM, ea nu are caracterul unei clauze rezultat al negocierii părţilor contractante întrucât obligaţia angajatorului este o obligaţie legală.

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii, la care fac referire dispoz. art. 67 Codul muncii acestei categorii de salariaţi, rezultă că aceste indemnizaţii au natura juridică a unor despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata indemnizaţiei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoz. art. 283 lit. c Codul muncii.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte.

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ., va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va respinge pe fond cererea de acordare a sumei reprezentând echivalentul diferenţelor de drepturi salariale neacordate cu ocazia încetării raporturilor de muncă în baza Planului Social şi al drepturilor salariale solicitate în baza Contractului Colectiv de Muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA – Membru P. Grup, împotriva sentinţei civile nr.811/05.02.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata reclamant E. D.

Modifică sentinţa, în sensul că respinge acţiunea.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 15 Iunie 2009

Red. Jud. T.B.

3 ex/ND/06.07.2009

j. fond: S.V.V.

T.O.