Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ

ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

D E C I Z I A nr. 2397

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2009

Preşedinte - (...) -(...) (...)

Judecător - (...) -(...) (...)

Judecător - (...)- (...) M.

Grefier - N.-N. D.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul N. T.-D., domiciliat în P,(...), . 35 I2, .14, jud. P, împotriva sentinţei civile nr.1634 din 5 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. România SA, cu sediul în B, str. (...)-Complex S E., nr. 11-15, (...)orp A2-L, . 4, sector 1.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul-reclamant N. T.-D., prin avocat Ş. N. din cadrul Baroului P şi intimata-pârâtă SC I. România SA, prin avocat J. I. F. din cadrul Baroului B.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care :

Avocat N. Ş., pentru recurentul-reclamant, având cuvântul, învederează instanţei că, întrucât la dosarul cauzei, intimata-pârâtă, nu a depus întâmpinare , în termen legal, nu mai pot fi invocate excepţii în prezenta cauză.Arată instanţei că nu are alte cereri de formulat în cauză şi solicită cuvântul în dezbateri.

Avocat J. I. F., pentru intimata-pârâtă, având cuvântul, arată instanţei că nu are alte cereri de formulat în cauză şi solicită cuvântul în dezbateri.

Curtea ia act că nu se formulează alte cereri şi, analizând actele şi lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat N. Ş., pentru recurentul-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii precizate, întrucât instanţa de fond a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al dispoziţiilor contractuale invocate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 din C o d u l d e procedură civilă. Învederează instanţei că societatea pârâtă avea obligaţia să calculeze şi să plătească impozitele şi contribuţiile la asigurările sociale şi de sănătate, astfel încât suma compensatorie trebuia să aibă valoarea a opt salarii brute.În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă, arată că sentinţa recurată este lovită de nulitate, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 Cod civil, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Arată că deşi partea adversă a susţinut că nu a avut loc o concediere colectivă, în realitate, punctul de lucru din P,(...), s-a desfiinţat, motiv pentru care s-au făcut mai multe concedieri, astfel că recurentul este îndreptăţit să primească compensaţii calculate conform art. 20 pct. 4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009, semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulţirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1 cu 2,3.Cu cheltuieli de judecată.

Avocat J. I. F., pentru intimata-pârâtă, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, întrucât, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, prin art. 20 alin. 1 din CCM la nivel de unitate, se stipulează achitarea unei sume brute salariatului, acest text de lege nefiind susceptibil de a mai fi interpretat de instanţa de judecată. Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că la nivelul punctului de lucru din P au rămas 28 de persoane angajate, astfel că nu poate fi vorba de o concediere colectivă şi nici de desfiinţarea punctului de lucru. Fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise la dosarul cauzei.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a sub nr(...), reclamantul N. T.-D. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta S.C. I. ROMÂNIA S.A. să se dispună anularea parţială a deciziei nr.10/12.03.2009 prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului, în sensul includerii şi a compensărilor ce i se cuvin, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale compensatorii cuvenite ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă din motive neimputabile şi acordarea compensaţiilor calculate potrivit art.II pct.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv înmulţirea sumelor cuvenite cu coeficientul de 2,3.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul societăţii pârâte până la data de 16.03.2009, iar la data de 13.03.2009 i s-a adus la cunoştinţă decizia luată în cadrul şedinţei comitetului executiv, prin care s-a hotărât desfiinţarea locului său de muncă şi, pe cale de consecinţă, desfacerea contractului său individual de muncă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii.

A mai susţinut reclamantul că a renunţat la perioada de preaviz, iar în decizia a cărei anulare parţială a cerut-o nu se face vorbire de compensaţiile prevăzute în art.20 din contractul colectiv de muncă, reclamantul fiind îndreptăţit la 8 salariile brute în raport de vechimea acestuia în cadrul societăţii.

De asemenea, s-a arătat că prin felul în care s-au desfăcut contractele de muncă ale salariaţilor angajaţi la punctul de lucru P s-a încercat să se evite desfiinţarea de drept a acestui punct de lucru, pentru a nu se aplica coeficientul de 2,3 la acordarea compensaţiilor băneşti, aşa cum se prevede în art.II pct.4 din contractul colectiv de muncă.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere şi respingerea ca neîntemeiate a celorlalte două capete de cerere.

Astfel, s-a arătat că neintroducerea sumelor de bani în cuprinsul deciziei nu afectează valabilitatea acesteia din punct de vedere al legalităţii sau temeiniciei sale.

Referitor la celelalte două capete de cerere, pârâta a învederat că reclamantul a beneficiat de compensaţiile băneşti cuvenite conform art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, iar coeficientul de multiplicare de 2,3, prevăzut de art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă, nu este aplicabil, întrucât, la nivelul punctului de lucru din P au fost angajaţi 34 salariaţi, la data de 16.03.2009 au plecat 6 salariaţi, din care 5 în urma reorganizării şi unul prin demisie, rămânând 28 persoane angajate, nefiind vorba de o concediere colectivă şi nici de desfiinţarea punctului de lucru.

La termenul de judecată din data de 09.07.2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a renunţat la primul capăt de cerere prin care solicita anularea parţială a deciziei nr.10/12.03.2009, arătând că a primit suma de 28.672 lei din partea societăţii cu titlu de plăţi compensatorii, însă în mod greşit angajatorul a aplicat reţinerile aferente unui salariu normal, susţinându-se că angajatorul n-ar fi trebuit să reţină contribuţia de asigurări sociale potrivit art.26 din Legea nr.19/2000, iar coeficientul de 2,3 trebuia să fie aplicat sumelor acordate întrucât societatea a desfiinţat în mod mascat punctul de lucru din P.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 1634 pronunţată la data de 5 octombrie 2009, T r i b u n a l u l P r a h o v a a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte, iar prin decizia nr. 10/12.03.2009 s-a dispus, în baza art.65 alin.1 din Codul muncii, desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului cu începere din data de 16.03.2009, acestuia fiindu-i acordate şi cele 8 salarii compensatorii la care avea dreptul.

Referitor la cererea reclamantului de a se aplica la aceste salarii compensatorii coeficientul de 2,3, tribunalul a reţinut că potrivit art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, acest coeficient se aplică numai în situaţia concedierilor colective ori a concedierilor determinate de închiderea unui punct de lucru, iar în speţă a fost vorba de o concediere individuală şi niciodată nu s-a pus problema închiderii punctului de lucru din P, acesta continuând să funcţioneze, însă cu un număr mai redus de personal.

În privinţa capătului de cerere vizând greşita reţinere a contribuţiei la asigurările sociale, potrivit dispoziţiilor art.26 din Legea nr.19/2000, instanţa de fond a reţinut că textul de lege invocat de reclamant nu mai este în prezent în vigoare în forma indicată, art.26 lit.b din actul normativ respectiv având în prezent un cu totul alt conţinut, aceste sume de bani nemaifiind excluse de la reţinerea contribuţiei de asigurări sociale, concluzionându-se că în mod corect societatea pârâtă a procedat la reţinerea acestora.

Aşa fiind, tribunalul a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând disp. art. 304 pct. 8 şi 9 din C o d u l d e procedură civilă.

Prin primul motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art.969 alin.l din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Susţine recurentul că prin cererea de chemare în judecată a arătat că temeiul pretenţiilor sale este contractul colectiv de muncă, care are un conţinut clar, iar instanţa a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al dispoziţiilor contractuale invocate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în raport de dispoziţiile art. 304 pct.8 din C o d u l d e procedură civilă.

Astfel, se arată că tribunalul a respins capătul de cerere referitor la plata în totalitate a sumelor compensatorii prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin.l din contractul colectiv de muncă cu motivarea că aceste sume sunt supuse impozitării şi reţinerilor contribuţiilor pentru asigurările sociale şi de sănătate însă, potrivit textului contractual menţionat, „la desfacerea contractelor individuale de muncă, din motive neimputabile salariatului, reprezentând concedieri individuale sau colective, unitatea va acorda acestuia o compensaţie după cum urmează:“ pentru o vechime în societate între 5 şi 10 ani, va acorda 8 salarii individuale brute inclusiv sporul de vechime.”

Se învederează că acest text contractual este în concordanţă cu dispoziţiile art. 67 din Codul muncii potrivit cu care „Salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil”, precum şi cu cele ale art.78 alin.1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional 2007-2010, la care s-a făcut trimitere, iar din moment ce societatea intimată s-a obligat, prin contractul colectiv de muncă, să plătească opt salarii compensatorii brute, în cazul recurentului, acesta trebuia să primească suma de 32.000 lei, fiind, conform susţinerilor recurentului, obligaţia societăţii de a calcula şi plăti impozitele şi contribuţiile la asigurările sociale şi de sănătate, astfel încât suma compensatorie ce trebuia să rămână şi să-i fie înmânată recurentului să aibă valoarea a opt salarii brute.

Or, arată recurentul, acesta a primit doar suma de 28.672 lei reprezentând contravaloarea celor opt salarii impozitate plus un salariu şi J reprezentând renunţarea la dreptul de preaviz, astfel că societatea intimată trebuie obligată la plata diferenţei de 7.855 lei, iar prin soluţia pronunţată, instanţa a schimbat înţelesul clar al dispoziţiilor contractuale menţionate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă, se arată că prima instanţă a respins cererea de acordare a compensaţiilor calculate conform art. 20 pct.4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009 semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulţirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1 cu 2,3, pe motiv că societatea intimată nu a desfiinţat punctul de lucru din P.

În realitate, susţine recurentul, este nefondată împrejurarea reţinută de tribunal, şi-anume că punctul de lucru din P ar continua să funcţioneze cu un număr redus de personal, reieşind din actele aflate la dosar că societatea intimată a făcut disponibilizări la începutul anului 2009, în sensul că a concediat toţi angajaţii cu funcţii de conducere din cadrul punctului de lucru, păstrând doar agenţii de vânzări, care oricum nu îşi desfăşurau activitatea în P.

De asemenea, contractul de închiriere asupra spaţiului din P(...) a expirat în luna decembrie 2008, fiind prelungit până în iunie 2009, chiar şi societatea intimată recunoscând că nu mai are spaţiu de lucru în P, încheind contracte cu privire la spaţii aflate în alte localităţi, astfel că

motivarea instanţei nu corespunde realităţii.

Mai mult, arată recurentul, nu se poate aprecia că societatea şi-a schimbat sediul punctului de lucru întrucât o astfel de operaţiune nu este posibilă.

Se învederează că punctul de lucru reprezintă spaţiul, distinct de sediul social, unde societatea urmează să-şi desfăşoare activitatea economică, lucrativă, fiind, de fapt, un sediu secundar, astfel încât, schimbarea acestuia presupune, în realitate, închiderea punctului de lucru iniţial şi deschiderea unuia nou într-un alt loc, din altă localitate.

Se mai arată că punctul de lucru se înregistrează în baza unui act de spaţiu, care poate consta fie într-un act de proprietate-dacă societatea este proprietară a spaţiului respectiv, fie într-un contract încheiat între societate şi un alt proprietar, contract care poate fi de închiriere, subînchiriere, de comodat sau un contract de asociere în participaţiune şi conform art. 74 din C o d u l d e procedură fiscală, contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent din subordinea Agenţia Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii secundare.

În continuare, se invocă disp.art. 32 alin. 7 din Legea 273/2006 privind finanţele publice locale ce statuează că: “orice persoană subiect al unui raport juridic fiscal, inclusiv operatorul economic, instituţia publică şi instituţia publică locală, care are organizată o entitate, cu sau fără personalitate juridică, la altă adresă decât sediul social al subiectului respectiv, cu minimum 5 persoane care realizează venituri din salarii, are obligaţia să solicite înregistrarea fiscală a entităţii respective, ca plătitoare de salarii şi de venituri asimilate salariilor, la organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a cărui rază teritorială se află adresa unde se desfăşoară efectiv activitatea acelei entităţi”, susţinându-se că deşi nu există o definiţie exactă a punctului de lucru, acesta se referă la un alt sediu sau spaţiu, diferit de cel principal, unde persoana juridică îşi desfăşoară activitatea, iar aceasta înseamnă că schimbarea spaţiului presupune schimbarea punctului de lucru.

Chiar dacă societatea nu a procedat în mod legal în ceea ce priveşte desfiinţarea punctului de lucru din P şi înfiinţarea unui nou punct de lucru la E., apreciind că este doar o schimbare de sediu a punctului de lucru din P, această împrejurare nu este în măsură să-i susţină punctul de vedere şi în plus, arată recurentul, actele depuse de intimată conţin date eronate, contradictorii.

Astfel, prin contractul de închiriere nr.323/27.04.2009, SC B. J. SRL a închiriat de la SC O. SRL un spaţiu situat în comuna E., sat E. nr.lB şi deşi la data menţionată SC B. J. SRL a dobândit calitatea de locatar, cu aproape o lună înainte, respectiv la 31.03.2009, a încheiat cu SC I. ROMÂNIA SA un contract de sublocaţiune care nu a fost înregistrat la părţile contractante, iar cu toate că societatea intimată a subînchiriat spaţiul încă din 31.03.2009, Comitetul Executiv a aprobat schimbarea sediului punctului de lucru în şedinţa din data de 16.06.2009.

De asemenea, se arată că din informaţiile extrase de la Oficiul Registrului Comerţului P la data de 31.08.2009, rezultă că societatea intimată are contractul de locaţiune pentru punctul de lucru din P expirat de la data de 15.12.2008, fără a se face vreo menţiune cu privire la noul punct de lucru.

Pentru aceste considerente, recurentul conchide că punctul de lucru din P(...) s-a desfiinţat, motiv pentru care au fost făcute mai multe concedieri , iar acesta este îndreptăţit să primească compensaţii calculate conform art. 20 pct.4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009 semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulţirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1, cu 2,3, sentinţa fiind lovită de nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct.9 din C o d u l d e procedură civilă, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din Codul civil şi a legislaţiei fiscale indicate.

S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii precizate, cu cheltuieli de judecată.

Deşi legal citată cu această menţiune, intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanţă la termenul din 15.12.2009, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând şi concluzii scrise.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, este neîntemeiată critica recurentului prin care se susţine că instanţa de fond ar fi schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al dispoziţiilor contractului colectiv de muncă invocate ca temei de drept al primului capăt de cerere al acţiunii precizate.

Astfel, în conformitate cu disp.art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului, reprezentând concedieri individuale sau colective, unitatea va acorda acestuia o compensaţie care diferă în funcţie de vechimea în muncă în societate, acordându-se pentru o vechime în societate între 5 şi 10 ani - ca în cazul recurentului - 8 salarii individuale brute, inclusiv sporul de vechime.

De vreme ce s-a prevăzut expres în contractul colectiv de muncă că nivelul compensaţiei acordate pentru o vechime în societate între 5 şi 10 ani este de opt salarii individuale brute, inclusiv sporul de vechime, este evident că făcându-se menţiunea expresă că este vorba de salarii individuale brute şi nu nete, din suma brută totală stabilită conform dispoziţiilor contractuale, s-au aplicat de către societate deducerile legale privind impozitul şi celelalte contribuţii datorate conform dispoziţiilor legale, rezultând în final suma netă, pe care recurentul a primit-o efectiv.

Nu poate fi primită, prin urmare, susţinerea recurentului conform căreia, în raport de art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, intimata ar fi trebuit să calculeze şi să plătească separat impozitul şi contribuţiile la asigurările sociale şi de sănătate, astfel încât suma compensatorie care să fie înmânată în final recurentului să aibă valoarea de opt salarii brute întrucât, dacă ar fi fost aşa, ar fi însemnat ca atât impozitul, cât şi celelalte contribuţii, să fie calculate la o sumă brută mai mare, ceea ce în mod evident nu a fost în intenţia părţilor contractante, care, dacă ar fi voit să stabilească prin contractul colectiv de muncă nivelul compensaţiei efectiv plătite fiecărui salariat concediat nu ar fi folosit noţiunea de salariu individual brut, ci de salariu net, ceea ce nu s-a întâmplat.

De altfel, se constată că susţinerile recurentului din recurs, mai sus arătate, diferă de cele făcute prin acţiunea adresată primei instanţe, aşa cum a fost precizată, în care s-a pretins că societatea ar fi trebuit să reţină doar impozitul pe veniturile din salarii, în cuantum de 16% conform Codului fiscal şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate, dar să nu reţină şi contribuţia de asigurări sociale, pe motiv că nu ar datora-o, susţinere care, în mod corect nu a fost primită de prima instanţă, în raport de disp.art.26 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs potrivit căruia sentinţa ar fi fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale nu este întemeiat, tribunalul respingând în mod corect şi capătul de cerere al acţiunii precizate a reclamantului prin care s-a solicitat acordarea compensaţiilor calculate conform art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv înmulţirea sumelor cuvenite cu coeficientul de 2,3.

În conformitate cu art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă, pentru atenuarea consecinţelor concedierilor colective, compensaţiile ce se acordă salariaţilor concediaţi vor reprezenta numărul de salarii prevăzute la alineatul 1, înmulţite cu un coeficient de 2,3, stipulându-se că acest coeficient se va aplica şi în cazul concedierilor determinate de închiderea unui punct de lucru, a unei secţii, atelier, depozit, departament sau externalizarea unei activităţi indiferent de numărul salariaţilor afectaţi.

În speţă a fost vorba însă de o concediere individuală, dispusă în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii şi nu de o concediere colectivă, iar pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine, raportat la probatoriile administrate, nici faptul că acesta ar fi fost concediat ca urmare a închiderii punctului de lucru din P.

Prin decizia nr.10/12.03.2009 emisă de societatea intimată s-a dispus, începând cu data de 16.03.2009, încetarea contractului individual de muncă al recurentului în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului ocupat de recurent, de manager zonal vânzări horeca, de la Regiunea de vânzări Muntenia, indicându-se în cuprinsul deciziei şi considerentele pentru care, în şedinţa Comitetului Executiv din 11.02.2009, s-a constatat necesitatea reorganizării Departamentului Comercial - E., hotărându-se desfiinţarea şi a postului ocupat de recurentul-reclamant.

Pentru a stabili dacă în speţă se impunea sau nu aplicarea dispoziţiilor art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate trebuia a determina dacă la momentul concedierii recurentului a fost sau nu vorba de închiderea punctului de lucru din P, data concedierii fiind singurul moment ce este necesar a fi avut în vedere.

Or, din niciun act depus la dosarul cauzei nu rezultă că punctul de lucru din P, unde a lucrat recurentul, a fost închis la momentul concedierii acestuia, însuşi recurentul arătând prin motivele de recurs că la începutul anului 2009 au fost concediaţi numai o parte din angajaţi, reieşind din actele dosarului, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, că după concedierea recurentului, punctul de lucru din P a continuat să funcţioneze, însă cu un număr mai mic de angajaţi, iar faptul că la data de 16.03.2009, Comitetul Executiv al societăţii a hotărât schimbarea adresei punctului de lucru din P, str.(...), în comuna E., situată în imediata vecinătate a Municipiului P, nu poate constitui un argument pentru a se reţine că desfacerea contractului individual de muncă al recurentului, ce avusese loc cu trei luni înainte, pentru motivele expres indicate în cuprinsul deciziei de concediere, ar fi fost consecinţa închiderii punctului de lucru din P.

Aspectele relevate de recurent în motivele de recurs, prin care s-a susţinut existenţa unor neconcordanţe între datele cuprinse în înscrisurile depuse la dosar de către intimată, nu pot conduce la concluzia că, în realitate, concedierea recurentului, din 16.03.2009, ar fi fost determinată de închiderea punctului de lucru din P, aşa cum conchide nejustificat recurentul.

Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea priveşte recursul ca nefondat, astfel încât, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei indicate de recurent în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică

Pentru aceste motive

În numele legii

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N. T.-D., domiciliat în P,(...), . 35 I2, .14, jud. P, împotriva sentinţei civile nr.1634 din 5 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. România SA, cu sediul în B, str. (...)-Complex S E., nr. 11-15, (...)orp A2-L, . 4, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 decembrie 2009.

Preşedinte, Judecători,

(...)-(...) (...) (...)-(...) (...) (...)-(...) M.

Grefier,

N.-N. D.

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120

E./VS

4 ex./ 14.01.2010

d.f. Trib.P (...)

j.f. D. H.

S. N.