Cabinet avocat Dreptul muncii

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A Operator 2928

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ

ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr.1682

Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

Preşedinte:(...) (...)

Judecător :(...) (...)

Judecător :(...) (...)

Grefier :(...) (...)

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa împotriva sentinţei civile nr.797/19.08.2009 pronunţată de Tribunalul C-S în dosarul nr.779/(...), în contradictoriu cu reclamanta M. B., având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă pentru reclamantă avocat D. G, lipsă fiind pârâtul.

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanţei la data de 10.11.2009 întâmpinare din partea reclamantei.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanţa consideră cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în fond asupra recursului.

Reprezentantul reclamantei solicită respingerea recursului ca nefondat şi în opinia sa şi ca fiind nemotivat, fără cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Asupra recursului civil de faţă.

Prin sentinţa civilă nr. nr.797/19.08.2009 dată de Tribunalul C-S în dosarul nr.779/(...) a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea M. B. în contradictoriu cu intimatul Spitalul de Urgenţă Reşiţa, a fost anulată decizia nr.12/5.03.2009 emisă de intimat şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, intimatul fiind obligat să plătească reclamantei sume reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data desfacerii contractului său de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr.12/05.03.2009, emisă de intimat, contestatoarei i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă în baza disp. art.264 lit.f din Codul muncii, începând cu data de 09.03.2009, iar la baza emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă s-a avut în vedere referatul nr.1684/19.02.2009 întocmit de dl. E. G, şef serviciu administrativ, care, la rându-i, a ţinut seama de sesizarea Comitetului Director şi Comisiei de Disciplină a Spitalului Judeţean de Urgenţă Reşiţa, primită în data de 15.02.2009, ora 13.10, prin care se învedera că portarul de la T. II nu era în post, iar o persoană era încuiată în Policlinica II.

Tribunalul a reţinut dispoziţiile art.19 şi art. 34 din Regulamentul de ordine interioară a intimatului, precum şi atribuţiile stabilite prin fişa postului, arătând că

prin sintagma “se pot sancţiona cu desfacerea contractului individual de muncă”, se înţelege că angajatorul are posibilitatea de a opta în a desface disciplinar un contract de muncă sau nu.

Raportat la disp. art.61 lit.a din Codul muncii prima instanţă a arătat că, în speţă, concedierea disciplinară a salariatei contestatoare, cea mai gravă dintre sancţiunile disciplinare poate fi aplicată numai în situaţia în care din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că menţinerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă.

Tribunalul a mai reţinut că angajatorul avea posibilitatea de a dispune de puterea de a individualiza sancţiunea disciplinară, aplicând-o pe cea pe care o consideră drept cea mai eficientă, fără a încălca disp. art.5 din Codul muncii, ce se referă la principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi care îi impune angajatorului obligaţia negativă de a nu săvârşi un act de discriminare prin aplicarea sancţiunii disciplinare, pentru că o astfel de discriminare ar însemna o deturnare a sensului real şi legal al puterii sale disciplinare.

S-a arătat că din modul cum este reglementată întreaga răspundere disciplinară în Codul muncii, toate sancţiunile disciplinare se aplică numai de către angajator, competenţa de sancţionare revine potrivit legii, exclusiv angajatorului, astfel că solicitarea contestatoarei ca instanţa să dispună aplicarea unei sancţiuni mai uşoare dacă este cazul, a fost considerată neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.

Pe de altă parte, conform disp. art.39 alin.1 lit.e şi f din Codul muncii, coroborate cu cele ale disp. art.38 alin.2 din Constituţia României: ,,Salariatul are, in principal, următoarele drepturi: dreptul la demnitate în muncă; dreptul la securitate şi sănătate în muncă”.

Concedierea disciplinară a salariatei M. B., cea mai gravă dintre sancţiunile disciplinare, a fost aplicată de angajatorul intimat fără a analiza toate elementele de fapt, reţinându-se că din întreg probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că menţinerea în unitate a contestatoarei nu mai este posibilă.

Tribunalul a considerat că în speţă devin incidente disp. art.78 alin.1 şi 2 din Codul muncii şi în baza disp. art. 78 alin.1 şi 2 din Codul muncii, instanţa a admis acţiunea contestatoarei M. B., a anulat Decizia nr.12/05.03.2009 emisă de intimat şi a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, cu obligarea intimatului la plata sumei reprezentând o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data desfacerii contractului său de muncă şi până la efectiva reintegrare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei civile recurate cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă. În subsidiar s-a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii pronunţate de tribunal, în sensul respingerii acţiunii introductive ca netemeinică şi nelegală.

S-a arătat că prima instanţă nu a motivat clar şi exact hotărârea, existând contradictorialitate între starea de fapt reţinută şi motivarea în drept, întrucât nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în cauză de angajator.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de fond a schimbat „înţelesul lămurit”, întrucât art. 34 din regulament prevede posibilitatea desfacerii disciplinare a contractelor de muncă ale angajaţilor, motivele de drept fiind dispuse conform art. 61 lit. a din Codul muncii, în sensul aprecierii de motive ce ţin de persoana angajatului, fapt aplicat şi materializat în speţă prin lipsa nejustificată a contestatoarei în timpul programului de lucru.

În fine, s-a arătat că există contradictorialitate în reţinerile instanţei de fond cu privire la intervalul de timp în care reclamanta a lipsit din post.

Astfel, cu toate că în acţiunea introductivă reclamanta a arătat că lipsa din post a fost de aproximativ 30 minute, Tribunalul a apreciat această lipsă la 15 minute.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 312 coroborate cu dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sentinţa supusă reformării este temeinică, legală şi bine motivată, legând partea juridică de umanismul legii şi al interpretării ei.

S-a susţinut că nu se justifică desfacerea disciplinară a contractului de muncă în situaţia în care concedierea nu a fost făcută pe baza unei abateri grave, fără a fi atrase disfuncţionalităţi, sancţiunea disciplinară fiind aplicată în cauză fără a fi analizate toate elementele de fapt.

S-a mai arătat că intimata are o situaţie materială precară, nefiind căsătorită şi având o fiică studentă în îngrijire iar cu privire la motivarea în drept a cererii de recurs, s-a susţinut că nu s-a menţionat care din cele nouă puncte ale art. 304 Cod procedură civilă au fost încălcate în speţă.

Recursul este fondat.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că prin decizia nr. 12 din 5 martie 2009 angajatorul Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa a dispus în temeiul art. 264 alin. 1 lit. f din Codul muncii concedierea disciplinară a angajatei M. B., portar II în cadrul unităţii spitaliceşti, întrucât la 15 februarie 2009, în timp ce efectua serviciul la poarta T.ui II a părăsit fără aprobare postul între orele 11-13 şi nu a respectat sarcinile de serviciu privind închiderea şi deschiderea uşii de acces în Policlinica II.

Sancţiunea disciplinară a fost aplicată în baza referatului nr. 1684 din 19 februarie 2009 întocmit de şeful serviciului administrativ, act prin care s-au adus la cunoştinţa conducerii spitalului atât abaterea săvârşită de angajată cât şi culpa acesteia.

Se mai reţine că în ziua respectivă angajata a efectuat serviciu în schimbul de dimineaţă şi, fiind duminică, potrivit uzanţelor legate de zilele în care activitatea nu se desfăşoară în mod normal, cadrele medicale ce doresc să fie prezente la locul de muncă au obligaţia de a arăta portarului o recomandare în baza căreia să li se asigure intrarea şi ieşirea din unitate.

În speţă, o asemenea înţelegere a existat între angajată şi medicul U., urmând ca uşa policlinicii să fie deschisă în jurul orelor 11, respectiv la sosirea medicului şi la ora 13, atunci când doctorul urma să părăsească policlinica.

În fine, în acest interval de timp tribunalul a apreciat că angajata a absentat nemotivat de la post cca. 15 minute, iar în raport de gravitatea abaterii săvârşite aplicarea sancţiunii disciplinare nu a fost justificată.

Se cuvine menţionat că răspunderea disciplinară intervine în situaţiile în care angajatul săvârşeşte cu vinovăţie o abatere de la obligaţiile de serviciu, inclusiv norme de comportare. Rezultă deci că existenţa fapte ilicite reprezintă o condiţie sine qua non pentru antrenarea răspunderii disciplinare a salariatului.

În cauză angajatorul a administrat dovezi din care a rezultat existenţa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, situaţie în care în speţă a rămas supusă analizei numai individualizarea sancţiunii aplicate angajatei.

Sancţionarea disciplinară are loc potrivit unor reguli procedurale al căror scop este asigurarea, pe de o parte a eficienţei combaterii unor acte şi comportări dăunătoare procesului muncii, iar pe de altă parte, garantarea stabilirii exacte a faptelor şi respectării dreptului la apărare al persoanelor în cauză, evitându-se astfel aplicarea unor sancţiuni nejuste.

Sub aspectul condiţiilor de fond, concedierea disciplinară poate interveni, conform art. 61 alin. 1 lit. a din Codul muncii atunci când salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.

Este de observat că în speţă sancţiunea disciplinară a fost aplicată angajatei ca urmare a săvârşirii unor abateri repetate constând în părăsirea fără aprobare a postului şi ignorarea sarcinilor de serviciu, astfel precum rezultă atât din preambulul deciziei de concediere cât şi din copia unor decizii de sancţionare emise anterior (f. 26-29 dosar tribunal).

În consecinţă, din probatoriul administrat în cauză rezultă că intimata a încălcat repetat obligaţiile de muncă şi chiar dacă fiecare din abaterile anterioare nu au avut un caracter grav, săvârşirea ultimei abateri conferă acestora, în întregimea lor, gravitatea ce impune aplicarea sancţiunii disciplinare reglementată de art. 61 lit. a, cu atât mai mult cu cât nesocotirea obligaţiilor de serviciu a constat, de fiecare dată, în părăsirea fără aprobare a postului.

Ca atare, se consideră că tribunalul a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 61 lit. a din Codul muncii, în raport de caracterul repetat la aceluiaşi gen de abatere disciplinară comisă de salariată, situaţie în care recursul este fondat, urmând a fi admis conform art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE,

Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa împotriva sentinţei civile nr.797/19.08.2009 dată de Tribunalul C-S în dosarul nr.779/(...).

Modifică în tot sentinţa civilă şi respinge acţiunea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 13 noiembrie 2009

Preşedinte Judecător Judecător

(...) (...) (...) (...) N.(...)

Grefier

(...) (...)

Red. F. (...)/11.01.2010

Tehnored.A.S./11.01.2010/2 ex.

Prima instanţă: U. M. şi D. E. E.

Tribunalul C-S