• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. 1387 din data 2010-02-24
Pronuntata de Curtea de Apel Craiova

DOSAR Nr(...)

 

 

 

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II A CIVILĂ ŞI PENTRU CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

 

DECIZIE Nr. 1387

 

Şedinţa publică din data de 24 Februarie 2010

Completul compus din:

Preşedinte: Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

 

*******

 

Pe rol, soluţionarea recursului declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR, împotriva sentinţei civile nr.2852/05.10.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul reclamant N. M., având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns pentru recurenta pârâtă, avocat U. E., precum şi intimatul reclamant, personal şi asistat de avocat D. E..

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, învederându-se că recursul este declarat şi motivat în termenul legal, după care, avocat U. E. depune la dosar şi comunică şi părţii adverse, înscrisuri în susţinerea cererii de recurs, pentru a căror observare nu se solicită un nou termen de judecată.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa, constatând cauza în stare de soluţionare, a acordat cuvântul părţilor.

Avocat U. E. pentru recurenta pârâtă, solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, concedierea având ca temei art.65-67 din Codul muncii, fiind o concediere individuală, prin desfiinţarea locului de muncă de muncă, pentru care nu este aplicabilă obligaţia de a a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate.

Avocat D. E. pentru intimatul reclamant, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei T r i b u n a l u l u i D o l j ca temeinică şi legală, apreciind că este o concediere individuală, dar conform art.74 alin.1 Codul muncii, decizia trebuia să cuprindă în mod obligatoriu cele 4 cerinţe, nefiind îndeplinită cea prevăzută la lit.d., astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.

Solicită cheltuieli de judecată.

 

CURTEA

Asupra recursului de faţă:

Prin sentinţa nr.2852/05.10.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosarul nr(...) s-a admis contestaţia privind pe reclamantul N. M., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ.

S-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 739/19.06.2009 emisă de intimată.

A fost obligată intimata să-l reîncadreze pe contestator pe postul avut anterior concedierii.

A fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor salariale majorate şi indexate de care trebuia să beneficieze pe perioada 20.06.2009 şi până la data reintegrării pe post.

A fost obligată intimata către contestator la 800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:

Contractul individual de muncă al contestatorului nr. 282/14.08.2007a încetat la data de 20.06.2009 în temeiul art. 65 - 67 Codul muncii întrucît s-a desfiinţat locul de muncă ocupat de acesta ca urmare a modificării structurii de organizare a ARR prin aprobarea noii organigrame a instituţiei în baza ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 106/06.02.2009.

Potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii, iar potrivit alin. 2, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Pe de altă parte, art. 74 alin. 1 Codul muncii prevede că decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile din unitate şi termenele în care salariaţii urmează să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 Codul muncii.

Art. 64 alin. 2 din Codul muncii, prevede că în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă v ac ante, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale, acesta avînd la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare pentru a-şi manifesta în scris consimţământul.

Intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate ori, în situaţia în care nu dispunea de un asemenea loc, nu a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, în vederea redistribuirii celui în cauză, corespunzător pregătirii profesionale.

În concluzie, intimata a încălcat legea, decizia de concediere fiind lovită de nulitate absolută, obligaţia revenndu-i atît pentru concedierile individuale, cît şi pentru cele colective.

De asemenea a încălcat dispoziţiile art. 74 din Cartea Socială Europeană privitoare la măsurile sociale care vizează ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor şi dispoziţiile Directivei nr. 78/59/CE din 20 iulie 1998 privind legislaţia statelor membre.

Pentru aceste considerente, s-a admis contestaţia, a fost constatată nulă decizia de concediere, obligînd intimata la reîncadrarea pe post şi la plata despăgubirilor băneşti de care a fost lipsit în perioada 20.06.2009 şi pînă la reintegrarea pe post.

În baza art. 274 cod pr. civilă, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către contestator.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

In motivarea recursului a arătat că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoilenic al acestuia, motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 cod procedură civilă.

Astfel, în mod eronat s-a reţinut neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate, ori, în situaţia în care nu dispunea de un asemenea loc, de a solicita sprijinul Agenţiei teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii celui în cauză, corespunzător pregătirii profesionale.

Recurenta a arătat că a existat o concediere individuală şi nu una colectivă, întrucât reducerea cu 29 de posturi a numărului total de locuri de muncă nu presupune o concediere colectivă, raportat la numărul total al salariaţilor săi.

Prin urmare, fiind vorba de o concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 alin. 1 Codul muncii. Nu se poate reţine că obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător revine atât pentru concedierile individuale, cât şi pentru cele colective, invocându-se ca practică judiciară decizia civilă nr. 455/2007 pronunţată de Curtea de A p e l C o n s t a n ţ a.

S-a mai arătat că nu este aplicabilă Directiva nr. 78/59/CE din 20.07.1998 întrucât, potrivit art. 2 din această Directivă, aceasta nu se aplică în cazul lucrătorilor angajaţi de organismele administraţiei publice ,întrucât Autoritatea Rutieră Română face parte din administraţia publică centrală.

Ca ultim motiv de recurs, s-a arătat că este netemeinică motivarea instanţei că decizia a încălcat art. 74 din Carta Socială Europeană, în condiţiile în care aceasta nu conţine articolul menţionat de instanţa de fond.

Recurenta a depus la dosar practică judiciară reprezentată de sentinţa civilă nr. 1767 din 15.12.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), extras din lucrarea „Încetarea contractului individual de muncă” şi adresa nr. 5553/22.02.2010 emisă de Autoritatea Rutieră Română.

Analizând recursul declarat de către intimată, prin prisma motivelor de recurs şi al dispoziţiilor legale incidente , instanţa constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt reprezentate de art. 64 alin. 1 şi 2 şi art. 74 Codul muncii.

Conform art. 64 alin. 1 Codul muncii, în cazul în care concedierea se dispune pentru , motivele prevăzute la art. 61 lit.”c şi d”, precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit.”f” , angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

Art. 64 alin. 2 Codul muncii prevede că, în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. 1, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului.

Conţinutul deciziei de concediere este prevăzut de art. 74 Codul muncii, la lit.”d” fiind prevăzută necesitatea menţionării tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru o ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

Problema de drept aplicabilă în cauză este aceea de a stabili dacă obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător, prevăzută de art. 64 din Codul muncii este aplicabilă atât în cazul concedierilor colective, cât şi în cazul concedierii individuale, aşa cum este cazul în speţă, întrucât nici contestatorul, în cuprinsul contestaţiei şi nici instanţa de fond, în motivarea sentinţei, nu a invocat că ar fi vorba de o concediere colectivă , ci doar de o concediere individuală.

Referitor la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii, Curtea reţine că şi în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 din C o d u l M u n c i i, angajatorul are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are) în caz contrar are obligaţia de a solicita sprijinul Agenţiei Teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă ,întrucât relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei credinţe şi garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori, după caz, să se intervină la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, iar pentru desfiinţarea locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să nu se procedeze în acelaşi fel.

Art. 74 lit.”d” din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect, o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia, fiind evidentă intenţia legiuitorului că menţiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, atât individuală, cât şi colectivă.

Aceeaşi interpretare se impune şi în virtutea art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă, ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate. Distincţia între concedierea colectivă şi individuală şi compensaţiile băneşti acordate suplimentar în cazul concedierilor colective se realizează în alin. 3 al art. 80 din CCM unic la nivel naţional , fiind evident că art. 80 alin. 1 este aplicabil atât pentru concedierea individuală, cât şi pentru cea colectivă.

Dispoziţiile CCM la nivelul unic naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ţară, conform art. 11, lit. D din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.

Dispoziţiile Legii nr. 76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă prevăd la art. 79 că „în cazul unor restructurări ale activităţii care pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale negative ale acestor disponibilizări” .

Din interpretarea teleologică şi sistematică a dispoziţiilor C o d u l u i M u n c i i, coroborat cu actele normative menţionate anterior, rezultă obligativitatea menţionării locurilor de muncă disponibile în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fie că este vorba de concediere colectivă, fie că este vorba de concediere individuală, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Recurenta intimată a invocat, în susţinerea motivelor de recurs, doctrina şi practica judiciară, însă conform legislaţiei române, acestea nu constituie izvor de drept, neavând vreo forţă obligatorie pentru alte instanţe.

In privinţa adresei nr. 5553/22.02.2010, emisă de către recurenta intimată, se reţine că aceasta nu poate suplini obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător, întrucât această obligaţie trebuia îndeplinită înaintea concedierii contestatorului, şi nu ulterior, pe parcursul soluţionării contestaţiei formulată de acesta.

Referitor la ultimele două motive de recurs, privind inaplicabilitatea în cauză a Directivei nr. 78/59/CE din 20.07.1998 şi a art. 74 din Carta Socială Europeană, Curtea apreciază că acestea nu au relevanţă în cauză, în condiţiile în care, în principal, contestaţia a fost admisă datorită neîndeplinirii de către intimat a obligaţiei de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate, ori în situaţia în care nu dispunea de acest loc, de a solicita sprijinul Agenţiei Teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii contestatorului, corespunzător pregătirii sale profesionale.

Având în vedere aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă nici unul din motivele de casare sau modificarea prevăzute de art. 304 pct. 1-9 cod procedură civilă, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 3041 cod procedură civilă, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

In baza art. 274 cod procedură civilă, recurenta va fi obligată la 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul contestator, reprezentând onorariu apărător.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

 

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR, împotriva sentinţei civile nr.2852/05.10.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul reclamant N. M..

Obligă recurenta să plătească reclamantului 500 lei cheltuieli de judecată.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 24.02.2010.

 

Preşedinte, Judecător, Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

 

Grefier,

(...) (...)

 

 

 

 

 

Red. Jud.ES-24.03.2010

Tehn.red. /Ex.2

J.F. M.G./I.M.

Toate spetele


Sus ↑