Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5816/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR.7047/R

Şedinţa  publică de la 02.12.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) M. (...)

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de recurenta-contestatoare E. H.-M. şi recurenta-intimată (...) „R” (...) împotriva sentinţei civile nr.3881/11.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.16403/3/LM/2008.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurenta-contestatoare, personal şi recurenta-intimată prin avocat S. G., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Recurenta-contestatoare susţine că avocatul ce o reprezintă nu este prezent în sală la acest moment procesual. Formulează, verbal, cerere de amânare pentru acest motiv.

Reprezentantul avocat al recurentei-intimate se opune admiterii cererii.

Curtea constată că la dosar nu se află dovada încheierii unui contract de asistenţă juridică, respinge cererea de amânare şi lasă cauza la a doua strigare, după soluţionarea dosarelor solicitate la amânare fără discuţii, potrivit art.126 Cod procedură civilă.

La a doua strigare a cauzei au răspuns recurenta-contestatoare, personal şi asistată de avocat E. M., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009 şi recurenta-intimată prin avocat S. G., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că în timpul şedinţei, grefierul arhivar, cu atribuţii de ataşare a înscrisurilor la dosar, înaintează întâmpinarea formulată de recurenta-contestatoare, înregistrată la dosar la data de 02.12.2009, ora, 9,45, după care,

Preşedintele completului comunică recurentei-intimate, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-contestatoare.

Recurenta-contestatoare, prin avocat, solicită admiterea recursului şi acordarea daunelor morale. Susţine că dintr-o eroare de tehnoredactare, instanţa de fond a analizat susţinerea intimatei pe aspectul daunelor morale.

Recurenta-intimată, prin avocat, solicită respingerea recursului. Arată că nu poate fi o greşeală de tehnoredactare. Susţine că potrivit deciziei pronunţate de Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie, se puteau acorda daune morale numai dacă se prevedea expres în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă.

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-intimată.

Recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii formulate de recurenta-contestatoare, ca neîntemeiată.

Critica pe care recurenta-intimată hotărârii pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i este aceea că este lipsită de temei legal. Arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes invocată de către recurentă. Deciziile nr.822, 828, 829, nu au fost comunicate intimatei şi nu au produs efecte juridice, motiv pentru care prin Decizia nr.837, acestea au fost revocate, astfel că nu s-a produs niciun prejudiciu.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, arată că pentru perioada 01.09-30.09.2008, recurenta-contestatoare deşi avea calitatea de angajat şi a primit drepturile salariale, aceasta nu s-a prezentat la serviciu, fiind înregistrată cu absenţe nemotivate, motiv pentru care obligaţia la plată nu se justifică. Solicită obligarea recurentei-contestatoare la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-contestatoare, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că instanţa de fond în mod corect a constatat că decizia nu îndeplineşte condiţiile art.74,75 rap. la art.76 din Codul muncii. Deciziile de desfacere a contractului individual de muncă nu îndeplinesc condiţiile de formă şi de fond impuse de art.75 Codul muncii, ci trebuiau să respecte dispoziţiile art.60 Codul muncii cu privire la interzicerea desfacerii contractului individual de muncă pe perioada incapacităţii temporare de muncă.

Cu privire la deciziile nr.829, 837, instanţa corect a apreciat că toate aceste acte comunicate recurentei-contestatoare produc efecte juridice.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, arată că instanţa corect a apreciată, prin prisma încălcării dreptului la apărare. Solicită obligarea recurentei-intimate la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanţei nr.116/30.11.2009, a facturii fiscale nr.E.(...)/30.11.2009 şi a OP nr.1305/17.09.2009, pe care le depune la dosar.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.3881/11.05.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul E. H. M. în contradictoriu cu intimata (...) „R" (...), a dispus anularea deciziilor nr. 822 bis/03.03.2008, nr. 828/07.03.2008, nr. 829/20.03.2008 şi nr. 837/21.03.2008, ca nelegale şi dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestora, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata în perioada 01.09. - 30.09.2008, a respins cerere reclamantei privind plata despăgubirilor pe perioada 11.03.2008 -31.08.2008 ca neîntemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a unor daune morale în cuantum de 1 leu; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În considerente a reţinut că recurenta-contestatoarea a fost angajata societăţii pârâte în funcţia de „reporter", conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu contestatoarea sub nr. 19806/19.05.1994, modificat prin actele adiţionale nr. 181/30.09.2004, 103/28.02.2007 şi nr4. 332/28.05.2007.

În data de 06.07.2007 a fost emisă decizia angajatorului nr. 416/06.07.2007 de desfacere a contractului individual de muncă începând cu data de 09.07.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 757/17.09.2007 a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a E.-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale pronunţată în dosarul nr(...), rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului său de muncă şi reintegrarea sa, cu plata drepturilor salariale aferente.

Intimata susţine că în executarea sentinţei civile nr. 757/17.09.2007 a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i ar fi emis adresa nr. 75/25.02.2008 prin care ar fi adus la îndeplinire dispoziţia instanţei de reintegrare efectivă.

Din actele dosarului nu rezultă că intimata ar fi comunicat această deciziei către salariata contestatoare, nici personal sub semnătură de primire, nici prin poştă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire nici în vreun alt mod din care să rezulte primirea efectivă de către salariata înscrisului în discuţie.

Mai mult, respectiva adresă nu face dovada în sensul reintegrării efective aşa cum pretinde intimata, întrucât nu se face nici o menţiune despre reluarea raporturilor de muncă dintre părţi ci cuprinde numai anumite aspecte legate de plata despăgubirilor acordate de instanţă salariatei şi a cheltuielilor de judecată.

În orice caz, în carnetul de muncă al reclamantei la numărul curent 35 este înscrisă menţiunea reîncadrării în muncă în baza aceluiaşi contract individual de muncă, începând cu dat de 09.07.2007.

Prin decizia nr. 822 bis din data de 03.03.2008 necomunicată contestatoarei decât pe parcursul soluţionării procesului, (însă contestatoarea susţine o comunicare verbală a împrejurării încetării contractului său individual de muncă) s-a decis de către intimată „desfacerea contractului individual de muncă înregistrat la ITM B sub nr. 19806/19.05.1994" al salariatei E. H. M., începând cu data de 11.03.2008", conform prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, având în vedere desfiinţarea postului de reporter din cadrul secţiei "Cultura", măsură determinată de reorganizarea activităţii societăţii "R", ce a fost decisă prin Hotărârea adoptată în şedinţa consiliului de Administraţie al Societăţii sub nr. 757/2007 (Hotărârea adoptată în şedinţa consiliului de Administraţie al Societăţii sub nr. 757/2007 nu a fost depusă de intimată la dosarul cauzei pentru ca instanţa să verifice dacă, pe de o parte aceasta, faţă de anul emiterii şi la o dată mult anterioară deciziei de concediere în cauză nu reprezintă în realitate actul decizional al desfiinţării postului care a stat la baza primei concedieri anulată de instanţă, context în care fiind un act ce a întemeiat o concediere nelegală el nu mai poate fi considerat un act valabil de desfiinţare al aceluiaşi post şi în baza căruia să se procedeze la o nouă concediere a salariatului întrucât ar echivala cu nesocotirea hotărârii instanţei de reintegrare în postul "desfiinţat" prin actul decizional în discuţie, ceea ce ar avea ca scop şi ca efect anihilarea hotărârii instanţei de reintegrare în postul anterior deţinut, o astfel de practică a angajatorului contravenind fundamental dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii referitoare la efectele anulării concedierii care permit instanţei de judecată să dispună reintegrarea salariatului în oricare din situaţiile în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal sau netemeinic, fiind indiferentă desfiinţarea postului ocupat de salariatul reintegrat, câtă vreme instanţa a ajuns la concluzia caracterului nelegal şi/sau netemeinic al acestei măsuri, iar desfacerea aceluiaşi contract individual de muncă în baza aceleiaşi măsuri de desfiinţare a postului salariatului ar lăsa fără eficienţă sancţionarea concedierii nelegale).

Decizia nu precizează care este motivul pentru care desfacerea contractului individual de muncă al salariatei încetează începând cu data de 11.03.2008 iar nu la data comunicării acesteia potrivit prevederilor art. 75 din Codul muncii.

Ulterior, la data de 07.03.2008, mai înainte ca decizia anterioară să-şi producă efectele prin comunicarea acesteia şi prin expirarea termenului la care se prevedea încetarea contractului individual de muncă al salariatei (la data de 11.03.2008), angajatorul emite decizia nr. 828/07.03.2008, de suspendare a efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei, până la încetarea incapacităţii temporare de muncă, urmând ca această decizie „să înceteze de drept să mai producă efecte la data încetării incapacităţii temporare de muncă", decizie întemeiată în drept pe prevederile art. 60 alin. 1 litera a) din Codul muncii, care interzic concedierea salariaţilor pe perioada incapacităţii temporare de muncă, iar nu pe prevederile art. 50 alin.1 litera b) din Codul muncii referitoare la suspendare de drept a contractului individual de muncă al salariatului.

Articolul 60 din Codul muncii instituie, pentru situaţia reglementată la litera a, interdicţia temporară a concedierii salariatului aflat în incapacitate temporară de muncă, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor acesteia, aşa cum a procedat intimata.

Or, legea prevede numai posibilitatea suspendării contractului individual de muncă pe perioada incapacităţii temporare de muncă şi suspendarea termenului de preaviz pe durata suspendării contractului individual de muncă iar nu şi suspendarea deciziei de concediere emise pe perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă, o asemenea practică eludând în mod evident interdicţia legală imperativă prevăzută de art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii.

Câtă vreme angajatorul nu a comunicat decizia de concediere salariatului său a cărui post pretinde că l-a desfiinţat iar decizia de concediere prevede o dată ulterioară a încetării decât cea a emiterii sale, în cazul în care intervine incapacitatea temporară de muncă a salariatului până la momentul încetării contractului de muncă, instituţia juridică aplicabilă este suspendare de drept a contractului individual de muncă în vigoare iar nu cea reglementată de art. 60 alin. 1 din Codul muncii care nu prevede un caz de suspendare a aplicării măsurii concedierii ci reprezintă un caz de interdicţie la concediere, sancţiunea care intervine fiind nulitatea concedierii în condiţiile art. 76 din Codul muncii, angajatorul neavând posibilitatea suspendării efectelor deciziei de concediere până după momentul încetării cauzei situaţiei ce generează interdicţia, textul menţionat în decizia de suspendare a efectelor deciziei de concediere nepermiţând angajatorului să prelungească efectele unei decizii de concediere până după momentul încetării incapacităţii temporare de muncă.

Aşadar angajatorul nu poate dispune concedierea dacă s-a produs unul din cazurile prevăzute la art. 60 din Codul muncii şi să suspende efectele deciziei de concediere până după încetarea cazului faţă de scopul urmărit de legiuitor, iar dacă angajatorul a dispus concedierea, aflând apoi despre existenţa cazului de interdicţie, soluţia corectă constă în revocarea deciziei de concediere şi emiterea unei noi decizii după ce a încetat cazul ce a determinat interdicţia (evident în situaţia în care decizia de concediere nu a fost comunicată salariatului sau nu şi-a produs efectele prin expirarea termenului menţionat în cuprinsul său) iar nu menţinerea acesteia şi comunicarea după încetarea incapacităţii temporare de muncă aşa cum a procedat intimata, întrucât o astfel de practică duce la nesocotirea interdicţiei instituite de lege.

O astfel de practică a fost „posibilă" întrucât în mod incorect angajatorul care deşi nu a comunicat salariatului său decizia de concediere şi nici nu se împlinise data din decizia în cauză referitoare la momentul încetării contractului individual de muncă al salariatei şi deşi pretinde că în această situaţie decizia necomunicată nu produce nici un efect a înţeles totuşi să îi suspende efectele până la un moment neprecizat, fiind evident că este un nonsens să suspenzi o decizie de concediere necomunicată şi să pretinzi în acelaşi timp că o suspenzi tocmai pentru a-i amâna efectele, efecte care totuşi s-ar produce la momentul comunicării.

La data de 20.03.2008, intimata emite decizia nr. 829/20.03.2008, în cuprinsul căreia menţionează că „începând cu data de 20.03.2008 încetează să mai producă efectele decizia nr. 828/07.03.2008, (de suspendare a efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei) şi încetează contractul individual de muncă al salariatei E. H. M. conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, cu data comunicării acestei decizii.

Această decizie nu menţionează nici un temei de drept al încetării contractului individual de muncă al salariatei, ci reprezintă în fapt o decizie de „reactivare" a deciziei de concediere a salariatei din data de 03.03.2008.

Decizia de încetare a contractului individual de muncă al salariatei a fost comunicată acesteia personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008, astfel încât a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul muncii cât si menţiunilor din cuprinsul său cu privire la data încetării contractului.

Decizia a fost însoţită de un înscris denumit anexă din care ar rezulta că salariatei i se prezintă lista locurilor de muncă vacante şi posibilitatea de a opta pentru un loc de muncă vacant însă în trei zile de la comunicarea deciziei de concediere şi în situaţia în care în chiar cuprinsul deciziei de concediere se menţionează faptul că „încetează contractul individual de muncă al salariatei E. H. M. conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, cu data comunicării acestei decizii", astfel încât comunicarea ofertei posturilor vacante apare a fi făcută concomitent cu încetarea contractului de muncă, fiind evident în acest caz că oferta locurilor de muncă este caducă şi modificarea contractului individual de muncă mai înainte de expirarea termenului de trei zile acordat pentru optarea pentru un loc de muncă vacant nu mai este posibilă, ceea ce echivalează în fapt cu lipsa acestei oferte.

Cu aceeaşi dată angajatorul emite o altă decizie cu nr. 837/21.03.2008 prin care dispune revocarea deciziilor nr. 822 bis din 03.03.2008, nr. 828/07.03.2008 şi nr. 829/20.03.2008 prin care s-a dispus concedierea salariatei având în vedere că acestea nu au fost comunicate salariatei.

Această decizie a fost comunicată salariatei la data de 25.04.2008, dată la care îi fusese deja comunicată decizia nr. 829/20.03.2008, de încetare a contractului individual de muncă al salariatei (ce a fost comunicată acesteia personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008), astfel încât a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul muncii cât şi menţiunilor din cuprinsul său cu privire la data încetării contractului.

Mai este de menţionat că deşi această decizie „revocă" deciziile anterioare menţionează că efectele acestei revocări se produc de la data de 21.03.2008 iar nu retroactiv, având în vedere că aceste decizii au vizat un interval anterior, respectiv 03.03.2008-21.03.2008, astfel încât nu reglementează situaţia salariatei în acest interval de timp.

În acest context două aspecte urmează a fi subliniate de instanţă: Decizia de revocare a fost comunicată mult după data la care şi-a produs efectele ultima decizie de concediere comunicată salariatei iar menţiunea în sensul că revocarea este determinată de necomunicarea deciziilor de concediere este eronată şi deci falsă întrucât, aşa cum am mai arătat, cel puţin una din decizii respectiv ultima din data de nr. 829/20.03.2008 a fost comunicată salariatei şi şi-a produs efectele iar pe de altă parte, aceasta face referire la toate celelalte decizii necomunicate, reprezentând mai mult o decizie de „reactivare" a deciziei de concediere a salariatei din data de 03.03.2008, astfel încât, cel puţin a avut loc o încunoştinţare a salariatei despre existenţa unei decizii anterioare de concediere, despre decizia de suspendare a acesteia şi despre reluarea efectelor primei decizii de concediere chiar şi necomunicată, astfel încât, toate aceste decizii şi-au produs efectele cel mai târziu la data de 21 martie 2008 când nu numai că au devenit ostensibile dar le-au şi fost conferite efecte de către angajator, care a înţeles să le dea eficienţă.

În legătură cu efectele comunicării deciziei de concediere a salariatului, efecte produse potrivit legii si cu posibilitatea angajatorului de a reveni asupra deciziei de concediere în mod unilateral după producerea acestor efecte Tribunalul a reţinut dispozitiile art. 74 si 75 din Codul muncii.

Efectul specific al comunicării deciziei de concediere îl reprezintă încetarea contractului individual de muncă al salariatului.

Aceeaşi concluzie se desprinde chiar şi din cuprinsul deciziei de concediere nr. 829/20.03.2008 comunicată salariatei care menţionează expres că încetarea contractului individual de muncă al salariatei se produce la data comunicării acestei decizii.

Tribunalul a constatat că în acest caz, urmează a se da eficientă prevederii legale, respectiv prevederii art. 75 din Codul muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de muncă al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte producându-se în virtutea legii, iar nu actelor ulterioare ale angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.

În acest context decizia de revocare a deciziilor de concediere anterioare este lipsită de temei legal şi în acelaşi timp contravine unor dispoziţii legale ( nu există temei legal care să permită angajatorului să repună în fiinţă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia) şi nici contractual (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voinţa sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) şi în plus această decizie ulterioară a fost emisă după data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, situaţie în care ar deveni caduce fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încetarea, etc. contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta îşi produce efectele (data comunicării acesteia către salariat), „revocarea" la data de 25.04.2008 (data comunicării) a deciziei deja comunicate salariatului şi emiterea unei decizii de revocare ca orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.

Faptul că ulterior intimata, a procedat la „revocarea deciziilor de concediere pentru a face respectate prevederile referitoare la comunicarea deciziilor", nu repune în vigoare un contract de muncă încetat la o dată situată anterior, după încetarea acestui contract de muncă prin concediere raporturile de muncă dintre părţi neputând fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de muncă fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de câtre instanţă, în caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficienţă încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului astfel emis si să scoată actul nul de sub controlul instanţei, cât şi să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii şi cu efect retroactiv.

De altfel, angajatorul nu poate suplini prin act unilateral de voinţă consimţământul salariatului la reluarea raporturilor de muncă după data încetării contractului de muncă şi nici nu are posibilitatea (prevăzută de lege) de a suplini inexistenţa raporturilor de muncă şi executarea contractului de muncă pe perioada de la data concedierii salariatului şi până la data la care „decide" revocarea deciziei de concediere, întrucât, faţă de caracterul succesiv al executării prestaţiilor contractului de muncă, decizia de revocare nu poate suplini lipsa acestor prestaţii şi inexistenţa în concret, în fapt a unor raporturi de muncă în perioada de la data de 21.03.2008 şi până la data comunicării deciziei de revocare, respectiv 25.04.2008.

Mai mult, nu există posibilitatea legală ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la data comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva iar nulitatea nu se poate constata sau pronunţa în cazul deciziei de concediere decât de către instanţa de judecată, potrivit prevederilor art. 76-78 din Codul muncii care reglementează controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale.

Împrejurarea că angajatorul a procedat ulterior la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei în acest interval de timp nu echivalează cu repunerea în fiinţă a contractului de muncă, întrucât aceste drepturi nu i-au fost acordate salariatei în schimbul prestării muncii de către aceasta şi deci în executarea contractului individual de muncă, astfel încât plata unor sume de bani nu echivalează cu executarea contractului individual de muncă şi nici cu reluarea raporturilor de muncă desfăcute în mod unilateral.

Având în vedere împrejurarea că angajatorul a procedat nelegal la emiterea deciziei de revocare Tribunalul a constatat că decizia comunicată salariatului a produs efectul încetării contractului individual de muncă al acesteia la data de 21.03.2008, decizia de revocare ulterioară astfel emisă fiind caducă, întrucât tinde să repună în fiinţă, cu efect retroactiv şi în lipsa unor prevederi legale, în lipsa consimţământului salariatului şi în lipsa existentei unor raporturi de muncă între data producerii efectelor primei decizii şi data „comunicării revocării" acesteia, un contract de muncă de încetase cu mai mult de o lună anterior „reluării" prin voinţă unilaterală a angajatorului a raporturilor de muncă, astfel încât nu poate produce efectele în scopul căruia a fost emisă.

În acest context, Tribunalul a constatat că susţinerea excepţiei lipsei de interes a salariatei în contestarea deciziilor de concediere si de suspendare a concedierii ce i-au fost comunicate este ne fondată, salariata având dreptul prevăzut de lege şi interesul de a solicita anularea deciziilor ce i-au fost comunicate sau aduse la cunoştinţă, faţă de prevederile art. 283 alin. 1 litera a) din Codul muncii, neavând relevanţă „revocarea" ulterioară a acestor decizii şi nici efectuarea unor plăţi în contul drepturilor salariale de care ar fi trebuit să beneficieze salariata, aceasta având dreptul şi interesul de a obţine în instanţă anularea deciziilor în cauză şi clarificare situaţiei sale pe întreaga perioadă cuprinsă între data emiterii primei decizii de concediere şi dat comunicării deciziei de revocare, respectiv 03.03.2008-25.04.2008, în contextul în care aşa cum am arătat decizia de revocare cuprinde menţiunea că revocarea operează începând cu data de 20.03,2008, nefiind vizată perioada anterioară pe care şi-ar fi produs efectele deciziile „revocate", Tribunalul a procedat la analizarea deciziilor sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Astfel, Tribunalul a analizat sub aspectul legalităţii atât respectarea cerinţelor obligatorii de formă, prevăzute de art. 74 din Codul muncii cât şi respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege.

Lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.

Prima decizie emisă este nulă absolut faţă de împrejurarea că măsura desfiinţării postului se întemeiază pe acelaşi act decizional ce a stat la baza emiterii primei decizii anulate de instanţă, post în care s-a dispus reintegrarea, astfel încât, atâta vreme cât postul în discuţia a fost prezumat de instanţă a fi în fiinţă iar angajatorul a procedat „cel puţin formal" la reintegrarea salariatei, nu mai poate emite o nouă decizie de concediere pe considerentul că postul în care salariatul a fost reintegrat a fost desfiinţat anterior reintegrării.

Tribunalul a analizat pe larg această situaţie atunci când s-a referit la emiterea acestei decizii, astfel încât argumentele prezentate nu vor mai fi reluate.

În plus, decizia în cauză este lovită de nulitate absolută întrucât este total nemotivată în fapt, împrejurare ce contravine prevederilor art. 74 alin. 1 litera a) din Codul muncii, ceea ce presupunea inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere.

Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit precis şi clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin.2 din Codul muncii, respectiv ca desfiinţarea locului de muncă să fie fost efectivă şi serioasă, fără a disimula realitatea şi pentru verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a angajatului.

Din verificarea motivelor care determină concedierea enumerate în cuprinsul deciziei contestate, tribunalul a reţinut că aceasta cuprinde formulări generice, de felul „având în vedere hotărârea....de reorganizare a activităţii"...s-a decis desfiinţarea postului de reporter „ ocupat de salariată, fără a motiva în nici un fel justificarea desfiinţării postului ocupat de contestatoare.

Or, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă „hotărârea.... de reorganizare a activităţii", fără a se releva existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării acestui post, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, (situaţia de fapt trebuind indicată în materialitatea ei - în ce constă ea - şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi, context în care nu sunt clare cauzele care au dus la desfiinţarea postului ocupat de salariată, aceasta având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana sa.

Din această perspectivă, deciziei de concediere îi lipseşte un element esenţial, poate cel mai important ca şi condiţie de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, menţiune obligatorie potrivit prevederilor art. 74 alin. 1 litera a) din Codul muncii şi a cărei lipsă atrage sancţiunea nulităţii absolute a concedierii astfel efectuate, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege potrivit art. 76 din Codul muncii.

Un alt aspect de nelegalitate care afectează atât condiţiile de fond ale deciziei de concediere cât şi măsura concedierii în sine, pentru luarea sa cu încălcarea procedurii prevăzute de lege îl reprezintă neacordarea preavizului la concediere.

În aceeaşi ordine de idei, Tribunalul a constatat şi alte aspecte de nelegalitate a emiterii celor două decizii în legătură cu acordarea preavizului de concediere, prevăzut de art. 73 din Codul muncii

Un prim aspect de nelegalitate vizează nerespectarea de către angajator a obligaţiei de a încunoştinţa salariul anterior emiterii deciziei de concediere cu privire la desfiinţarea locului său de muncă şi de aducere la cunoştinţa acestuia a duratei preavizului şi a datei concrete de începere a termenului de preaviz.

Astfel, întreaga secţiune a 6-a din Capitolul V „încetarea contractului individual de muncă", poartă denumirea, dreptul la preaviz".

Acest drept este reglementat prin art. 73 din Codul muncii printr-un text anterior si distinct de prevederile ce reglementează conţinutul deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, prevederi reglementate în art. 74 din Codul muncii, astfel încât din locul ocupat de reglementarea dreptului la preaviz în cuprinsul actului normativ interpretat, respectiv mai înainte de dispoziţiile referitoare la emiterea deciziei de concediere şi la conţinutul acesteia se exclude interpretarea că dreptul la preaviz ar putea fi suprimat compensat prin acordarea unui salariu de bază, întrucât în cuprinsul dreptului la preaviz intră atât plata drepturilor salariale pe durata preavizului cât si „vechimea efectivă în muncă a salariatului pe perioada preavizului şi dreptul său la continuarea raporturilor de muncă pe perioada preavizului cu toate consecinţele ce decurs de aici - beneficiază de vechime în specialitate, poate beneficiu de protecţie în situaţia incapacităţii temporare de muncă, etc, ceea ce nu se întâmplă în cazul încetării instantanee a contractului individual de muncă şi compensarea în bani a perioadei corespunzătoare durata preavizului, beneficiază de o perioadă mai mare de compensare a eventualului concediu de odihnă neefectuat, etc. drepturi de care este lipsit în situaţia neacordării preavizului.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din împrejurarea că Iegea impune ca menţiune obligatorie „durata preavizului", în scopul de a face respectată obligaţia legală de acordare efectivă a preavizului de concediere, ceea ce exclude varianta în care menţiunea respectivă poate fi înlocuită cu aceea a compensării în bani a dreptului de preaviz.

Nu are relevanţă faptul că prevederea din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media prevede această posibilitate, câtă vreme ea contravine unui drept al salariatului protejat prin lege şi în condiţiile în care salariaţii nu pot renunţa cu ocazia negocierilor colective (sau individuale) la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. în acest context, câtă vreme potrivit c o d u l u i m u n c i i la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate potrivit art. 38 din Codul muncii

Aceleaşi concluzii se desprind şi din alte prevederi legale referitoare la efectele clauzelor contractelor colective de muncă.

Potrivit art. 238 raportat la art. 239 şi art. 241 alin. 1 litera d) din Codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional faţă de toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, indiferent de afilierea acestora la o organizaţie sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puţin favorabile salariaţilor decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional.

În acest context, cum textul contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional şi care se aplică tuturor salariaţilor şi tuturor angajatorilor, sunt neîndoielnice în sensul că angajatorului îi revine obligaţia de a comunica în scris angajatului afectat perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, anterior emiterii deciziei de concediere,Tribunalul a constatat că angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege şi de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior care cuprinde drepturi şi dispoziţii superioare pentru salariaţi în caz de concediere, drepturi care se impun a fi respectate, întrucât contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior iar în toate cazurile la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, astfel încât nu pot fi negociate niciodată sub minimul prevăzut de lege.

Cum numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, o prevedere care nu respectă cerinţele legii pentru existenţa sa valabilă nu poate produce efecte şi trebuie înlocuită de drept cu dispoziţiile aplicabile încheiate în concordanţă cu reglementările legale.

În situaţia în care angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege iar art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi, Tribunalul a constatat că în cazul de faţă concedierea a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 76 din Codul muncii.

În acest context şi omisiunea din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii duratei preavizului acordat salariatului atrage nevalabilitatea acesteia întrucât, potrivit art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie sa conţină în mod obligatoriu durata preavizului, înţelegându-se prin aceasta atât durata (numărul de zile de preaviz acordate) cat si menţionarea datei in care termenul de preaviz a început sa curgă si cea a epuizării acestuia, pentru a se putea verifica daca la momentul emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz ori daca acesta a suferit suspendări ( art. 74 alin.2 din Codul muncii) or, menţiunile din cuprinsul deciziei contestate contravin acestei prevederi obligatorii, echivalând cu lipsa acestei menţiuni.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem".

În privinţa deciziei de suspendare a efectelor deciziei de concediere Tribunalul a constatat nevalabilitatea acesteia pentru inexistenţa temeiului de drept care să permită angajatorului suspendarea efectelor unei alte decizii de concediere, pentru motivele deja menţionate şi care nu vor mai fi reluate.

În ceea ce priveşte cea de-a doua decizie de concediere, respectiv decizia nr. 829 din data de 20.03.2008, Tribunalul a reţinut că aşa cum s-a mai arătat aceasta este o decizie prin care angajatorul practic „reactivează" decizia de concediere iniţială suspendată şi este nulă absolut atât pentru lipsa oricărui temei de drept din cuprinsul său cât şi pentru lipsa tuturor menţiunilor obligatorii pe care legea le prevede expres pentru valabilitatea deciziei de concediere, menţionate mai sus.

Tribunalul a avut în vedere la anularea acestei decizii atât cauza principală de nulitate şi anume emiterea acesteia în lipsă de temei legal, cât şi lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, decizia în cauză fiind emisă în totalitate cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 74 din Codul muncii, pentru existenţa sa valabilă.

Deşi decizia de revocare este caducă urmare a emiterii acesteia după data încetării contractului de muncă al salariatului Tribunalul având în vedere împrejurarea că prin admiterea contestaţiei împotriva primei decizii şi anularea acesteia cu efect retroactiv de la data de 03.03.2008, contractul de muncă fiind prezumat a fi în fiinţă printr-o ficţiune a legii pe toată durata de la desfacerea sa prin decizia nelegală a angajatorului şi până la data pronunţării nulităţii şi ulterior până la data efectivei reintegrări, actele subsecvente apar a fi emise pe durata existenţei contractului de muncă, astfel încât, Tribunalul, pentru a evita orice echivoc cu privire la eventualele efecte pe care aceste decizii le-ar putea produce şi în special pentru a se evita situaţia în care decizia de revocare din data de 21.03.2008 situată prin ficţiunea legii pe durata existenţei contractului de muncă repus în fiinţă şi în privinţa căreia nu s-ar fi constatat nulitatea pe considerentul caducităţii sale ar produce vreun efect, va proceda şi la anularea acestei decizii.

Şi în acest caz, Tribunalul a avut în vedere la anularea acestei decizii cauza principală de nulitate deja analizată de instanţă şi anume emiterea acesteia în lipsă de temei legal, cu efect retroactiv şi după data încetării contractului individual de muncă al salariatei cât şi împrejurarea că aceasta cuprinde menţiuni nereale cum ar cele referitoare la necomunicarea deciziilor de concediere.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, cât şi dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem".

Având în vedere cele mai sus reţinute din care rezultă nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia, tribunalul, văzând prevederile art.76 şi art.78 din Codul muncii, a admis contestaţia, să anuleze decizia de concediere şi măsura concedierii la solicitarea reclamantei să repună părţile în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acesteia şi obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data încetării plăţii drepturilor salariate respectiv 01.09.2008 şi până la data de 30.09.2009, respingând pretenţiile reclamantei cu acest titlu pentru perioada 11.03.2008-31.08.2008 ca neîntemeiate, angajatorul făcând dovada achitării lor.

De la data de 30.09.2009, raporturile de muncă dintre părţi se află sub controlul instanţei care este investită cu soluţionarea decizie de concediere disciplinară emisă de angajator pe parcursul acestui proces, decizia nr. 961 din data de 18.12.2008, decizie în care salariatei i se impută absenţele nemotivate pe perioada 30.09.2008-18.12.2008, astfel încât, caracterul datorat al unor drepturi salariale sau a altor despăgubiri începând cu data de 30 septembrie 2008 urmează a fi analizat şi verificat de instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei formulată de salariată împotriva acestei decizii.

A admis capătul de cerere referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul personal nepatrimonial încercat ca urmare a emiterii deciziilor contestate faţă de împrejurarea că emiterea unor decizii succesive de concediere, imediat ulterior reintegrării ca urmare a hotărârii instanţei însă în baza aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a postului, dintre care unele comunicate salariatei iar altele necomunicate dar totuşi aduse la cunoştinţa acesteia, dublată de incertitudinea în care s-a aflat salariata în tot acest interval de timp în legătură cu soarta raporturilor sale de muncă, conduc la existenţa unei vătămări a salariatei sub aspectul personal nepatrimonial cât şi la încălcarea principiului consensualismului şi al bunei credinţe pe care trebuie să se bazeze raporturile de muncă, principiu consacrat de art. 8 din Codul muncii astfel încât, din succesiunea evenimentelor şi din modul de redactare şi comunicare a acestor decizii se poate trage concluzia că salariata a suferit o lezare a demnităţii sale, suferinţa psihică fiind atât posibilă cât şi plauzibilă în acest caz astfel încât, în baza art. 269 alin. 1 din Codul muncii va admite cererea şi va obliga angajatorul la plata unor daune morale în cuantum de 1 leu, în lipsa menţionării vreunei sume de către salariată şi faţă de prevederile art. 129 alin. 5 din C o d u l d e procedură civilă care interzic judecătorului a se pronunţa peste limitele investirii.

Tribunalul nu a primit susţinerea pârâtei în sensul că nu pot fi acordate daune morale decât dacă acestea au fost prevăzute prin clauze contractuale, textul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin - Legea nr. 237/2007, prevede atât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material cât şi pentru prejudiciul moral suferit de salariat, Decizia Î.C.C.J .nr. XL (40) din 07.05.2007, vizând o perioadă anterioară modificării art. 269 alin. 1 din Codul muncii, în sensul prevederii exprese a răspunderii angajatorului şi pentru acest tip de prejudiciu.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenta E. H. M. şi recurenta (...) „R” (...), înregistrate pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...)7.

În susţinerea recursului recurenta E. H. M. a arătat că, a investit instanta cu o contestaţie la deciziile de desfacere a contractului recurenta le-a considerat ca fiind lovite de nulitate absolută: nr.837/21.03.2008,nr.822bis/03.03.2008,nr.828/07.03.2008,829/20.03.200

Pentru a pronunţa o astfel de sentinţa, instanţa de fond a analizat cu maximum de seriozitate actele câştigate cauzei, pronunţând sentinţa amintita .

Pe aspectul daunelor morale, consider ca dintr-o eroare de redactare sau mai bine zis de dactilografiere, instanţa de fond a analizat susţinerea intimatei pe aspectul daunelor morale in sensul ca intimata considera inacceptabile acordarea daunelor morale .

Instanţa de fond a admis capătul de cerere de acordarea daunelor morale si le-a motivat in acest sens in considerente, dar printr-o exprimare nefericita a consemnat - in considerente " respinge capătul de cerere ca neîntemeiat", cu toate ca in dispozitiv se consemnează "obliga pârâta la plata către reclamanta a unor daune morale in cuantum de 1 leu."

Prin recursul formulat recurenta (...) „R” (...) a arătat că instanţa de fond in mod greşit a respins excepţia lipsei de interes invocata de către recurenta.

Cu privire la acest aspect, recurenta a învederat instanţei faptul ca Deciziile nr.822bis/3.03.2008, nr. 828/7.03.2008 si nr. 829/20.03.2008, contestate de către intimata, nu au fost niciodată comunicate acesteia, deci, prin urmare, nu au avut aptitudinea de a produce efecte juridice.

Având in vedere faptul ca deciziile anterior menţionate nu au produs efecte juridice, pe fa cale de consecinţa drepturile si interesele intimatei-contestatoare nu au fost in vreun fel prejudiciate.

Mai mult, prin Decizia nr.837/21.03.2008 s-a dispus revocarea tuturor deciziilor sus menţionate, tocmai din cauza necomunicării acestora către intimata contestatoare.

Aşa fiind, recurenta consideră că nici decizia nr.837/21.03.2008 nu a pricinuit vreo vătămare drepturilor contestatoarei, de natura a justifica un interes in promovarea contestaţiei.

Astfel, având in vedere cele enunţate anterior, recurenta solicită instanţei să ia act de faptul ca, in mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes si intrând pe fondul cauzei a dispus anularea deciziilor nr.822bis/3.03.2008, nr.828/7.03.2008, nr.829/20.03.2008, 837/21.03.2008, ca fiind nelegale, pe motiv ca instanţa nu poate anula acte juridice care nu îşi produceau efectele, acte nule.

Recurenta a aratat ca acest aspect al nelegalităţii si al nulităţii deciziilor rubricate anterior este reţinut chiar de către instanţa de fond, in considerentele hotărârii, unde se argumentează nelegalitatea si nulitatea absoluta a deciziilor emise de către recurenta.

Instanţa de fond in mod greşit a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata drepturilor salariate si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 01.09-30.09 2008.

Cu privire la acest aspect, recurenta a învederat instanţei faptul ca, începând cu data de 1.09.2008, intimata figurează in fisa de pontaj cu absente nemotivate, motiv pentru care de la această dată nu i s-a mai achitat salariul.

Recurenta a precizat de asemenea faptul ca, prin sentinţa civilă nr. 757/17.09.2007 a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i pronunţata în dosarul nr(...), instanţa a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului de munca a intimatei si pe cale de consecinţa a dispus reintegrarea acestei, deci intimata avea calitatea de angajat si obligaţia de a se prezenta la serviciu.

Intimata nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute in contractul de munca si in fisa postului, absentând de la serviciu, astfel încât nici recurentei nu îi incumba obligaţia corelativa a plaţii salariului.

Având in vedere situaţia prezentata anterior, recurenta consideră că obligarea recurentei la plata drepturilor salariale pentru perioada 01.09-30.09.2008 este nejustificata si, pe cale de consecinţa, solicită instanţei admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate si respingerea cererii introductive de chemare in judecata.

Instanţa de fond în mod greşit a interpretat dispoziţiile legale aplicabile în materie şi acordat daune-morale intimatei-contestatoare.

Cu privire la acest aspect, recurenta solicită instanţei să constate că sancţionarea acestei nelegalităţii având în vedere Decizia nr. XI/7.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite are stabileşte în cadrul litigiilor de dreptul muncii privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajaţilor potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este neechivocă în a stabili că instanţele nu pot acorda daune-morale decât în cazul în care acestea sunt stipulate în mod expres în lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă.

Recurenta a învederat instanţei că aceste prevederi se aplică în cauza dedusă judecăţii, întrucât nici în contractul colectiv de muncă, nici în contractul individual de muncă al contestatoarei nu există o clauză cu privire la posibilitatea acordării daunelor morale, motiv pentru care solicită instanţei să ia act de netemeinicia hotărârii instanţei de fond.

Mai mult, instanţa de fond a dispus în mod greşit obligarea recurentei-intimate la plata daunelor morale, având în vedere faptul că prejudiciul moral nu a fost în niciun fel dovedit de către contestatoare.

Recurenta a învederat, de asemenea, instanţei faptul că deciziile emise de către recurenta (decizii care au fost anulate printr-o decizie finala) nu au fost niciodată comunicate, neproducându-si efectele, deci nu au creat niciun prejudiciu.

Intimata-contestatoare a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului formulat de recurenta-intimata ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurenta-contestatoare a fost salariata recurentei-intimate, fiind angajata in funcţia de reporter în baza unui contract individual de muncă.

Prin cererea de chemare in judecata recurenta-contestatoare a investit instanta de fond cu o actiune prin care a solicitat anularea deciziilor nr.837/21.03.2008, nr.822bis/03.03.2008, nr.828/07.03.2008, 829/20.03.2008, reintegrarea in functia detinuta anterior, obligarea intimatei la plata despagubirilor de la data concedierii la data reintegrarii, plata daunelor morale si a cheltuielilor de judecata.

In mod corect Tribunalul a apreciat ca deciziile contestate nu indeplinesc conditiile de legalitate prevazute imperativ, sub sanctiunea nulitatii de Codul muncii.

Sub acest aspect, instanta de fond a aratat in mod exhaustiv considerentele pentru care a anulat deciziile contestate, Curtea constatand ca hotararea pronuntata este legala si temeinica.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-contestatoare, Curtea constata ca acesta se refera exclusiv la capatul de cerere avand ca obiect plata daunelor morale, recurenta invocand existenta unei erori materiale in considerentele sentintei, in sensul ca instanta ar fi consemnat ca va respinge aceasta cerere ca neintemeiata, desi in dispozitiv intimata a fost obligata la plata unor daune morale in cuantum de 1 leu.

In primul rand, existenta unei erori materiale poate fi invocata doar prin formularea unei cereri in temeiul art.281 Cod procedura civila si nu poate fi incadrata in motive de recurs prevazute de art.304 Cod procedura civila.

In al doilea rand, din analiza hotararii recurate, Curtea constata ca instanta de fond a admis pretentiile reclamantei cu titlu de daune morale si a obligat-o pe intimata la plata sumei de 1 leu cu acest titlu. In considerente, tribunalul a aratat motivele care au determinat pronuntarea acestei solutii, precizand ca va admite capătul de cerere referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul personal nepatrimonial încercat ca urmare a emiterii deciziilor nelegale.

Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-contestatoare in sensul ca in considerente instanta de fond ar fi consemnat ca va respinge aceasta cerere ca neintemeiata, deoarece acest aspect nu rezulta din continutul sentintei recurate. Mai mult, Tribunalul a motivat de ce nu poate retine sustinerile intimatei referitoare la inadmisibilitatea pretentiilor cu titlu de daune morale, asupra acestui aspect Curtea urmand a reveni cu prilejul analizarii recursului formulat de recurenta-intimata.

Pentru aceste motive, Curtea constata ca recursul recurentei-contestatoare este nefondat.

Criticile invocate de recurenta-intimata pot fi incadrate in motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila si se refera la trei aspecte: respingerea exceptiei lipsei de interes invocata de intimata, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 1.09.2008-30.09.2008 si obligarea recurentei la plata daunelor morale.

In ceea ce priveste primul motiv de recurs, exceptia lipsei de interes a fost invocata de recurenta-intimata prin intampinare, cu motivarea ca deciziile nr.822bis/3.03.2008, nr. 828/7.03.2008 si nr. 829/20.03.2008, nu au fost niciodată comunicate contestatoarei si nu au avut aptitudinea de a produce efecte juridice.

Dar, prin decizia nr.822bis/03.03.2008, comunicată contestatoarei pe parcursul soluţionării procesului, s-a decis de către recurenta desfacerea contractului individual de muncă înregistrat la ITM B sub nr. 19806/19.05.1994 al contestatoarei, începând cu data de 11.03.2008, conform prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, având în vedere desfiinţarea postului ocupat de aceasta.

Prin decizia nr. 828/07.03.2008 se dispune suspendarea efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei, până la încetarea incapacităţii temporare de muncă, urmând ca această decizie „să înceteze de drept să mai producă efecte la data încetării incapacităţii temporare de muncă". Decizia este întemeiată în drept pe prevederile art. 60 alin. 1 litera a) din Codul muncii, care interzic concedierea salariaţilor pe perioada incapacităţii temporare de muncă.

Prin decizia nr. 829/20.03.2008 angajatorul dispune in sensul că „începând cu data de 20.03.2008 încetează să mai producă efectele decizia nr. 828/07.03.2008 şi încetează contractul individual de muncă al salariatei E. H. M. conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, incepand cu data comunicării acestei decizii”.

Dar, din cuprinsul deciziei nr. 829/20.03.2008, rezulta ca salariata a luat cunostinta de de continutul acestei decizii, motiv pentru care sustinerile recurentei nu pot fi retinute. Decizia a fost comunicată contestatoarei personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008, producand efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul muncii.

Prin aceasta angajatorul a inteles sa inlature efectele „suspendarii” deciziei anterioare de concediere, care urma sa-si produca toate efectele(concedierea salariatei), cu exceptia mentiunii eferitoare la data incetarii contractului, care, potrivit noii decizii, urma sa inceteze la data comunicarii acestei noi decizii.

In aceste conditii, Curtea constata ca salariata avea tot interesul sa conteste deciziile respective, care au determinat incetarea raportului sau juridic de munca, incepand cu data de 21.03.2008, data la care a fost comunicata decizia nr.829/20.03.2008.

Nici faptul ca prin decizia nr.837/21.03.2008 angajatorul dispune revocarea deciziilor nr. 822 bis din 03.03.2008, nr. 828/07.03.2008 şi nr. 829/20.03.2008 nu inlatura conditia existentei interesului ca element al actiunii civile.

Aceasta ultima decizie precizeaza ca motiv de revocare faptul ca deciziile mentionate nu au fost comunicate, dar, asa cum am aratat, comunicarea deciziei nr. 829/20.03.2008 s-a facut la data de 21.03.2008, salariata semnand pentru primirea acesteia.

Mai mult, la data de 21.03.2008, deciziile nr. 829/20.03.2008 si nr.822 bis/03.03.3008 si-au si produs efectele, respectiv incetarea contractului de munca.

In aceste conditii, decizia nr.837/21.03.2008, ce a fost comunicată salariatei abia la data de 25.04.2008, nu mai putea determina revocarea deciziilor anterioare, deoarece prin comunicarea deciziei nr. 829/20.03.2008 s-a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008. Cum decizia nr.837/21.03.2008 a fost comunicată salariatei la data de 25.04.2008, Curtea constata ca aceasta este data de la care s-ar putea produce efectele specifice acestui act, respectiv revocarea deciziilor anterioare, dar, cum deja intervenise concedierea salariatei si incetarea contractului individual de munca, angjatorul nu mai era in masura sa decida asupra revocarii unilaterale a unor acte ce isi produsesera efectele juridice.

In cauza sunt incidente dispozitiile art. 75 din Codul muncii, potrivit carora decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

De altfel, instanta de fond corect a subliniat si faptul că deşi această decizie „revocă" deciziile anterioare, menţionează că efectele revocării se produc de la data de 21.03.2008, iar nu retroactiv. In acest fel, situaţia salariatei in intervalul 03.03.2008-21.03.2008, nu a fost reglementata, ramand incerta.

In conditiile incetarii contractului de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, angajatorul nu mai putea să repună în fiinţă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia. Reluarea raporturilor juridice de munca putea avea loc doar in baza unui nou acord de vointa, prin incheierea unui nou contract in conditiile legii si nu doar prin voinţa unilaterală a angajatorului. Tribunalul a aratat ca angajatorul nu putea emite decizii referitoare la executarea, încetarea contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta îşi produce efectele (data comunicării acesteia către salariat), „revocarea" la data de 25.04.2008 (data comunicării) a deciziei deja comunicate salariatului şi emiterea unei decizii de revocare ca orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.

G. de aceste considerente, in mod temeinic si legal Tribunalul a respins exceptia lipsei de interes invocata de recurenta-intimata.

In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-intimate in sensul ca in mod nelegal instanta fondului a dispus obligarea intimatei la plata drepturilor salariale si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 1.09.2008-30.09.2008, in conditiile in care in perioada respectiva salariata a inregistrat absente nemotivate, fapt ce, in opinia recurentei, inlatura dreptul acesteia la plata salariului.

Sub acest aspect, Curtea constata ca pentru intervalul mentionat, Tribunalul nu a dispus obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale ca si contraprestatie pentru munca depusa de salariat, ci plata unor despagubiri ca efect al repunerii in situatia anterioara in urma anularii unor decizii nelegale. B. deciziile contestate, in mod corect instanta de fond a facut aplicarea dispozitiilor art.78 din Codul muncii, potrivit carora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Mai mult, asa cum am aratat deciziile de concediere isi produsesera efectul, respectiv incetarea contractului de munca, iar decizia de revocare a acestora era caduca, motiv pentru care in intervalul mentionat salariata nu putea inregistra absente nemotivate, iar drepturile cuvenite pentru aceasta perioada au fost acordate cu titlu de despagubiri, calculate potrivit legii la nivelul salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi al celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.

In ceea ce priveste cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea constata ca sustinerile recurentei referitoare la daunele morale sunt nefondate.

Recurenta a invocat inadmisibilitatea acestor pretentii, motivandu-si punctul de vedere pe decizia nr.XL/2007 pronuntata in recursul in interesul legii de catre Inalta C de Casatie si Justitie.

Dar, recursul in interesul legii a analizat dispozitiile art.269 alin.1 din Codul muncii in varianta in vigoare anterior modificarii Codului prin Legea nr.237/2007. La data respectiva, art.269 Codul muncii reglementa raspunderea patrimoniala a angajatorului doar pentru prejudiciul material cauzat salariatului sau. De aceea, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronuntandu-se in recursul in interesul legii, a stabilit ca în cadrul litigiilor de dreptul muncii privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajaţilor potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.

Ulterior, art.269 a fost modificat prin Legea nr.237/2007, legiuitorul reglementand expres raspunderea patrimoniala a angajatorului G. de salariat atat pentru prejudiciul material, cat si pentru cel moral.

In aceste conditii, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei in sensul inadmisibilitatii acestor pretentii.

De asemenea, vor fi inlaturate si apararile acesteia in sensul ca prin necomunicarea de deciziilor contestate nu s-a produs nici un prejudiciu, care oricum nu ar fi fost dovedit de catre contestatoare.

In acest sens, Curtea a analizat anterior aspectul referitor la efectele deciziilor contestate prin prisma comunicarii si legalitatea acestora, probleme care au fost legal si temeinic solutionate si de instanta de fond, motiv pentru care nu va retine sustinerile recurentei.

Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.269 Codul muncii, potrivit carora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciul şi faptă, precum şi vinovăţia.

Aşa cum am arătat intimata-contestatoare a avut calitatea de salariat al recurentei.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unor decizii de concediere nelegale de către angajator, nelegalitatea şi netemeinicia acestora fiind analizate mai sus.

Prejudiciul constă în atingerea adusă imaginii şi demnităţii contestatoarei prin emiterea deciziilor nelegale. Instanţa va reţine din materialul probator administrat în cauză faptul că nu este pentru prima oară când recurenta o concediaza în mod nelegal. În aceste condiţii, concedierea abuzivă, act ce face parte dintr-un şir de acţiuni prin care s-a urmărit înlăturarea salariatei din cadrul societatii recurente este fără îndoială un act cauzator de prejudiciu. În acest fel Curtea a analizat şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul.

În privinţa vinovăţiei, având în vedere materia contractuală a raportului juridic dedus judecăţii, s-a instituit principiul răspunderii civile şi pentru fapta săvârşită cu cea mai uşoară vinovăţie, angajatorul răspunzând şi pentru faptele săvârşite din culpă.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.269 Codul muncii, hotararea instantei de fond pe acest aspect este legala si temeinica.

Pentru considerentele de fapt si de drept arătate, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, va respinge ca nefondat si recursul formulat de recurenta-intimata.

In ceea ce priveste cheltuielile de judecata avansate in recurs, G. de dispozitiile art.274 si 276 Cod procedura civila, avand in vedere solutia ce urmeaza a se pronunta pe recursurile formulate, in sensul respingerii acestora, constatand culpa procesuala a ambelor recurente, Curtea va respinge si cererile avand ca obiect plata cheltuielile de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursurile declarate de recurenta-contestatoare E. H.-M. şi recurenta-intimată (...) „R” (...) împotriva sentinţei civile nr.3881/11.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.16403/3/LM/2008, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02.12.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

T. H. J. N. D. D. M. E.

GREFIER,

F. E. D.

Red:C.M.

Tehnored: C.P.

2 EX./11.12.2009

Jud. fond : M.A.H.

D.D.