Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I

DOSAR NR(...)

SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1730

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2009

Preşedinte - (...)-(...) (...)

Judecători - (...) -(...) (...)

- J.-(...) (...)

Grefier - E. T.

Pe rol fiind soluţionarea recursului declarat de reclamanţii B. H. D., U. E., U. D., T. B., toţi cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură B. N., cu sediul în P,(...) A, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.658 din data de 13 martie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. SA B, cu sediul în B, Calea E., nr. 239, sector 1.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns pentru recurenţii-reclamanţi avocat B. N. din cadrul Baroului P în baza împuternicirii avocaţiale nr. 421/8.07.2009, lipsind intimata-pârâtă.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Avocat B. N. având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat şi probe de administrat solicitând acordarea cuvântului pentru dezbateri.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pentru dezbateri.

Avocat B. N. având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei pronunţate la fond, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost ea formulată .Reclamanţii consideră că au dreptul la plata plăţilor compensatorii chiar dacă la nivel de societate s-a elaborat un plan social. Fără cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr(...) pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a, reclamanţii B. H. D., U. E., U. D. şi T. B. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA B, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei, în conformitate cu art. 50 alin.1 din contractul colectiv de muncă, coroborat cu punctul 4 din Planul social negociat cu G. E., la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor băneşti cuvenite, dar neacordate, actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei, până la plata efectivă.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au fost salariaţii pârâtei şi au fost concediaţi din motive ce nu ţin de persoana acestora, iar conform art.50 alin.1 din CCM la nivel de unitate, trebuia să primească, la concediere, o indemnizaţie minimă de concediere în funcţie de vechimea în muncă.

Au mai susţinut reclamanţii că potrivit art.50 alin.4 din D., prevederile domeniului vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi şi deşi CCM-ul stabilea aplicarea, în completare, a Planului Social, pârâta nu a respectat această obligaţie, reclamanţii nebeneficiind de drepturile care li se cuveneau din aplicarea coroborată a Planului Social şi ale art.50 alin.1 din CCM la nivel de unitate.

În drept, au fost invocate disp.art.50 alin.1 din D., punctul 4 din Planul Social, art.145 din acelaşi contract, art.40 alin.2 lit.c, art.166, art.243 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art.50 din D. au fost înlocuite, în avantajul salariaţilor, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare a negocierilor purtate între G. E. şi SC E. SA şi aceste ultime dispoziţii au devenit obligatorii pentru ambele părţi semnatare, aplicându-se cu prioritate, părţile D. neintenţionând să acorde două remuneraţii compensatorii cu acelaşi titlu, respectiv indemnizaţii de concediere.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.658 din 13.03.2009, T r i b u n a l u l P r a h o v a a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu menţiunile din cărţile de muncă existente la dosar, reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art.65 -67 şi art. 73 - 75 din Codul muncii.

S-a mai reţinut că la concediere, reclamanţii au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere, menţionându-se la art. 6 din deciziile de concediere că valoarea indemnizaţiei de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile Planului social, ţinând cont de vechimea în E. a salariatului.

De asemenea, s-a arătat că art. 50 din CCM pe anii 2005 - 2006 prevede că în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani - 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani trei salarii medii nete; peste 10 ani -cinci salarii medii nete, menţionându-se la alin.4 al aceluiaşi articol că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

La punctul 4 din Planul social se stipulează că angajaţii vor primi, în funcţie de vechimea în E., următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere şi anume: 0,5-5 ani - opt salarii medii brute pe E.; 5-15 ani - douăsprezece salarii medii brute pe E. şi peste 15 ani- cincisprezece salarii brute pe E..

A mai reţinut tribunalul că atâta timp cât reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art. 4 din Planul social, pretenţia lor de a fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizaţii de concediere este neîntemeiată neputând fi primită susţinerea reclamanţilor potrivit căreia indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plăţile compensatorii prevăzute de art. 4 din Planul social întrucât prin Planul social s-a avut în vedere crearea unor condiţii mai avantajoase pentru salariaţi decât cele prevăzute de art. 50 din CCM şi nicidecum cumularea acestor drepturi salariale.

S-a concluzionat că reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art. 50 din CCM şi negociate prin Planul social, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat recurs, criticând soluţia ca nelegală şi netemeinică, invocând disp.art.304 pct.7, 8 şi 9 şi art.304¹ Cod pr.civilă.

Susţin recurenţii că hotărârea este netemeinică, prima instanţă reţinând că pretenţia acestora este neîntemeiată, după ce face doar o simplă evocare a unor dispoziţii din CCM la nivel de unitate şi a unor dispoziţii din deciziile de concediere, fără a motiva cum a ajuns la concluzia existenţei faptului unei modificări a CCM-ului la nivel de unitate, în sensul eliminării din acest contract a drepturilor prevăzute de art.50 alin.1 şi cum a ajuns la concluzia că sumele prevăzute la art.6 din deciziile de concediere sunt calculate conform art.50 din CCM, respectiv cum a ajuns la concluzia că reclamanţii au încasat şi sumele care li se cuveneau şi în conformitate cu art.50 din CCM.

Arată recurenţii că pentru a stabili că pretenţia acestora este neîntemeiată, tribunalul a preluat, fără a supune niciunei aprecieri personale, susţinerea pârâtei conform căreia obligaţia de plată a indemnizaţiei de concediere are un singur izvor, şi anume contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, modificat prin aplicarea Planului social, susţinere care este eronată întrucât nicio dispoziţie din plan nu modifică expres CCM şi, în plus, nici nu se poate ca Planul social, ce nu are natura juridică a unui act adiţional de modificare a CCM, să modifice un contract colectiv de muncă, acesta neputându-se face decât prin act adiţional, cu respectarea disp.art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996.

Se mai învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, deşi iniţial, tribunalul reţine disp.art.50 alin.4 din CCM la nivel de unitate, în continuare, reţine un aspect total opus, şi anume că nu poate fi luată în calcul cumularea drepturilor prevăzute de art.50 cu cele din Planul social.

Se mai arată că în Planul social nu se prevede expres cumularea celor două categorii de drepturi, dar de aici nu se poate ajunge la concluzia nelegală că Planul social modifică CCM, iar această modificare este în sensul eliminării unor drepturi expres prevăzute de contract, eliminarea drepturilor neputându-se deduce pe cale de interpretare, aceasta trebuind fi făcută prin act adiţional.

O altă critică se referă la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbându-se înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, susţinându-se că s-a interpretat eronat alin.4 al art.50 din D. şi punctul 4 din Planul social, ajungându-se greşit la concluzia că plata către reclamanţi şi a drepturilor prevăzute de art.50 din D. ar însemna să se achite aceleaşi drepturi salariale, de două ori, ceea ce este inadmisibil, în condiţiile în care nu poate fi vorba de plata aceloraşi drepturi salariale, ci de acordarea tuturor drepturilor prevăzute de actele în vigoare, în conformitate cu efectele tuturor acestor acte, care nu se exclud reciproc.

Se mai arată că hotărârea este lipsită de temei legal, nefiind motivată în drept, instanţa nefăcând referire la niciun text de lege aplicabil speţei, care să justifice soluţia dată.

S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

Sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea sentinţei răspunzând cerinţelor prevăzute de art. 261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă şi, contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii.

De necontestat, recurenţii-reclamanţi au fost disponibilizaţi în urma unei concedieri colective şi nu individuale.

Potrivit art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-D., la concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, ce diferă în funcţie de vechime, după distincţiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.

În alin. 2 al aceluiaşi articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E. şi conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor cuprinse în art. 50 din D., mai sus enunţate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediaţi individual, din motive care nu ţin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizaţia de concediere este cea stabilită prin negociere cu G. E., iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispoziţiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurenţilor-reclamanţi numai indemnizaţia de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu G. E..

Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizaţiei de concediere, care a avut loc în cazul de faţă şi care rezultă din Planul Social.

Din nicio dispoziţie a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurenţii-reclamanţi, ce au fost concediaţi colectiv, ar fi îndreptăţiţi atât la acordarea indemnizaţiei de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât şi la acordarea indemnizaţiei de concediere stabilite în urma negocierii cu G. E., în mod exclusiv şi în acord cu dispoziţiile art. 50 alin.2-4 din D., numai pentru concedierile colective.

Interpretarea dată de recurenţi dispoziţiilor art. 50 alin. 4 din D. are caracter pur speculativ şi nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din contractul colectiv de muncă faptul că cele două tipuri de indemnizaţii de concediere nu puteau fi cumulate, aşa cum pretind nejustificat recurenţii.

Concluzionând, cu precizările aduse în considerentele prezentei decizii, Curtea priveşte recursul de faţă ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei invocate de recurenţi în motivarea recursului.

Pentru aceste motive

În numele legii

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. H. D., U. E., U. D., T. B., toţi cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură B. N., cu sediul în P,(...) A, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.658 din data de 13 martie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. SA B, cu sediul în B, Calea E., nr. 239, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 octombrie 2009.

Preşedinte Judecători

(...)-(...) (...) (...)-(...) (...) J.-(...) (...)

Grefier

E. T.

Operator de date cu caracter personal

nr. notificare 3120/2006

2009-10-21

7 ex.

E./FA

d.f. Trib.P nr(...)

j.f. F.-(...) M.

D. O.