• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00

Reducerea temporara a drepturilor salariale ale bugetarilor, in contextul dificultatilor financiare

Hotararea nr. 1715 din 5.08.2011
Pronuntata de Curtea de Apel Timisoara

Prin sentinta civila nr. 870/04.04.2011, pronuntata de Tribunalul Arad in dosarul nr. 763/108/2011, s-a respins actiunea civila formulata de reclamantul A.D. impotriva paratului Orasul Chisineu Cris, prin Primar, avand ca obiect drepturi salariale.

Codul muncii comentat Marius-Catalin Predut

Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca reclamantul este angajatul paratului, avand functia de agent comunitar, conform Dispozitiei nr.367/21.06.2010, si face parte din personalul care lucreaza in sistemul bugetar, fiindu-i aplicabile dispozitiile Legii nr.330/2009 si ale O.U.G. nr. 1/2010.

Urmare a adoptarii Legii nr. 118/2010, drepturile salariale ale reclamantului au fost diminuate cu 25%, incepand cu data de 03.07.2010 si pana la data de 1.12.2010, conform statelor de retributii aferente acestei perioade.

Deoarece Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicata in Monitorul Oficial nr.441/30.06.2010, ea a intrat in vigoare la data de 03.07.2010, iar masurile dispuse prin aceasta se aplica de la data intrarii in vigoare, potrivit art.4 din lege.

Prin art. 1 din Legea nr.118/2010 se prevede ca: „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi in lei sau in valuta, stabilite in conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%”.

In aceste categorii de personal si de salarii se incadreaza si reclamantul, intrucat salarizarea sa este reglementata de Legea nr.330/2009 si O.U.G. nr. 1/2010.

Tribunalul a constatat ca Legea nr.118/2010 este o lege speciala, care se aplica temporar, doar pana la data de 31.12.2010, potrivit art.16 din lege, fiind adoptata pentru stabilirea echilibrului bugetar. Fiind o lege speciala, ea se aplica cu precadere contractelor colective de munca incheiate la nivel de ramura sau la nivel de unitate, precum si legii generale, care este codul muncii, astfel incat salariul aferent lunilor iulie-decembrie 2010 este redus cu 25%. Legea nr.118/2010 nu se aplica retroactiv, ci incepand din luna iulie, adica salariului pe care angajatul trebuia sa il primeasca incepand cu aceasta luna.

Prin adoptarea Legii nr. 118/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscuta de art. 157 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit caruia: „sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat ,…bugetele locale…se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative”.

In conditiile in care reducerea salariului reclamantului este reglementata de Legea nr.118/2010, stabilirea de catre instanta a unei alte modalitati de salarizare decat cea prevazuta de actele normative in vigoare, reprezinta un exces de putere savarsit de catre aceasta, prin indeplinirea unor atributii care revin exclusiv puterii legislative.

Rolul instantelor judecatoresti se circumscrie doar aplicarii si interpretarii legii si nicidecum completarii sau modificari acesteia, iar depasirea atributiilor puterii judecatoresti reprezinta, de fapt, incursiunea autoritatii judecatoresti in sfera activitatii executive sau legislative. Cata vreme a existat o lege in vigoare care a prevazut reducerea de 25% a salariului, instantele judecatoresti nu pot invalida aplicarea acestei legi prin hotarari judecatoresti.

In ceea ce priveste invocarea de catre reclamant a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr.1 la Conventia EDO, instanta a constatat ca Curtea EDO, in cele mai cunoscute cauze privind salariile, a stabilit unele principii, si anume: prin Hotararea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, s-a stabilit ca „Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anume cuantum (…) O creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in drept intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudenta bine stabilita a instantelor de judecata” (par. 94), iar prin Hotararea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, s-a stabilit ca „(…) este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala in vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru aceasta au fost indeplinite, autoritatile nu pot, in mod  deliberat, sa amane plata lor, atata vreme cat dispozitiile legale sunt in vigoare.” (par. 23).

De asemenea, in cauza Hasani c. Croatiei, reclamanta a primit, conform reglementarilor in vigoare la momentul respectiv, o indemnizatie pentru cresterea copilului pana la varsta de 3 ani, iar dupa ce copilul a implinit varsta de 1 an, legea a fost modificata, perioada pana la care se acorda indemnizatia fiind scurtata de la 3 ani la 1 an. In consecinta, desi,de la intrarea in vigoare a modificarilor, reclamantul nu a mai primit indemnizatia respectiva, Curtea EDO a decis ca reclamanta avea un “bun” si ca pierderea indemnizatiei constituia o ingerinta in acel bun, o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor, ingerinta fiind incadrata, potrivit unei jurisprudente constante, pe regula generala din art. 1 al Protocolului nr. 1. Aceasta chestiune este esentiala pentru ca numai in situatia in care ingerinta este calificata ca fiind o “privare”, plata despagubirilor sau a unei compensatii este o conditie esentiala pentru respectarea proportionalitatii, in afara unor circumstante exceptionale.

Curtea EDO a notat ca modificarile aduse legislatiei muncii si celei privind asigurarile de sanatate au afectat dreptul reclamantei de a primi ex nunc indemnizatia pentru cresterea copilului, insa nu au afectat pana in prezent platile efectuate. In momentul in care indemnizatia pentru cresterea copilului a fost intrerupta, copilul reclamantei implinise deja varsta de un an. Astfel, modificarile legislative trebuiau sa fie aplicate numai pentru viitor.

Potrivit Curtii EDO, decizia de a adopta legi privind asigurarile sociale a presupus luarea in considerare a problemelor economice si sociale, chestiuni asupra carora legiuitorul dispune de o larga marja de apreciere in aplicarea politicilor economice si sociale. In aceste imprejurari, Curtea a considerat ca modificarile legislative contestate au intrat in marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea problemelor politicii sale sociale.

Prin urmare, conform acestei jurisprudente CEDO, instanta de fond a constatat ca statul are posibilitatea sa reduca salariile personalului bugetar prin modificarile legislative pe care le adopta, iar Conventia EDO nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anume cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs, in termenul legal, reclamantul A.D., solicitand admiterea recursului si modificarea in tot a hotararii, in sensul admiterii actiunii astfel cum a fost formulata, pentru motivele de fapt si de drept invocate in actiunea introductiva de instanta.

In motivele de recurs, hotararea este criticata pentru netemeinicie si nelegalitate, aratandu-se ca in mod gresit instanta de fond nu a verificat faptul ca retinerea s-a facut unilateral, fara sa fie emis un act administrativ, care sa stabileasca salariul ce urmeaza a fi primit de catre angajat pentru munca prestata. Reducerea cuantumului salariului nu se poate face decat prin emiterea unui act administrativ modificator, dandu-i-se astfel posibilitatea persoanei vizate de a se supune actului controlului de legalitate al instantei de judecata.

Pe de alta parte, masura dispusa prin Legea nr. 118/2010, referitoare la diminuarea cu un procent de 25% a salariului brut cuvenit salariatului, vine in contradictie cu normele legale ce reglementeaza raportul juridic dintre angajat si angajator.

Recurentul a mentionat ca reducerea unilaterala a salariului brut cu 25 % incalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art. 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar instanta trebuie sa dea eficacitate dispozitiilor internationale in momentul in care normele interne incalca pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectand, astfel, dispozitiile art. 20 din Constitutia Romaniei.

Totodata, se precizeaza ca instanta de fond a incalcat si prevederile Deciziei nr. 874/2010 a Curtii Constitutionale, potrivit careia salariul reprezinta o componenta a dreptului de munca, iar efectele raporturilor de munca dintre angajat si angajator se concretizeaza in obligatii pentru ambele parti, pentru angajator obligatia esentiala fiind plata salariului.

Prin intampinare, intimatul a aratat ca nu se opune admiterii actiunii si ca retinerea de 25% din salariul reclamantului s-a facut in baza Legii nr. 118/2010.

Examinand recursul declarat prin prisma actelor de procedura efectuate in cauza, cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor art. 312 alin. (1) Cod procedura civila si art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a constatat ca este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

Prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010 stabilesc masurile si conditiile de reducere a salariilor personalului din sectorul bugetar cu 25%, in aceasta categorie fiind cuprins si reclamantul, care este salarizat conform Legii nr. 330/2009 si O.U.G. nr. 1/2010.

Prin adoptarea acestei legi, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscuta prin dispozitiile art. 157 alin. 2 din Codul muncii, potrivit carora sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale, se stabileste prin lege.

Odata stabilit cadrul legal al diminuarii salariului reclamantului, excede competentei instantelor judecatoresti posibilitatea de a pune in discutie oportunitatea si legalitatea solutiei legislative, in raport cu legislatia interna relevanta existenta.

Chiar daca s-ar admite ca, in temeiul principiului respectarii ierarhiei actelor normative, din doua astfel de acte care contin norme contradictorii, o instanta judecatoreasca ar putea-o aplica pe aceea care are o forta juridica superioara, in speta Legea nr. 118/2010 nu contravine art. 41 din Codul Muncii. Aceasta intrucat principiul modificarii contractului individual de munca numai prin acordul de vointa al partilor nu este unui absolut, legiuitorul permitand derogarea prin dispozitii specifice cuprinse in acte normative cu caracter special [art. 1 alin. (2) din Codul Muncii]. Legea nr. 118/2010 are in mod evident un astfel de caracter.

Pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului a fost analizata de catre instanta de recurs in temeiul competentelor ce i-au fost conferite de prevederile art. 20 din Constitutia Romaniei, potrivit carora: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor”.


Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza, in substanta, dreptul de proprietate, continand trei norme distincte. Cea dintai stabileste principiul de drept al respectarii bunurilor. A doua, cuprinsa in cea de a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate, pe care o subordoneaza anumitor conditii, iar cea de a treia recunoaste statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general. A doua si a treia norma constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate in lumina principiului consacrat de prima norma.

In lumina jurisprudentei Curtii E.D.O., salariul, in principiu, este o valoare patrimoniala care intra in campul de aplicare al art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Diminuarea pentru o perioada determinata, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusa dreptului de proprietate, care insa nu corespunde unei exproprieri (privari de proprietate) sau unei masuri de reglementare a folosintei bunurilor, fiind analizata de Curtea E.D.O. numai din perspectiva principiului respectarii bunurilor. In acest context, Curtea E.D.O. urmareste numai daca justul echilibru intre exigentele relative la interesul general si imperativele legate de protectia drepturilor fundamentale ale individului a fost mentinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalti c. Spaniei, Hotararea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratata ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despagubirii ar conduce la incalcarea art. 1 al Protocolului 1 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si Libertatilor Fundamentale.

Prin urmare, in cazuri asemanatoare, Curtea E.D.O. a urmarit sa stabileasca daca dreptul la respectarea bunurilor este infrant de o maniera care antreneaza o atingere adusa insasi substantei dreptului si a analizat respectarea principiului proportionalitatii, adica a justului echilibru care trebuie pastrat intre interesul general ai colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotararea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).

C. E.D.O. face o distinctie esentiala intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (a se vedea cauza Leias c. Croatiei, Hotararea din 20.05.2010, paragraf nr.58). Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anume cuantum, iar o creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala, in sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, numai daca are o baza suficienta in dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil in cazul de fata, in care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

In cauza de fata trebuie avut in vedere ca legalitatea masurii nu este pusa in discutie, asa cum nu este in discutie o pierdere totala a dreptului, ci numai o restrangere temporara a exercitiului acestuia, aplicata nediscriminatoriu intregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a urmarit rezolvarea dificultatilor financiare ale Statului, calea urmata fiind considerata legitima de catre Curtea Constitutionala. Curtea E.D.O. a subliniat, in repetate randuri, ca Statelor le este recunoscuta, din perspectiva Conventiei, o larga marja de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajatii platiti din bugetul de stat, precum si in materie de legislatie sociala (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotararea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotararea din 12 octombrie 2004, par. 45).

In concluzie, Curtea a apreciat ca masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra in marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata in raport cu scopul urmarit si pastreaza justul echilibru intre interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa incat nu se poate retine o incalcare a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.

Cat priveste urmatoarele dispozitii din Declaratia Universala a Drepturilor Omului: art. 17, conform caruia orice persoana are dreptul la proprietate si nimeni nu va fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3, potrivit caruia orice om care munceste are dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare, care sa-i asigure lui, precum si familiei lui o existenta conforma cu demnitatea umana si art. 25, care prevede ca orice persoana are dreptul la un nivel de viata corespunzator asigurarii sanatatii sale, bunastarii proprii si a familiei, cuprinzand hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare, instanta de recurs a constatat ca nu s-au adus argumente in sensul ca drepturile fundamentale pe care le garanteaza, similare celor reglementate prin art. 41, 44 , 47 din Constitutie, ar avea un continut mai favorabil decat reglementarea interna sau ar impiedica restrangerea adusa dreptului la salariu, in conditiile art. 53 din Constitutie.

Dispozitiile relevante din Carta sociala europeana revizuita, adoptata in 1996 si ratificata de Romania prin Legea nr. 74/1999, sunt cele ale art. 1 pct. 2, care prevede angajamentul statelor in protectia de o maniera eficienta a dreptului lucratorului de a-si castiga existenta printr-o munca liber intreprinsa, ale art. 4 care reglementeaza dreptul la o salarizare echitabila, pentru a carui asigurare, statele se angajeaza, printre altele, sa recunoasca dreptul lucratorilor la o salarizare suficienta, care sa le asigure acestora, precum si familiilor lor un nivel de trai decent si ale art. 20 privitoare la nediscriminare. Ele nu pot fi implicate in argumentatie, pentru motivele aratate anterior.

Insa, conform art. G din partea a V-a Cartei, exercitarea drepturilor enuntate poate face obiectul unor restrictii sau limitari prescrise prin lege si care sunt necesare intr-o societate democratica pentru a garanta respectarea drepturilor si libertatilor altora sau pentru a proteja ordinea publica, securitatea nationala, sanatatea publica sau bunele moravuri.

Instanta de recurs a apreciat ca omisiunea angajatorului de a emite un act de dispozitie, prin care sa dispuna reducerea salariului reclamantului, nu este de natura a conferi acestei diminuari un caracter nelegal, cata vreme dispozitiile legale in baza carora s-a operat reducerea salariala sunt clare, lipsite de echivoc si pot fi aplicate in mod individual salariatilor bugetari.

Concluzionand asupra argumentelor de fapt si de drept mai sus retinute, Curtea a constatat ca solutia instantei de fond este legala si temeinica, motiv pentru care, in baza art. 312 alin. (1) si art. 3041 C.proc.civ., cu substituirea partiala a motivarii sentintei atacate, a respins ca neintemeiat recursul reclamantului.

Prelucrare: MCP - Cabinet avocati

Mai multe despre:   Legea 330/2009    O.U.G. 1/2010    Legea 118/2010    Drepturi salariale    Lege speciala    Bugetar    CEDO    Decizia 874/2010    Drept de proprietate    Expropriere    Principiul proportionalitatii    Legea 74/1999   


Sus ↑