Cabinet avocat Dreptul muncii

Prin sentinta civila nr. 842 din 17 februarie 2011 pronuntata de Tribunalul Cluj in dosarul nr. .../2010 s-a admis cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul S. H. G. in contradictoriu cu parata S. C. T. D. S. R. L., astfel cum a fost precizata.

S-a constatat nulitatea absoluta partiala a actului aditional nr. 2 la contractul individual de munca inregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Cluj sub nr. .../31.01.2007, act aditional incheiat de parti la data de 29.01.2007, in ceea ce priveste art. 5, 6 si 7 ale acestuia.

Parata a fost obligata la plata in favoarea reclamantului a sumei de 16. 450 lei, reprezentand drepturi salariale aferente celor 658 ore suplimentare prestate, precum si la plata dobanzii legale incepand cu data introducerii cererii - de 18.02.2008 - si pana la data platii efective a sumei si a sumei de 3. 570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta tribunalul a retinut ca intre parata S. C. T. D. S. R. L. in calitate de angajator si reclamantul S. H. G. in calitate de salariat s-au stabilit raporturi de munca in baza contractului individual de munca nr. 150/24.01.2006, inregistrat la I. T. M. Cluj sub nr. .../31.01.2007, incheiat pe durata determinata, incepand cu data de 25.01.2007, pentru meseria de bucatar si salariul de baza lunar brut de 2. 126 lei.

Prin actul aditional nr. 2 la acest contract individual de munca, incheiat de parti la data de 29.01.2007, s-a stipulat ca angajatorul va asigura formarea profesionala a salariatului in meseria de bucatar specialist in bucataria japoneza, printr-un curs de formare profesionala cu o durata totala de 5 zile, angajatorul urmand a suporta in intregime costurile de formare profesionala constand in onorariul formatorului profesional, precum si costurile aditionale legate de cazarea formatorului in Cluj-N. pe intreaga perioada a cursului.

Prin acelasi act aditional s-a stipulat ca „Angajatul nu poate avea initiativa incetarii contractului individual de munca cu societatea pentru o perioada de trei ani, incepand cu data de 01.02.2007” (art. 5), „Nerespectarea de catre salariat a dispozitiei prevazute la art. 5 determina obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala in cuantum de 7. 000 lei, proportional cu perioada nelucrata din perioada convenita in prezentul act aditional” (art. 6), iar „Salariatul are de asemenea obligatia de a suporta valoarea cheltuielilor ocazionate cu pregatirea sa profesionala in cuantum de 7. 000 lei si in cazul in care a fost concediat in perioada stabilita prin actul aditional, pentru motive disciplinare sau in cazul in care contractul individual de munca inceteaza ca urmare a arestarii preventive pentru o perioada mai mare de 60 de zile, precum si a condamnarii printr-o hotarare judecatoreasca definitiva pentru o infractiune in legatura cu munca lor”.

Prin prezenta cerere, reclamantul S. H. G. solicita constatarea nulitatii art. 5, 6 si 7 ale actului aditional nr. 2, invocand mai multe aspecte in sprijinul cererii.

In primul rand, s-a constatat ca argumentele care vizeaza competenta profesionala a formatorului, neeliberarea unui certificat la finalizarea pregatirii profesionale si respectiv caracterul dovedit al sumei care ar putea fi pretinsa la momentul la care reclamantul a solicitat incetarea contractului de munca prin demisie (20.02.2008) sunt imprejurari care tin exclusiv de modalitatea de executare a conventiei partilor.

Or, nulitatea este sanctiunea care intervine in situatia in care actul juridic in discutie a fost incheiat cu nerespectarea unei conditii de valabilitate, cauzele de nulitate fiind, pe cale subsecventa, contemporane momentului incheierii respectivului act. In schimb, daca se invoca neexecutarea culpabila a obligatiilor de catre una dintre partile unui contract sinalagmatic, sanctiunea este rezolutiunea sau, dupa caz, rezilierea, iar nu nulitatea absoluta sau relativa.

In speta, instanta a fost investita doar cu un petit de constatare a nulitatii absolute partiale a actului aditional si, in temeiul art. 129 alin. 6 din Codul de procedura civila si respectiv pentru respectarea principiului disponibilitatii care guverneaza procesul civil, nu s-ar putea extinde cercetarea judecatoreasca la modalitatea de executare a actului, in lipsa unei cereri in acest sens.

Apoi, clauzele actului aditional in discutie au fost stipulate pentru participarea salariatului la formare profesionala si atrag, deci, incidenta art. 193 si urm. din art. 279 .

Conform art. 193 alin. 2, „Modalitatea concreta de formare profesionala, drepturile si obligatiile partilor, durata formarii profesionale, precum si orice alte aspecte legate de formarea profesionala, inclusiv obligatiile contractuale ale salariatului in raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, se stabilesc prin acordul partilor si fac obiectul unor acte aditionale la contractele individuale de munca”, dispozitii care sugereaza ca legiuitorul a inteles sa lase la latitudinea partilor posibilitatea de a stabili in conditiile art. 969 din Codul civil orice fel de intelegere cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesionala.

Cu toate acestea, prevederea legala citata trebuie interpretata in contextul intregii reglementari a formarii profesionale, respectiv prin prisma dispozitiilor subsecvente. Or, art. 195 din Cod stabileste ca „(1) Salariatii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile in conditiile art. 194 alin. (2) lit. b) si alin. (3) nu pot avea initiativa incetarii contractului individual de munca o perioada de cel putin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala”, durata obligatiei salariatului de a presta munca in favoarea angajatorului si orice alte aspecte in legatura cu obligatiile salariatului, ulterioare formarii profesionale urmand a se stabili prin act aditional la contractul individual de munca; nerespectarea de catre salariat a dispozitiei prevazute la alin. (1) determina „obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala, proportional cu perioada nelucrata din perioada stabilita conform actului aditional la contractul individual de munca”.

Parata S. C. T. D. S. R. L. sustine ca dispozitiile citate vizeaza o situatie strict determinata, si anume aceea in care durata pregatiri profesionale este mai mare de 60 de zile, caz in care legiuitorul a decis sa intervina, dar fara a fi de natura a limita posibilitatea incheierii de acte aditionale pentru restituirea contravalorii cursului si in alte situatii.

Tribunalul a apreciat, insa, ca din interpretarea sistematica a prevederilor legale decurge concluzia ca art. 195 impune conditia de durata minima a cursului de formare profesionala pentru ca salariatul sa poata fi obligat la suportarea cheltuielilor efectuate de angajator cu respectivul curs, fiind instituita o limita legala a acestei durate. De asemenea, o alta cerinta legala este ca participarea la respectivul curs sa implice scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioada mai mare de 25% din durata zilnica a timpului normal de lucru ori scoaterea integrala din activitate.

O altfel de interpretare ar fi facut inutila interventia legislativa: daca partile sunt libere sa stabileasca orice conventie cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesionala, atunci este redundanta reglementarea stricta a unei situatii particulare.

Concluzia de instituire a unei cerinte legale pentru prevenirea abuzurilor angajatorilor este sugerata, de altfel, si de topografia textelor legale, prevederile art. 195 derogand de la regula generala de libertate contractuala instituita prin art. 193 din art. 279 .

Pe de alta parte, art. 38 alin. 2 din Cod interzice salariatilor sa renunte la drepturile recunoscute prin lege, orice tranzactie prin care se urmareste renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariatilor sau limitarea acestora fiind lovita de nulitate.

Pentru toate aceste considerente si constatand ca actul aditional in litigiu a avut drept obiect asigurarea unui curs de formare profesionala cu o durata totala de 5 zile, mult inferioara limitei de 60 de zile si nu a presupus scoaterea reclamantului S. H. G. din activitate conform art. 194 alin. (2) lit. b) si alin. (3), instanta va admite solicitarea si va constata nulitatea absoluta partiala a actului aditional nr. 2 incheiat la data de 29.01.2007, in ceea ce priveste art. 5, 6 si 7 ale acestuia.

Reclamantul mai solicita acordarea contravalorii orelor suplimentare prestate in perioada 25.01.2007 - 31.12.2007, estimate la un total de 658 de ore.

Potrivit art. 117 din art. 279 , munca suplimentara este cea prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal.

Pentru solutionarea acestui petit, s-a incuviintat atat proba cu inscrisuri, cat si proba testimoniala, fiind audiati martorii H. A. si T. E. D. ; martorul Sandean C., audiat cu ocazia primei judecati a fondului, nu a fost intrebat cu privire la aspecte relevante in aceasta materie.

Astfel, martorul T. E. D., seful de sala, audiat la solicitarea reclamantului, a declarat ca acesta din urma isi desfasura in mod obisnuit programul in intervalul orar 12-21 si era solicitat in mod frecvent sa se prezinte si sambetele si duminicile la solicitarea expresa a clientilor. De asemenea, reclamantul nu parasea restaurantul inainte de ora 23, si aceasta chiar daca nu existau comenzi pentru segmentul de bucatarie japoneza. A mai atestat martorul ca aproximativ 3 luni din cursul anului 2007 reclamantul a lucrat conform orarului 11-23, datorita demararii programului de furnizare de servicii de catering, iar in cursul evenimentelor speciale cunoscute sub denumirea de saptamana culinara japoneza, desfasurate odata la 2 luni, reclamantul desfasura activitate in mod neintrerupt timp de 7 zile.

Martora H. A., pe de alta parte, a ocupat functia de director al restaurantului in perioada vizata si a declarat ca durata zilnica a timpului de lucru se stabilea in functie de rezervarile sau comenzile specifice din fiecare saptamana. Programul zilnic obisnuit al reclamantului se desfasura intre ora 14 sau 16 si ora 22, fiind flexibil. Martora era cea care pastra evidenta timpului de lucru al personalului angajat la bucatarie si ii permitea reclamantului sa se prezinte mai tarziu la serviciu, daca nu existau comenzi. Saptamana culinara japoneza era organizata de maxim 2 ori pe an iar in cursul acestui eveniment programul era stabilit de comun acord cu reclamantul, desfasurandu-se de regula intre orele 10 sau 11 si 22:30.

Dupa cum se poate lesne observa, aceste depozitii nu sunt de natura a permite verificarea concreta si amanuntita a orelor suplimentare prestate de reclamant. De altfel, nici nu s-ar putea pretinde unor persoane sa cunoasca numarul si configurarea orelor prestate de un coleg, in urma cu peste 3 ani de zile.

In speta, foile de prezenta colectiva depuse in copie de parata S. C. T. D. S. R. L. atesta respectarea de catre reclamant a unui program de 8 ore pe zi si a unei medii de 40 de ore pe saptamana pentru intregul interval ianuarie-decembrie 2007.

Nici chiar parata nu a argumentat in cursul procesului ca aceste mentiuni corespunde realitatii dar se prevaleaza de repartizarea inegala a timpului de munca stipulata prin contractul individual de munca al reclamantului si sustine ca s-a respectat durata maxima a timpului de lucru, iar in situatia in care s-a prestat munca suplimentara s-a procedat la compensarea acesteia cu ore libere platite conform art. 119 din Cod.

In aceste conditii, in care se impune verificarea distribuirii concrete a orelor de munca saptamanale si nu se neaga efectuarea de ore suplimentare, devine cu atat mai stringenta necesitatea depunerii unei evidente a programului desfasurat de reclamant.

Societatea parata nu a fost, insa, in masura sa indice acest orar zilnic, iar ambii martori mentionati mai sus au atestat ca in condica de prezenta nu erau mentionate si orele de sosire, respectiv de plecare a salariatilor. Nici evidenta pe care sustine martora H. A. ca o tinea zilnic tocmai datorita programului flexibil si in vederea compensarii orelor lucrate peste program nu este probata prin inscrisuri si nu poate fi, deci, analizata.

Pe de alta parte, parata S. C. T. D. S. R. L. a intocmit si depus tabele cu situatia evenimentelor desfasurate in restaurantul hotelului in perioada 27.01.2007 - 31.12.2007, iar situatia depusa la dosarul nr. ...X al Tribunalului Cluj. Cu toate acestea, este cert ca pe durata evenimentelor orientate spre promovarea bucatariei japoneze reclamantul a prestat ore suplimentare.

De asemenea, din oferta de meniu sushi catering disponibila de luni pana vineri intre orele 11-18 coroborata cu raspunsul la interogatoriu al paratei conform caruia reclamantul S. H. G. era unicul bucatar specialist in bucataria japoneza reiese ca exista posibilitatea ca incepand cu data de 19.11.2007 reclamantul sa se fi aflat la dispozitia restaurantului in intregul interval orar mentionat, atata vreme cat este stipulat un termen de livrare al comenzilor de 40 de minute iar nu doar varianta de rezervari la care a facut referire parata.

Apoi, nu este clar cum se putea refuza in restaurant primirea unei comenzi de sushi inainte de ora 16 sau 18, daca reclamantul nu se prezenta inainte de aceasta ora, dupa cum a declarat martora H. A. ca se intampla in mod frecvent.

In mod implicit, lipsa unei evidente a orelor prestate de reclamant genereaza si imposibilitatea de verificare a compensarii muncii suplimentare prestate cu ore libere platite in urmatoarele 30 de zile, imposibilitate imputabila tot societatii angajatoare.

Parata S. C. T. D. S. R. L. s-a mai prevalat de semnarea de catre reclamant a statelor de plata fara obiectiuni, dar conform art. 165 din art. 279 , „Acceptarea fara rezerve a unei parti din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata in astfel de situatii nu poate avea semnificatia unei renuntari din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin in integralitatea lor, potrivit dispozitiilor legale sau contractuale”, astfel ca nu se poate pretinde in mod fondat ca reclamantul a confirmat si veridicitatea orelor platite.

Pentru acestea, in temeiul art. 120 din art. 279 si art. 41 alin. 3 lit. c din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National pentru anii 2007-2010 (obligatoriu conform art. 30 din Legea nr. 130/1996), s-a apreciat ca si aceasta cerere a reclamantului este intemeiata si s-a dispus in consecinta.

In temeiul art. 1088 din Codul civil si art. 2, 3 din O. G. nr. 9/2000, s-a acordat si dobanda legala incepand cu data introducerii cererii - de 18.02.2008 - si pana la data platii efective a sumei.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta  Cluj-N. solicitand admiterea recursului, modificarea in totalitate a hotararii in sensul respingerii cererii de chemare in judecata.

In motivarea recursului a aratat cu privire la constatarea nulitatii absolute partiale a actului aditional la contractul individual de munca.

a. Prevederile actului aditional nr. 2 pe care instanta le-a apreciat ca nelegale sunt pe deplin valabile si ele se circumscriu disp. art. 193 art. 279 si celor ale art. 969 C. civil, dispozitii in virtutea carora participarea salariatului la formarea profesionala, durata acesteia si obligatiile ce revin partilor legate de pregatirea profesionala, inclusiv sub aspectul restituirii totale sau partiale a costurilor acestei pregatiri, se stabilesc, intrutotul, prin acordul partilor. Este vorba despre faptul ca nu numai in situatia prev. de art. 195 art. 279 este posibila obligarea angajatului la restituirea cheltuielilor cu perfectionarea profesionala ci si in orice alta situatie, in masura in care intre parti intervine o conventie expresa care sa reglementeze drepturile si obligatiile angajatului si angajatorului. Iar aceasta interpretare a prevederilor legale si analiza a sensului art. 193 art. 279 este recunoscuta in literatura de specialitate si imbratisata clar in jurisprudenta (in acest sens Curtea de Apel Bucuresti, Deciziile nr. ... noiembrie 2006, nr. 3990/21 noiembrie 2007, nr. 1635/16 mai 2008).

In interpretarea dat[, instanta a golit de fapt de continut prev. art. 193 art. 279 , dand valoarea si recunoscand numai efectele unei durate a pregatirii profesionale mai mari de 60 de zile. Acest lucru este contrar raportului dintre prevederile art. 193 si cele ale art. 195, asa cum a fost stabilit de legiuitor. Nu mai putin, reglementarea unei situatii particulare nu este nicidecum redundanta, ci, dimpotriva, explica de ce legiuitorul a inteles sa o priveasca a fi o exceptie de la regula.

Reclamantul a invocat nulitatea actului aditional nr. 2 cu motivarea ca prevederile din art. 5,6, si 7 al acestuia ar fi clauze abuzive. In acest context considera ca solutia pronuntata de instanta de fond nu cuprinde o motivare pe temeiurile invocate de reclamant, ci una straina de situatia concreta dedusa judecatii. Prin nici un fel de proba reclamantul nu a facut dovada ca nu a putut cunoaste continutul acelor clauze si i-ar fi fost impuse in vreun fel, sau ca nu a putut prevedea consecintele lor la momentul cand le-a semnat si astfel si le-a asumat, inclusiv sub aspectul cuantumului sumei de 7. 000 lei ce ii revenea de platit, astfel incat subscrisa sa fi actionat abuziv fata de el. Incercarea reclamantului de a arata caracterul abuziv al art 5, 6, 7 din Actul aditional nr. 2 nu are sustinere cu atat mai mult cu cat prin art. 17 din Codul muncii s-a reglementat si posibilitatea, tocmai pentru a preveni asa numitele abuzuri din partea angajatorului, ca la negocierea, incheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare parte sa fie asistata de catre terti.

Nimic de felul acesta nici nu a invocat reclamantul, nici nu a constatat prima instanta.

In concluzie, solutia pronuntata este fundamental gresita deoarece, constatand nulitatea disp. art. 5, 6 si 7 din actul aditional nr. 2 la contractul de munca al reclamantului, instanta: a facut acest lucru prin inlaturarea pur si simplu a prevederilor legale aplicabile acestui act juridic (art. 193 art. 279 ) si aplicand actului alte dispozitii legale, ce nu sunt incidente spetei (art. 195

art. 279 ), in pofida evidentei ca situatia de fapt nu se incadreaza ipotezei din textul legal pe care l-a luat in considerare.

Solicita, de asemenea, instantei de recurs, sa observe faptul ca motivarea hotararii instantei de fond nu fundamenteaza in vreun fel pretentia admisa a reclamantului, in sensul nulitatii actului aditional.

Pentru a justifica aplicabilitatea sanctiunii nulitatii instanta face referire la prev. art. 38 alin. 2 art. 279 aratand ca le este interzis salariatilor renuntarea la drepturile recunoscute prin lege. Cu toate acestea, instanta nu indica si care sunt drepturile la care reclamantul ar fi renuntat prin semnarea actului aditional pentru a ne regasi in ipoteza unei nulitati prev. de art. 38 alin. 2 art. 279 .

In aceste conditii, apreciaza ca hotararea instantei de fond este netemeinica si nelegala, nici unul dintre argumentele expuse in cuprinsul motivarii sentintei nefiind in masura sa sustina ipoteza existentei unei cauze de nulitate a art. 5, 6 si 7 din actul aditional la contractul individual de munca.

Cu privire la acordarea contravalorii orelor suplimentare apreciaza ca fiind nelegala dispozitia instantei. Considera ca la dosarul cauzei nu exista nici o proba din care sa rezulte efectuarea acestor ore suplimentare, stabilirea cu certitudine a numarului de ore si nici nu s-a facut dovada ca reclamantul are vreo indreptatire la compensarea in bani, in conditiile art. 119-120 art. 279 .

Referitor la prestarea efectiva a acestor ore suplimentare a demonstrat in fata instantei de fond netemeinicia cererii reclamantului, dar instanta a inlaturat sustinerile fara o motivare judicioasa.

Pentru analiza acestei cereri a reclamantului instanta a pornit de la aplicarea principiului conform caruia in raporturile de munca sarcina probei revine angajatorului.

Nu a negat acest principiu si in lumina acestuia arata ca din actele pe care le-a depus, precum si din depozitiile martorilor, rezulta faptul ca programul de munca al reclamantului era unul flexibil, iar in toate situatiile in care acesta a prestat ore suplimentare aceste ore au fost compensate cu ore libere platite.

Astfel, prin contractul individual de munca s-a prevazut ca durata timpului de munca este de 8 ore, cu mentiunea expresa ca munca se presteaza in ture si cu repartizare inegala a timpului de lucru. De asemenea, declaratiile martorilor Sandean C. si mai ales H. A., care a si fost sefa directa a reclamantului in cursul anului 2007, sustin afirmatiile in sensul ca reclamantul nu doar ca a avut un program flexibil, ci si faptul acesta venea in mod obisnuit la serviciu dupa orele 12 si, mai ales, ca i s-a asigurat intotdeauna compensarea orelor lucrate peste program cu perioade libere, fie in forma acceptarii ca reclamantul sa intarzie la program, fie chiar prin acordarea de zile libere. Ca atare, faptul ca reclamantul ramanea si dupa orele 23 sau dupa ora ultimei comenzi de bucatarie nu era un lucru solicitat de angajator si nu reprezinta prestarea de ore suplimentare in beneficiul subscrisei.

A dovedit in dosar, prin scriptul care cuprinde situatia evenimentelor desfasurate in restaurantul hotelului, faptul ca in cursul anului 2007 au avut loc evenimente de mare amploare in cadrul restaurantului “Marco Polo” care nu ce au implicat si bucataria japoneza, astfel ca apreciaza a fi facut dovada ca in toate acele momente reclamantul a avut de fapt asigurate zile libere.

S-a reprosat de catre instanta faptul ca nu a tinut o evidenta clara cu privire la numarul de ore suplimentare realizate de catre reclamant, fara insa a se analiza si sustinerile recurentei, respectiv faptul ca nu a fost niciodata nevoie sa tina o situatie a orelor suplimentare prestate de catre reclamant pentru ca la sfarsitul fiecarei luni, tinand cont si de evenimentele care blocau restaurantul Marco Polo si de solicitarile venite din partea clientilor si care se reflecta in numarul de comenzi si in incasarile bucatariei japoneze, nivelul de activitate era destul de scazut fata de un nivel de 8 ore/zi.

Totodata, instanta mentioneaza in cuprinsul hotararii faptul ca datorita existentei ofertei de sushi catering, sunt contrazise afirmatiile recurentei privind sistemul de rezervari folosit in cadrul bucatariei japoneze, prin faptul ca aceasta oferta era disponibila de luni pana vineri intre orele 11 - 18 si ca reclamantul trebuia sa se afle in mod obligatoriu la dispozitia restaurantului in intregul interval mentionat datorita termenului de livrare de 40 de minute al comenzii. Instanta insa omite a constata faptul ca aceasta oferta de sushi catering a fost disponibila clientilor numai incepand cu data de 19.11.2007.

Prin urmare, este profund gresita concluzia instantei si deloc argumentata de ce a considerat aplicabil acest program si pentru perioada anterioara datei aratate, consecinta fiind aceea a retine in favoarea reclamantului prestarea unor ore suplimentare, cand in realitate acestea nu au existat.

De asemenea, nu exista contradictie nici intre declaratia martorei H. A. si acest program in conditiile in care acest martor si-a incetat activitatea in cadrul societatii in luna noiembrie a anului 2007, inainte de demararea programului stabilit pentru sushi catering (11 :00 - 18:00), aspect ce rezulta clar din declaratia acestui martor: “am ocupat functia de Director de restaurant de la inceputul anului 2007 si pana in noiembrie acelasi an”.

Cu privire la modul de stabilire a orelor suplimentare instanta, in cuprinsul motivarii, nu indica si nu face nici o referire la modul in care a calculat existenta celor 658 de ore suplimentare si motivele pentru care a apreciat ca fiind corect calculul intocmit de catre reclamant. Totodata, din cuprinsul hotararii nu rezulta care a fost baza de calcul avuta in vedere de catre instanta pentru stabilirea sumei de 16. 450 lei. In aceasta situatie, este insuficienta si mai ales incorecta motivarea instantei care, avand in vedere principiul privind sarcina probei in dreptul muncii, accepta la modul absolut orice afirmatie a reclamantului.

In temeiul art. 119-120 art. 279 , reclamantul era cel care avea obligatia de a solicita angajatorului compensarea muncii suplimentare cu ore libere platite, in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acestora, iar numai in ipoteza in care compensarea prin ore libere nu era posibila se putea pretinde plata muncii suplimentare prin adaugarea unui spor la salariu. In situatia de fata, aceasta cerere a venit numai dupa incetarea raporturilor de munca, prin demisia angajatului.

Reclamantul S. H. G. prin intampinare (f. 61-66) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

In motivarea apararii s-a aratat ca rationamentul enuntat de parata in recurs este gresit. Interventia legiuitorului din art. 195 este menita a proteja atat angajatorul in situatia in care el cheltuieste o suma mare de bani, asigura o formare profesionala unui angajat pe o perioada mare de timp, cat si angajatul, in situatia in care pregatirea sa profesionala este inferioara unei durate de 60 de zile, astfel fiind explicata si topografia sa.

Avand in vedere ca in actul aditional 2 s-au transpus exact aceste masuri de protectie din textul legal, indicandu-se expres acest text de lege este absurda sustinerea ca de fapt nu s-a intentionat sa se circumscrie contractul decat prevederilor art. 193 art. 279 . Intimata a subliniat ca nu orice pregatire profesionala trebuie sa fie mai mare de 60 de zile, dar orice pregatire profesionala inferioare acestei durate nu va putea fi conditionata in mod legal de obligatia angajatului de a nu avea initiativa incetarii contractului de munca pe timp de trei ani si nici obligatia acestuia la plata tuturor cheltuielilor, obligatii strict prevazute pentru situatiile cand formarea profesionala este mai mare de 60 de zile.

Pe de alta parte, in mod real reclamantul nu a beneficiat de vreo pregatire profesionala autentica, ci de un curs de dobandire a unor abilitati, pe o perioada de cinci zile.

In mod eronat recurenta arata ca instanta de fond nu a indicat drepturile la care reclamantul a renuntat cu incalcarea art. 38 alin. 2 codul muncii, in mod evident prin semnarea actului aditional abuziv sunt incalcare dreptul de a avea initiativa incetarii raporturilor de munca pe o perioada de trei ani si dreptul de a beneficia de formare profesionala pe cheltuiala angajatorului care a avut aceasta initiativa conform prevederilor art. 194 art. 279 .

In ceea ce priveste orele suplimentare, intimata arata ca in mod judicios instanta fondului a aratat ca parata reclamanta era obligata a tine evidenta exacta a orelor de munca prestate de fiecare salariat, sarcina probei revenind acesteia.

Afirmatia generala din motivele de recurs ca s-ar fi compensat toate orele suplimentare  contrazice nu doar sustinerea anterioara a recurentei ca nu ar fi existat ore suplimentare, dar nu este sustinuta prin probe.

Se mai arata ca faptul ca prin contractul individual de munca este stipulat ca munca se presteaza in ture si cu repartizarea inegala a timpului de lucru este real, doar ca faptic turele erau egale, de 11 ore si timp de cinci zile pe saptamana in majoritatea cazurilor.

Cu privire la evenimentele de mare amploare, desfasurate in cursul anului 2007, intimata subliniaza ca inscrisurile depuse de parata releva situatii diferite de la un script la altul. Astfel, pentru evenimentul din 25.05.2007 in scriptul initial apar 8 ore libere acordate, iar din cel depus cu ocazia fondului apare o zi intreaga. Intimata concluzioneaza asadar ca orele libere acordate nu echivaleaza cu o zi intreaga.

In ceea ce priveste modul de lucru al restaurantului pe sistem de rezervari, intimata a aratat ca, desi nu neaga acest mod de lucru, probele administrate releva faptul ca acesta nu era exclusiv, fapt confirmat atat de martori, cat si de oferta lansata publicului.

Timpul de activitate zilnica al reclamantului este irelevant, cata vreme el nu dispunea cum dorea de timpul in care nu prepara mancarea, fiind nevoit sa stea 11 ore la programul de lucru.

In ceea ce priveste evidenta timpului de lucru, aceasta era obligatorie, potrivit art. 116 art. 279 , indiferent daca orele de munca prestate sunt egale, superioare sau inferioare celor trecute in contractul individual de munca.

In ceea ce priveste modul de calcul, intimata arata ca acesta este corect, fiind precizate exact datele in care s-a lucrat de catre reclamant, fiind excluse concediile, zilele in care a fost invoit, a lipsit nemotivat sau cele de repaus saptamanal.

Analizand recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, a apararilor formulate si a textelor legale aplicabile, Curtea, deliberand, retine urmatoarele:

1. Cu privire la primul petit, vizand nulitatea absoluta a actului aditional, cu majoritate de opinii, Curtea constata ca in mod nelegal si netemeinic instanta de fond a admis acest petit, pentru considerentele ce se vor arata mai jos.

Chestiunea fundamentala de care depinde solutionarea acestui petit, disputata de cele doua parti, tine de interpretarea si aplicarea dispozitiilor codului muncii referitoare la formarea profesionala a angajatului.

Ca atare, Curtea urmeaza a purcede la interpretarea acestora, avand in vedere atat o interpretare gramaticala, cat si una teleologica a textelor incidente, respectiv art. 193 si 195 art. 279 (in vechea numerotare).

Potrivit art. 193  codul muncii :

(1) Participarea la formare profesionala poate avea loc la initiativa angajatorului sau la initiativa salariatului. (2) Modalitatea concreta de formare profesionala, drepturile si obligatiile partilor, durata formarii profesionale, precum si orice alte aspecte legate de formarea profesionala, inclusiv obligatiile contractuale ale salariatului in raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala, se stabilesc prin acordul partilor si fac obiectul unor acte aditionale la contractele individuale de munca.

Subsecvent, art. 195 codul muncii prevedea :

1. Salariatii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile in conditiile art. 194 alin. (2) lit. b) si alin. (3) nu pot avea initiativa incetarii contractului individual de munca o perioada de cel putin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala.

3. Nerespectarea de catre salariat a dispozitiilor prevazute la alin. 1 determina obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala, proportional cu perioada nelucrata din perioada stabilita conform actului aditional la contractul individual de munca.

Din modul in care sunt formulate cele doua texte, rezulta in mod evident ca primul constituie cadrul general, iar cel de al doilea exceptia. Art. 193 - coroborat cu art. 194 - stabileste in mod general regula suportarii cheltuielilor de formare profesionala de catre angajat, lasand insa partilor libertatea de a stabili detaliile legate de acestea prin incheierea unor acte aditionale la contractul individual de munca, inclusiv sub aspectul obligatiilor contractuale ale salariatului in raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionala. Ca atare, rezulta in mod explicit din acest text ca intentia legiuitorului a fost aceea de a stabili unele obligatii in sarcina salariatului, corelative dreptului sau la formare profesionala, in raport cu angajatorul, lasand insa partilor libertatea de a circumscrie continutul concret al acestora, prin acordul de vointa materializat intr-un act aditional la contractul individual de munca.

Aceasta liberate contractuala este insa ingradita prin textul art. 195, unde legiuitorul simte nevoie unor reguli stricte pentru situatia stagiului de formare profesionala mai mare de 60 de zile. Astfel, in acest caz este stabilita o limita de 3 ani in care salariatul nu poate denunta unilateral contractul individual de munca - durata minima stabilita de legiuitor este evident o norma de protectie in favoarea angajatorului. Tot legiuitorul - de data aceasta in sprijinul ambelor parti - stabileste si sanctiunea aplicabila in cazul incalcarii acestei obligatii - obligarea salariatului la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala, proportional cu perioada nelucrata din perioada stabilita conform actului aditional la contractul individual de munca.

Grija legiuitorului pentru aceasta situatie de exceptie este evidenta si ea este explicabila nu neparat prin costurile semnificative pe care angajatorul trebuie sa le suporte - nu exista un criteriu in acest sens -, ci prin perioada lunga de timp a formarii profesionale, ce genereaza efecte importante cu privire la contractul de munca al salariatului, din perspectiva ambelor parti. Ca atare, libertatea contractuala a partilor este mult limitata in situatia unei formari profesionale ce depaseste 60 de zile.

Curtea, in opinie majoritara, retine insa ca in mod gresit instanta de fond a apreciat ca art. 195 impune conditia de durata minima a cursului de formare profesionala pentru ca salariatul sa poata fi obligat la suportarea cheltuielilor efectuate de angajator cu respectivul curs, fiind instituita o limita legala a acestei durate. Tot eronat instanta de fond retine ca altfel de interpretare ar fi facut inutila interventia legislativa: daca partile sunt libere sa stabileasca orice conventie cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesionala, atunci este redundanta reglementarea stricta a unei situatii particulare.

Eroare instantei de fond este generata de aplicarea raportului general -special :  instituirea unei reguli speciale are ca efect aplicarea si interpretarea stricta a acesteia la situatia de fapt vizata. Ceea ce excede situatiei vizate de norma speciala se reintoarce insa in sfera reglementata de normele generale.

Art. 193 stabileste regula generala - partile sunt libere sa stabileasca drepturile si obligatiile ce le revin in privinta formarii profesionale, cu respectarea, desigur a prevederilor legale imperative -, art. 195 stabileste o exceptie de la regula, pentru formarea profesionala ce depaseste 60 de zile. Argumentul instantei potrivit caruia o astfel de interpretare ar face redundanta interventia legiuitorului prin art. 195 este gresita, dimpotriva, limitarea raspunderii salariatului doar la situatia in care pregatirea sa profesionala depaseste 60 de zile ar face redundanta stabilirea regulii din art. 193.

La aceiasi concluzie conduce si interpretarea per a contrario a textului art. 195, astfel, in cazul in care nu sunt indeplinite conditiile prevazute de acesta, nu exista obligatia legala a platii cheltuielilor suportate de angajator pentru pregatirea profesionala a salariatului, daca acesta nu respecta termenul de minim trei ani lucrati la acelasi angajator. In lipsa unei obligatii legale, este valabila si isi produce efectele o obligatie conventionala. O astfel de obligatie este si contractul incheiat intre parti prin care acestea convin ca „angajatul nu poate avea initiativa incetarii contractului individual de munca cu societatea pentru o perioada de trei ani, incepand cu data de 01.02.2007” (art. 5 din actul aditional litigios), iar ca „Nerespectarea de catre salariat a dispozitiei prevazute la art. 5 determina obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregatirea sa profesionala in cuantum de 7. 000 lei, proportional cu perioada nelucrata din perioada convenita in prezentul act aditional”.

Curtea retine ca durata de timp a pregatirii profesionale nu este un element relevant prin el insusi in analiza valabilitatii actului litigios,  ci faptul ca intimatul reclamant urma a dobandi aptitudini profesionale superioare, specializandu-se intr-un domeniu destul de restrans al activitatii sale: bucataria japoneza.

In mod eronat retine instanta de fond si incalcarea art. 38 codul muncii. Dreptul la pregatire profesionala a angajatului pe cheltuiala angajatorului nu este un drept absolut, el nascand anumite obligatii corelative, dupa cum s-a aratat mai sus. Faptul ca angajatorul pretinde si salariatul accepta obligatia de a presta activitatea o perioada de timp dupa incheierea formarii sale profesionale, sub sanctiunea restituirii cheltuielilor suportate, nu constituie o clauza abuziva sau o sarcina excesiva pentru salariat, ci este perfect justificata si rezonabila.

Angajatorul angajeaza o  cheltuieli - uneori semnificative - pentru perfectionarea angajatilor sai. In mod firesc, asteptarile sale sunt legate de  dorinta de a-si vedea aceste cheltuieli reflectate in rezultatul muncii salariatului respectiv in serviciul sau. Sporul de valoare adus lucratorului este rezultatul investitiei angajatorului, ca atare, daca de acest spor va beneficia doar angajatul sau un alt angajator, este rezonabil ca angajatorul sa pretinda restituirea cheltuielilor facute, proportional cu perioada nelucrata din perioada convenita in actul aditional.

Revenind la speta de fata, Curtea noteaza ca reclamantul intimat, in temeiul actului aditional, urma sa  beneficieze  de un curs de specializare platit de recurent, in urma caruia a dobandit o pregatire pe care nu o avea anterior, aceea in bucataria japoneza, o componenta distincta a serviciilor oferite de recurent si care ar fi  sporit, in mod evident, si valoarea reclamantului pe piata muncii, fapt de natura a oferi  acestuia posibilitatea de a se angaja in locuri pentru care anterior nu avea specializarea necesara.

Ca atare, incheierea in sine a actului aditional de catre parti nu apare ca un abuz din partea angajatorului, ci ca un mijloc rezonabil de protectie a intereselor acestora, pentru a nu suporta inutil cheltuieli de specializare ale unui angajat de care sa profite ulterior, eventual, chiar un concurent al sau.

Chestiunile legate de modul de executare a prestatiei de catre angajat, de dobandirea sau nu a unei specialitati, de eliberarea diplomei etc. exced analizei facute de curte in cadrul prezentului litigiu, al carui obiect il constituie nulitatea actului aditional, nulitate ce poate fi analizata doar in functie de elemente anterioare sau  concomitente incheierii actului.

In consecinta, cu opinie majoritara, Curtea apreciaza ca fondate motivele de recurs referitoare la modul de solutionare a petitului privind nulitatea absoluta partiala a actului aditional nr. 2 la contractul de munca al reclamantului.

2. Cu privire la petitul privind obligarea paratei la plata orelor suplimentare, curtea apreciaza in unanimitate ca fondate criticile aduse sentintei sub acest aspect, pentru considerentele ce urmeaza.

Conform art. 119 alin. 1 din art. 279 munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia iar art. 120 alin. 1 prevede ca in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 119 alin. 1, in luna urmatoare munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia.

Interpretarea textelor legale amintite mai sus conduce la concluzia potrivit careia salariatul are obligatia de a solicita angajatorului compensarea muncii suplimentare prin ore libere platite, in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acestora, iar numai in ipoteza in care compensarea prin ore libere nu este platita, se poate pretinde plata muncii suplimentare prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acestuia. Ca atare, orele suplimentare efectuate peste limita legala a timpului de munca nu pot fi platite in mod automat, fara respectarea cerintelor prevazute de art. 119 art. 279 .

Reglementarea stricta a modului de prestare si plata a orelor suplimentare de catre legiuitor constituie un mijloc de protectie a ambelor parti si se impune a fi aplicat cu strictete. Orele suplimentare se desfasoara doar la cererea angajatorului, se compenseaza cu ore libere platite si numai cu titlu de exceptie  se poate dispune plata acestora printr-un spor.

Pe de alta parte, Curtea noteaza ca instanta de fond a retinut ca deplin dovedita efectuarea orelor suplimentare de catre reclamantul intimat si culpa recurentei parate in omiterea pastrarii unei evidente stricte a acestora, concluzie ce nu este insa  sprijinita de ansamblul probator administrat in cauza.

In primul rand, prin natura serviciului prestat, intimatul reclamant presta munca in regimul unui orar flexibil, conform lit. H din contractul sau individual de munca, cele  8 ore pe zi/40 ore pe saptamana din program urmand  a fi repartizate inegal.

Foile de prezenta colectiva depuse in copie de reclamanta parata atesta respectarea de catre reclamant a unui program de 8 ore pe zi si a unei medii de 40 de ore pe saptamana pentru intregul interval ianuarie-decembrie 2007.

Aceasta prima proba nu este combatuta in mod real de depozitiile martorilor audiati in cauza, acestia nefiind in masura sa certifice faptul ca reclamantul a prestat zilnic, si nu doar cu titlu de exceptie ore suplimentare, pentru a putea conchide ca pretentiile acestuia sunt intemeiate. Este intradevar imputabil recurentei faptul ca nu a tinut o evidenta stricta a orelor suplimentare, dar aceasta culpa in sine nu justifica calificarea ca dovedite a pretentiilor reclamantului, asa cum in mod gresit a retinut instanta de fond, in conditiile in care in cauza a fost administrat un probatoriu care conduce la o concluzie contrara.

Dupa cum rezulta din raspunsul recurentei parate  la interogatoriu - pct. 1 si 4 (f. 163 dosar fond) programul zilnic se stabilea in avans in acord cu reclamantul, in functie de rezervarile si comenzile primite. In situatia in care au existat evenimente exceptionale si prezenta reclamantului a depasit opt ore pe zi, tot prin acordul ambelor parti, orele suplimentare au fost compensate prin ore libere. Din inscrisul depus in fata instantei de fond(f. 35) de catre recurenta parata rezulta acordarea acestor libere. Curtea nu a retinut apararile intimatului potrivit carora acest inscris nu s-ar corobora cu cele depuse de parat in primul ciclu procesual, faptul ca intr-un inscris este trecuta compensarea cu 8 ore si in altul cu o zi nu reprezinta o neconcordanta, ci, dimpotriva, o certificare a faptului ca 8 ore echivaleaza cu o zi intreaga.

Pe de alta parte, prin raspunsul dat de reclamantul intimat la interogatoriu - intrebarea 3 si 11 - aceasta neaga in mod neechivoc faptul ca a beneficiat de ore si zile libere in perioada in care a fost angajatul recurentei.

Declaratiile martorilor audiati in cauza infirma insa pozitia reclamantului si tind sa sustina explicatiile recurentei, astfel cum acestea rezulta din raspunsurile amintite mai sus.

Martora A. Hodinca confirma programul flexibil al reclamantului si faptul ca acesta era stabilit in functie de volumul de munca ce se prefigura in functie de comenzi si rezervari, precum si faptul ca acesta a beneficiat de ore si zile libere, in cazul in care activitatea restaurantului a necesitat prezenta reclamantului pe un interval mai lung de opt ore. Desi programul era in principiu intre orele 14 si 22, prezenta reclamantului era in interiorul acestui interval, si nu pe parcursul intregului interval (f. 27-28 dosar fond).

Martorul T. E. arata ca el insusi si-a desfasurat activitatea intr-un program de munca de 12 ore pe zi cu urmatoarea zi libera, de comun acord cu angajatorul. Martorul arata ca de fiecare data cand avea program in cadrul societatii, reclamantul era si el la serviciu. Or, faptul ca, pe de-o parte, martorul nu era seful direct al reclamantului si nu el era cel care organiza programul de lucru al acesteia, si, pe de alta parte, programul special al acestuia ce presupunea zile libere ridica semne de intrebare cu privire la acuratetea informatiilor oferite de acest martor in ceea ce priveste timpul de lucru al reclamantului. Mai mult, afirmatiile acestui martor au un caracter extrem de general si lax, neoferind date sau exemple concrete referitoarele la timpul efectiv de munca efectuat de reclamant si nici la eventuala compensare a orelor suplimentare cu timp liber, asa cum se intampla in cazul sau.

Acest martor confirma insa ca sistemul de rezervari pentru bucataria japoneza se facea pe tot parcursul saptamanii, precum si faptul ca, in cazul unor evenimente de amploare, bucataria japoneza era inchisa, fapt ce sustine, o data in plus, pozitia recurentei.

Reclamantul intimat  nu au solicitat in fata instantei de fond suplimentarea probatiunii, astfel incat concluziile curtii se raporteaza la datele oferite de probele administrate si analizate mai sus.

Fata de cele de mai sus, Curtea retine ca teza pretinsa de reclamant, potrivit careia ar fi prestat zilnic ore suplimentare si ca nu ar fi beneficiat de compensarea orelor suplimentare cu ore libere nu este sustinuta de coroborarea probelor administrate in cauza. In aceste conditii si in situatia in care reclamantul nu a solicitat niciodata pe parcursul relatiilor de munca nici compensarea orelor suplimentare, nici plata acestora, in lipsa precizarilor referitoare la evidenta detaliata a acestora precum  si probelor care sa configureze in mod cert efectuarea orelor suplimentare si numarul acestora, Curtea va retine ca nefondate pretentiile acestuia si sub acest aspect.

In consecinta, fata de ansamblul considerentelor expuse mai sus, cu opinie partial separata, Curtea, in temeiul art. 312 rap. la art. 304 ind. 1 si art. 304 pct. 9 C. pr. civila, va admite recursul declarat de  impotriva sentintei civile nr. 842 din 17.02.2011 a Tribunalului Cluj pronuntata in dosar nr. ...XX, pe care o va modifica in tot in sensul dispozitivului prezentei decizii.

In temeiul art. 274 C. pr. civila, va obliga pe intimatul S. H. G. sa plateasca recurentei suma de 1500 lei cheltuieli de judecata in recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de  impotriva sentintei civile nr. 842 din 17.02.2011 a Tribunalului Cluj pronuntata in dosar nr. ...XX, pe care o modifica in tot in sensul ca respinge cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul S. H. G. in contradictoriu cu parata  ca nefondata.