Cabinet avocat Dreptul muncii

Prin cererea inregistrata la data de 27 mai 2015 sub nr. ...X, pe rolul Tribunalului B., reclamantul G. V. in calitate de mostenitor al numitei G. G. a chemat in judecata paratul S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B., solicitand ca, prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea paratului la plata compensatiei in bani a concediului de odihna neefectuat de catre fosta salariata, aferent anilor 2011 si 2012, precum si actualizarea cu indicele de inflatie pana la data plaii a acestei sume.

In motivare a aratat ca, in fapt, defuncta Ghitun G. a fost salariata a Spitalului Judetean Mavromati B., ocupand functia de asistent medical principal pana la data de 29.10.2012, data cand a intervenit pensionarea medicala a acesteia. Anterior acestei date, in intervalul 18.04.xxxx12 aceasta s-a aflat in concediu medical prescris, pentru incapacitate temporara de munca, astfel ca pentru acea perioada nu a beneficiat de concediu de odihna prevazut de lege. Nici ulterior concediului medical nu a putut efectua concediu de odihna intrucat, de la data de 29.10.2012, aceasta a indeplinit conditiile pentru pensionarea medicala, iar la data de 19.01.2013 a survenit decesul.

La data de 14.12.2012, prin adresa ce poarta nr. de inregistrare atribuit de S. Mavromati xx/14.12.2012, defuncta solicita aprobarea compensarii concediului de odihna neefectuat, aferent anilor 2011 si 2012. La aceasta solicitare nu s-a primit niciodata raspuns, de aceea, dupa decesul sotiei, in calitate de mostenitor, a reluat solicitarea de a se efectua compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat.

Prin adresa ce poarta nr. de inregistrare xx/31.10.2014, paratul comunica faptul ca unitatea nu poate acorda concediu de odihna si implicit nu poate compensa indemnizatia de concediu pentru perioada in care sotia sa s-a aflat in concediu medical deoarece, potrivit art. 145 alin. 2 din Codul muncii , concediul de odihna se acorda proportional cu activitatea prestata.

Solutia data de parat este neintemeiata, motivat de urmatoarele:

Potrivit principiului instituit de art. 144 din Codul muncii , aplicabil si contractului de munca al defunctei, conform art. 278 alin. 2 din Codul muncii , toti salariatii beneficiaza de un drept fundamental, anume dreptul la odihna, drept care nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari ori limitari.

Potrivit dispozitiilor art. 146 din Codul muncii , concediul de odihna se efectueaza in fiecare an. Prin exceptie, efectuarea concediului de odihna in anul urmator este permisa numai in cazurile expres prevazute de lege sau in cazurile in contractul colectiv de munca aplicabil. Angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au putut efectua integral concediul de odihna la care aveau dreptul. Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca, situatie aplicabila in prezenta speta.

Asadar din analiza textului enuntat, rezulta ca regula consta in efectuarea concediului de odihna, drept al angajatului ce nu poate fi retras si nici nu poate fi obiect de tranzactie. Efectuarea concediului de odihna are loc in anul calendaristic aferent si numai pentru cazuri limitate, in anul care obligatoriu este cel urmator. Astfel, textul prevede expres ca, in anul urmator, angajatul este obligat sa permita efectuarea concediului de odihna de catre angajat, dreptul acestuia impunandu-se a fi respectat indiferent de impactul asupra activitatii. In situatia in care acest drept nu poate fi realizat ca urmare a incetarii calitatii de salariat, concediul de odihna legal neefectuat se compenseaza cu acordarea unei sume de bani.

Aceasta dispozitie se regaseste in prevederile art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE care impune statelor comunitatii europene prescriptii minimale de securitate si sanatate in domeniul organizarii timpului de munca, statuandu-se ca, in situatia incetarii relatiei de munca, de serviciu, concediul de odihna anual neefectuat poate fi inlocuit printr-o indemnizatie financiara.

Potrivit raspunsului primit de la parat, compensarea in bani a indemnizatiei de concediu nu poate fi acordata intrucat in perioada reclamata, sotia s-a aflat in concediu medical, invocandu-se prevederile art. 145 alin. 2 din Codul muncii . F. de aceasta motivatie reglementarea nationala din Codul muncii vine in contradictie totala cu interpretarea data de Curtea de justitie la art. 7 din Directiva 2003/88/ CE.

Asadar, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, prin Hotararea din 20 ianuarie 2009, in cauzele conexate C-350/06 si C-520/06, a stabilit ca „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad dreptul la a concediul anual platit se stinge la expirarea perioadei de referinta si /sau a unei perioade de report stabilite de dreptul national chiar si in cazul in care lucratorul s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau  aceasta si incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediu anual platit”.

Astfel CJCE a aratat la punctul 22 din respectiva hotarare ca „ este cert ca finalitatea dreptului la concediu anual platit este aceea de a-i permite lucratorului sa se odihneasca si sa dispuna de o perioada de destindere si recreere. Astfel, aceasta finalitate difera de cea a dreptului la concediu medical. Acesta din urma se acorda lucratorului pentru ca acesta sa poata sa se refaca dupa o boala”, iar la pct. 38 ca „ trebuie aratat ca, potrivit articolul 5 alineatului 4 din Conventia nr. 132 a Organizatiei Internationale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale platite (revizuita) [. . . ] absentele de la serviciu pentru motive independente de vointa persoanei angajate, precum absentele datorate unei boli, [. . . ] vor fi calculate ca parte din perioada de serviciu.”

Mai departe, la pct. 40 din hotarare, curtea a aratat referitor la dreptul lucratorilor la concediu de odihna ca . . . „Directiva 2003/88 nu face nicio distinctie intre lucratorii care, in perioada de referinta sunt absenti de la serviciu pentru ca se afla in concediu medical, de scurta sau lunga durata, si cei care au lucrat efectiv in perioada mentionata”, iar la punctul 41 a concluzionat ca (. . .) in ceea ce priveste lucratorii aflati in concediu medical prescris in mod legal, un stat membru nu poate conditiona dreptul anual platiti conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucratorilor de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta stabilita de statul mentionat”.

D. urmare, prin raportare la dispozitiile dreptului comunitar, prioritare fata de cele nationale, se poate concluziona ca orice salariat, in situatia in care in cursul unui an calendaristic s-a aflat o perioada in concediu medical prescris in mod legal, are dreptul la efectuarea intregului concediu de odihna prevazut de lege, iar atunci cand aceasta nu este posibila are dreptul la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat.

In sustinerea actiunii a depus, in copie, inscrisuri: Act de identitate, Certificat de deces, Decizie de pensionare, Certificat de mostenitor, Cerere nr. .../14.12.2012, Adresa nr. .../31.10.2014.

Paratul S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B. a formulat intampinare prin care a invocat exceptia prescrierii dreptului la actiune fata de pretentiile reclamantului referitoare la plata concediului de odihna neefectuat din 2011, iar pe fond a solicitat respingerea actiunii.

In motivare a aratat ca a invocat exceptia prescrierii dreptului la actiune fata de pretentiile reclamantului referitoare la plata concediului de odihna neefectuat din 2011, motivat de faptul ca, in conformitate cu prevederile Codului muncii, termenul pentru valorificarea acestui drept este de 3 ani de la nasterea sa, iar concediul de odihna pentru anul 2011 putea fi efectuat, pe calea exceptiei prevazute de actul normativ, pana la finalul anului 2012.

Pe fondul cauzei, au aratat ca sotia reclamantului, in calitate de salariata a unitatii noastre, avea dreptul la concediu de odihna un numar de 41 zile pentru anul 2011 si un numar de 41 zile pentru anul 2012.

In anul 2011 G. G. nu a efectuat nici o zi de concediu de odihna, dar la incetarea raporturilor de munca a primit compensarea in bani a 10 zile de concediu de odihna aferente perioadei lucrate din 2011 (01. 01 -17.04.2011).

Au mentionat ca in perioada 18.04.xxxx12 G. G. a beneficiat de concediu medical.

Referitor la temeiurile legale ale solicitarii reclamantului, au aratat urmatoarele:

La nivelul anului 2011, art. 279 (republicat la data de 18.05.2011) la art. 145 si 146 prevedea ca:

“Art. 145. -

(1) Durata minima a concediului de odihna anual este de 20 de zile lucratoare.

(2) Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile, si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic.

(3) Sarbatorile legale in care nu se lucreaza, precum si zilele libere platite stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil nu sunt incluse in durata concediului de odihna anual.

Art. 146

(1)  Concediul de odihna se efectueaza in fiecare an.

(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului in anul urmator este permisa numai in cazurile expres prevazute de lege sau in cazurile prevazute in contractul colectiv de munca aplicabil.

(3) Angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihna la care aveau dreptul.

(4) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este

permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.”

Aceleasi prevederi erau valabile si in anul 2012.

In aceste conditii, conform reglementarilor legale in vigoare la nivelul anilor 2011, 2012, angajatorul a respectat intocmai vointa legiuitorului.

Referitor la criticile aduse de reclamant pentru neaplicarea dispozitiilor Directivei 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru, au aratat ca Directiva face parte din legislatia secundara a Uniunii Europene (UE). Pentru a avea efecte la nivel national, statele membre UE trebuie sa o transpuna apoi in legislatia lor interna.

Directiva nu contine modalitati de aplicare; ea doar impune statelor membre o obligatie de a atinge un rezultat. Acestea din urma au apoi libertatea de a alege forma si mijloacele pentru a aplica aceasta directiva.

Transpunerea este un act adoptat de statele membre care consta in aprobarea unor masuri nationale menite sa le permita sa se conformeze rezultatelor stabilite prin directiva.

Directivele sunt reglementari cadru, ale caror obiective trebuie realizate prin legislatia interna a fiecarui stat membru. Alegerea formei si a mijloacelor de aplicare se face de catre statele membre, tinandu-se cont de obiectivele directivei.

In aceste conditii, instanta de judecata nu poate aplica in mod nemijlocit prevederile directivei, ci normele nationale, chiar daca acestea sunt contrare obiectivelor directivei, deoarece dreptul Uniunii Europene nu contine mecanisme care sa permita instantei nationale „eliminarea” dispozitiilor interne contrare directivei neimplementate sau insuficient implementate.

Au mai precizat ca modificarile la art. 145 si 146 pentru armonizarea cu prevederile Directivei 2003/88/CE au fost implementate in legislatia nationala prin Legea nr. 12/2015 pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 - art. 279 , publicata in MO nr. 52 din 22.01.2015, si care a intrat in vigoare la data de 25.01.2015.

Avand in vedere faptul ca in Romania legea civila produce efecte doar pentru viitor, pentru cazul G. G. angajatorul a respectat intocmai prevederile legale in vigoare.

In probatiune au solicitat admiterea probei cu inscrisuri: fluturasii de salarii pentru anii 2011, 2012 ai dnei G. G. .

In drept, si-au intemeiat intampinarea pe dispozitiile art. 205 N. C. P. C.

Analizand actele si lucrarile dosarului instanta retine ca defuncta G. G. a fost salariata S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B. in functia de asistent medical. In perioada 18.04.xxxx12 aceasta s-a aflat in concediu pentru incapacitate temporara de munca . Incepand cu data de 29.10.2012 raporturile de munca au incetat ca urmare a stabilirii dreptului la pensie de invaliditate pentru aceasta. Paratul a acordat reclamantei o compensatie aferenta concediului de odihna de 10 zile pentru perioada efectiv lucrata din intervalul 01.01.xxxx11 conform statului individual de plata aflat in copie la fila 24 dosar pentru luna noiembrie 2012 in suma de 1188 lei. La data de 19.01.2013 numita G. G. a decedat iar la data de 27.05.2015 numitul G. V. a solicitat obligarea spitalului la acordarea compensatiei pentru concediul de odihna neefectuat aferent perioadei. 18.04.xxxx12.

Paratul a invocat in primul rand exceptia prescrierii dreptului la actiune apreciind ca aceasta a fost depusa cu depasirea termenului legal de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.

Conform art. 268 alin. 1 lit c. din Codul muncii in forma in vigoare la data introducerii actiunii (art. 283 alin. 1 lit. c in forma din aprilie 2011) cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator.

Conform art. 146 din Legea 53/2003 in forma in vigoare la 01.01.2012 angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihna la care aveau dreptul. Cu alte cuvinte daca defuncta G. G. nu a efectuat concediul de odihna in anul 2011 ea avea posibilitatea sa-l efectueze conform acestui text cel mai tarziu pana la data de 31.12.2012. Intrucat raporturile de munca dintre parti au incetat insa la 28.10.2012 rezulta ca aceasta este data la care reclamanta putea sa solicite compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat si deci de la respectivul moment a inceput sa curga termenul de trei ani. Cum prezenta cerere a fost introdusa la data de 27.05.2015   iar termenul de trei ani se implinea la 28.10.2015 rezulta ca nu este data exceptia prescrierii dreptului la actiune invocata de parat.

In ceea ce priveste dispozitiile aplicabile privind dreptul la concediu Tribunalul observa ca paratul a invocat prevederile art. 145 din Codul muncii in sensul ca acesta asigura acordarea concediului de odihna numai in raport cu activitatea efectiv prestata in cursul unui an calendaristic. Conform art. 145 alin. 2 din Codul muncii in forma in vigoare in intervalul analizat durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile, si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic. Incepand cu 25.01.2015 acest articol a fost modificata aratandu-se ca „La stabilirea duratei concediului de odihna anual, perioadele de incapacitate temporara de munca si cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal si concediului pentru ingrijirea copilului bolnav se considera perioade de activitate prestata.”Textul modificat insa nu este aplicabil pentru situatiile anterioare datei de 25.01.2015 asa cum corect a mentionat paratul in intampinare in baza principiului neretroactivitatii legii civile stabilit de art. 15 din Constitutie .

Totusi reclamantul in calitate de mostenitor legal al defunctei a inteles sa invoce prevederile Directivei 2003/38/CE in special art. 7 si respectiv jurisprudenta relevanta a Curtii de Justitiei  Uniunii Europene in legatura cu acest articol.

Potrivit art. 7 din Directiva 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru „Statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrator sa beneficieze de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani in conformitate cu conditiile de obtinere si de acordare a concediilor prevazute de legislatiile si practicile nationale.

Perioada minima de concediu anual platit nu poate fi inlocuita cu o indemnizatie financiara, cu exceptia cazului in care relatia de munca inceteaza.”

In textul directivei s-a consemnat ca aceasta intra in vigoare incepand cu 01.08.2004, data limita de transpunere in legislatiile nationale.

Acest articol a fost interpretat de Curtea de Justitiei  Uniunii Europene prin Hotararea din 20.01.2009 din cauzele reunite  C-350 si 520/06 in sensul ca       „ Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca, la incetarea raportului de munca, nu se acorda nicio indemnizatie pentru concediul anual platit neefectuat lucratorului care s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si/sau in toata perioada de report sau intr-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit. Pentru calculul indemnizatiei mentionate, remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta.”

Dar in ceea ce priveste acelasi articol 7 din Directiva 2003/88 a fost pronuntata si Hotararea CJUE din 24.01.2012 in cauza C-282/10 (cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata de Cour de cassation — Franta) — Maribel Dominguez/Centre informatique du Centre Ouest Atlantique, Préfet de la région Centre. Prin aceasta instanta europeana a stabilit ca :

„15. Prin intermediul primei intrebari, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediul anual platit este conditionat de existenta unei perioade minime de activitate efectiva de 10 zile sau de o luna in perioada de referinta.

16. In aceasta privinta, trebuie amintit ca, potrivit unei jurisprudente constante, dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres chiar in Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru (JO L 307, p. 18), aceasta directiva fiind codificata, la randul sau, prin Directiva 2003/88 (a se vedea Hotararea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, R. ., p. I-4881, punctul 43, Hotararea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff si altii, C-350/06 si C-520/06, Rep., p. I-179, punctul 22, precum si Hotararea din 22 noiembrie 2011, KHS, C-214/10, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 23).

17. Astfel, Directiva 93/104 trebuie interpretata in sensul ca se opune ca statele membre sa limiteze in mod unilateral dreptul la concediul anual platit recunoscut tuturor lucratorilor prin stabilirea unei conditii de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucratori de la beneficiul acestui drept (Hotararea BECTU, citata anterior, punctul 52).

18. Desigur, statelor membre le este permis sa defineasca, in reglementarea lor interna, conditiile de exercitare si de transpunere a dreptului la concediul anual platit, dar acestea nu pot totusi conditiona in vreun mod constituirea insasi a acestui drept (a se vedea Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 46).

19. Astfel, modalitatile de executare si de aplicare necesare pentru punerea in aplicare a prevederilor Directivei 93/104, codificata prin Directiva 2003/88, pot cuprinde anumite divergente in ceea ce priveste conditiile de exercitare a dreptului la concediul anual platit, dar aceasta directiva nu permite statelor membre sa excluda chiar nasterea unui drept acordat in mod expres tuturor lucratorilor (Hotararile citate anterior BECTU, punctul 55, precum si Schultz-Hoff si altii, punctul 47).

20. In plus, intrucat Directiva 2003/88 nu face nicio distinctie intre lucratorii care, in perioada de referinta, sunt absenti de la serviciu pentru ca se afla in concediu medical si cei care au lucrat efectiv in perioada mentionata (a se vedea Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 40), rezulta ca, in ceea ce ii priveste pe lucratorii aflati in concediu medical prescris in mod legal, un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit conferit de aceasta directiva tuturor lucratorilor de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta stabilita de statul mentionat (Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 41).

21. Din cele de mai sus rezulta ca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediul anual platit este conditionat de existenta unei perioade minime de activitate efectiva de 10 zile sau de o luna in perioada de referinta.

Cu privire la a doua intrebare

22. Prin intermediul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca, intr-un litigiu intre particulari, o dispozitie nationala care prevede ca dreptul la concediul anual platit este conditionat de existenta unei perioade minime de activitate efectiva in perioada de referinta, contrara articolului 7 mentionat, trebuie inlaturata.

23. Trebuie aratat inca de la inceput ca problema daca o dispozitie nationala, in masura in care este contrara dreptului Uniunii, nu trebuie aplicata se pune numai in cazul in care nu este posibila nicio interpretare conforma a dispozitiei in cauza.

24. In aceasta privinta, potrivit unei jurisprudente constante, la aplicarea dreptului intern, instantele nationale sunt obligate, in masura posibilului, sa interpreteze dispozitiile acestuia in lumina textului si a finalitatii directivei in cauza pentru a atinge rezultatul urmarit de aceasta si, prin urmare, sa se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Aceasta obligatie de interpretare conforma a dreptului national este intr-adevar inerenta sistemului Tratatului FUE, in masura in care permite instantelor nationale sa asigure, in cadrul competentelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci cand judeca litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea in special Hotararea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer si altii, C-397/01-C-403/01, R. ., p. I-8835, punctul 114, Hotararea din 23 aprilie 2009, Angelidaki si altii, C-378/07-C-380/07, Rep., p. I-3071, punctele 197 si 198, precum si Hotararea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C-555/07, Rep., p. I-365, punctul 48).

25. Desigur, acest principiu al interpretarii conforme a dreptului national are anumite limite. Astfel, obligatia instantei nationale de a se referi la continutul unei directive atunci cand interpreteaza si aplica normele relevante de drept intern este limitata de principiile generale de drept si nu poate fi utilizata ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului national (a se vedea Hotararea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. I-2483, punctul 100, precum si Hotararea Angelidaki si altii, citata anterior, punctul 199).

26. In cauza principala, instanta de trimitere considera ca se afla in prezenta unei astfel de limite. Potrivit acesteia, articolul L. 223-2 primul paragraf din art. 279 , care prevede ca dreptul la concediul anual platit este subordonat conditiei unei activitati efective minime de o luna in perioada de referinta, nu poate fi interpretat in conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88.

27. In aceasta privinta, trebuie amintit ca principiul interpretarii conforme impune in plus ca instantele nationale sa faca tot ce tine de competenta lor, luand in considerare ansamblul dreptului intern si aplicand metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplina a directivei in discutie si pentru a identifica o solutie conforma cu finalitatea urmarita de aceasta (a se vedea Hotararea din 4 iulie 2006, Adeneler si altii, C-212/04, R. ., p. I-6057, punctul 111, precum si Hotararea Angelidaki si altii, citata anterior, punctul 200).

28. Or, in cauza principala, articolul L. 223-4 din art. 279 , care prevede ca anumite perioade de absenta de la locul de munca inlatura conditia activitatii efective in perioada de referinta, este parte integranta a dreptului intern care trebuie luat in considerare de instantele nationale.

29. Astfel, daca articolul L. 223-4 din art. 279 era interpretat de instanta nationala in sensul ca o perioada de absenta cauzata de un accident de traseu trebuie asimilata unei perioade de absenta cauzate de un accident de munca pentru a asigura efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, aceasta instanta nu s-ar afla in prezenta limitei interpretarii conforme a articolului L. 223-2 din art. 279 , mentionata la punctul 26 din prezenta hotarare.

30. In aceasta privinta, trebuie sa se precizeze ca articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distinctie intre lucratorii absenti in perioada de referinta pentru ca se afla in concediu medical si cei care au lucrat efectiv in aceasta perioada (a se vedea punctul 20 din prezenta hotarare). Rezulta ca un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit al unui lucrator absent din motive de sanatate in perioada de referinta de obligatia de a fi lucrat efectiv in aceeasi perioada. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricarui lucrator la concediul anual platit de cel putin patru saptamani nu poate fi afectat, indiferent daca acesta se afla in concediu medical in perioada de referinta mentionata ca urmare a unui accident survenit la locul de munca sau in alta parte ori ca urmare a unei boli de orice natura sau avand orice cauza.

31. Din cele de mai sus rezulta ca revine instantei de trimitere sarcina de a verifica, luand in considerare ansamblul dreptului intern, in special articolul L. 223-4 din art. 279 , si aplicand metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplina a Directivei 2003/88 si pentru a identifica o solutie conforma cu finalitatea urmarita de aceasta, daca poate ajunge la o interpretare a acestui drept care sa permita asimilarea absentei lucratorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situatiile mentionate la articolul amintit din art. 279 .

32. In cazul in care o astfel de interpretare nu ar fi posibila, trebuie sa se examineze daca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct si, daca este cazul, in ce masura doamna Dominguez se poate prevala de acesta impotriva paratilor din actiunea principala, in special impotriva angajatorului sau, si anume CICOA, avand in vedere natura juridica a acestora din urma.

33. In aceasta privinta, dintr-o jurisprudenta constanta a Curtii rezulta ca, in toate cazurile in care dispozitiile unei directive sunt, in ceea ce priveste continutul, neconditionate si suficient de precise, particularii au dreptul sa le invoce in fata instantelor nationale impotriva statului fie atunci cand acesta nu a transpus in termenele stabilite directiva in dreptul national, fie atunci cand a transpus in mod incorect directiva in cauza (a se vedea in special Hotararea Pfeiffer si altii, citata anterior, punctul 103, precum si jurisprudenta citata).

34. Or, articolul 7 din Directiva 2003/88 indeplineste aceste criterii, dat fiind ca pune in sarcina statelor membre, in termeni neechivoci, o obligatie de rezultat precisa si care nu este supusa niciunei conditii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constand in acordarea unui concediu anual platit de cel putin patru saptamani oricarui lucrator.

35. Chiar daca articolul 7 din Directiva 2003/88 lasa statelor membre o anumita marja de apreciere in adoptarea conditiilor de obtinere si de acordare a dreptului la concediul anual platit pe care il prevede, aceasta imprejurare nu afecteaza insa caracterul precis si neconditionat al obligatiei prevazute la acest articol. In aceasta privinta, trebuie sa se observe ca articolul 7 din Directiva 2003/88 nu se numara printre dispozitiile directivei mentionate de la care articolul 17 din aceasta permite sa se deroge. Prin urmare, se poate determina protectia minima care trebuie, in orice caz, sa fie pusa in aplicare de statele membre in temeiul acestui articol 7 (a se vedea, prin analogie, Hotararea Pfeiffer si altii, citata anterior, punctul 105).

36. Intrucat articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 indeplineste conditiile cerute pentru a produce un efect direct, trebuie, in plus, sa se constate ca CICOA, unul dintre cei doi parati din actiunea principala, angajatorul doamnei Dominguez, este un organism care isi desfasoara activitatea in domeniul securitatii sociale.

37. Este adevarat ca, potrivit unei jurisprudente constante, o directiva nu poate, prin ea insasi, sa creeze obligatii in sarcina unui particular si, prin urmare, nu poate fi invocata ca atare impotriva sa (a se vedea in special Hotararea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, R. ., p. I-3325, punctul 20, Hotararea din 7 martie 1996, El Corte Inglés, C-192/94, R. ., p. I-1281, punctul 15, Hotararea Pfeiffer si altii, citata anterior, punctul 108, precum si Hotararea Kücükdeveci, citata anterior, punctul 46).

38. Cu toate acestea, trebuie amintit ca, in cazul in care justitiabilii pot invoca o directiva nu impotriva unui particular, ci a unui stat, acestia pot invoca directiva in cauza indiferent de calitatea in care actioneaza statul mentionat: de angajator sau de autoritate publica. Astfel, in ambele cazuri, trebuie sa se evite posibilitatea ca statul sa obtina avantaje de pe urma incalcarii de catre acesta a dreptului Uniunii (a se vedea in special Hotararea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, R. ., p. 723, punctul 49, Hotararea din 12 iulie 1990, Foster si altii, C-188/89, R. ., p. I-3313, punctul 17, precum si Hotararea din 14 septembrie 2000, Collino si Chiappero, C-343/98, R. ., p. I-6659, punctul 22).

39. Astfel, printre entitatile fata de care se pot invoca dispozitiile unei directive de natura a avea efecte directe figureaza un organism care, indiferent de forma sa juridica, a fost insarcinat in temeiul unui act al autoritatii publice sa indeplineasca, sub controlul acesteia din urma, un serviciu de interes public si care dispune, in acest scop, de puteri exorbitante in raport cu normele aplicabile in relatiile dintre particulari (a se vedea in special Hotararile citate anterior Foster si altii, punctul 20, si Collino si Chiappero, punctul 23, precum si Hotararea din 19 aprilie 2007, Farrell, C-356/05, Rep., p. I-3067, punctul 40).

40. Prin urmare, revine instantei nationale sarcina de a verifica daca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat impotriva CICOA.

41. Intrucat, in caz afirmativ, articolul 7 din Directiva 2003/88 ar indeplini conditiile cerute pentru a produce un efect direct, acesta ar avea drept consecinta faptul ca instanta nationala ar trebui sa inlature orice dispozitie nationala contrara.

42. In caz negativ, trebuie amintit ca nici chiar o dispozitie clara, precisa si neconditionata a unei directive care are ca obiect sa confere drepturi sau sa impuna obligatii particularilor nu poate fi aplicata ca atare in cadrul unui litigiu care se poarta exclusiv intre particulari (a se vedea Hotararea Pfeiffer si altii, citata anterior, punctul 109).

43. Intr-o astfel de situatie, partea lezata de neconformitatea dreptului national cu dreptul Uniunii ar putea totusi sa se prevaleze de jurisprudenta rezultata din Hotararea din 19 noiembrie 1991, Francovich si altii (C-6/90 si C-9/90, R. ., p. I-5357), pentru a obtine, daca este cazul, repararea prejudiciului suferit.

44. In consecinta, trebuie sa se raspunda la a doua intrebare  ca revine instantei de trimitere sarcina de a verifica, luand in considerare ansamblul dreptului intern, in special articolul L. 223-4 din art. 279 , si aplicand metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplina a articolului 7 din Directiva 2003/88 si pentru a identifica o solutie conforma cu finalitatea urmarita de aceasta, daca poate ajunge la o interpretare a acestui drept care sa permita asimilarea absentei lucratorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situatiile mentionate la articolul amintit din art. 279 ;

- in cazul in care o astfel de interpretare nu este posibila, revine instantei nationale sarcina de a verifica daca, avand in vedere natura juridica a paratilor din actiunea principala, efectul direct al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat impotriva acestora;

- daca instanta nationala nu reuseste sa obtina rezultatul prevazut la articolul 7 din Directiva 2003/88, partea lezata de neconformitatea dreptului national cu dreptul Uniunii ar putea totusi sa se prevaleze de Hotararea Francovich si altii, citata anterior, pentru a obtine, daca este cazul, repararea prejudiciului suferit.”

In raport cu cele stabilite de Curtea de Justitie a Uniunii Europene observa in primul rand Tribunalul ca incepand cu data de 01.01.2007 Directiva 2003/88 stabileste obligatii si in sarcina Statului Roman in sensul ca acesta era obligat sa transpuna actul comunitar in dreptul national. Aceasta transpunere a avut loc insa abia la 25.01.2015.

In ceea ce priveste art. 145 alin. 2 din Codul muncii observa in al doilea rand Tribunalul ca prevederile conditioneaza acordarea concediului de odihna de prestarea efectiva a activitatii. Perioada in care salariatul se afla in incapacitate temporara de munca este catalogata de legiuitor ca fiind stagiu de cotizare in ceea ce priveste asigurarile sociale si dreptul la pensie conform celor mentionate in art. 45 din O.U.G. 158/2005. Nu exista o alta prevedere care sa arate ca aceasta perioada este considerata ca fiind de activitate efectiv prestata in sensul art. 145 din Codul muncii pentru perioada 18.04.xxxx12. In consecinta nu exista posibilitatea interpretarii art. 145 alin. 2 din Codul muncii in sensul art. 7 din Directiva xx/88 respectiv ca perioada incapacitatii temporare de munca este considerata ca generand dreptul la acordarea concediului de odihna ca activitate efectiv prestata.

In al treilea rand hotaraste tribunalul ca in prezenta cauza reclamantul este indreptatit sa invoce aplicarea directa a art. 7 din Directiva 2003/88 /CE. Astfel S. Judetean de Urgenta Mavromati B. este unitate sanitara publica cu paturi, cu personalitate juridica, cu sediul in municipiul B. infiintata in baza Hotararii de Guvern nr. 52 din 25 ianuarie 2012. Conform art. 169 alin. 3 din Legea 95/2006 spitalele se organizeaza si functioneaza, in functie de regimul proprietatii, in:

a)      spitale publice, organizate ca institutii publice;

b)     ……”

Potrivit art. 190 si urmatoarele din acelasi act normativ S. Judetean de  urgenta Mavromati este finantat din fondurile Casei Nationale de Asigurari de Sanatate, institutie de stat care gestioneaza contributiile obligatorii reglementate de stat,cat si din fondurile Ministerului Sanatatii. Practic finantarea unitatii spitalicesti din cauza de fata este asigurata de stat prin intermediul bugetului de stat si a fondurilor publice ale statului gestionate de Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Rezulta asadar ca in raport cu punctul 39 din Hotararea din cauza 282/10 S. Judetean de Urgenta Mavromati B. este entitate care, indiferent de forma sa juridica, a fost insarcinata in temeiul unui act al autoritatii publice sa indeplineasca, sub controlul acesteia din urma, un serviciu de interes public si care dispune, in acest scop, de puteri exorbitante in raport cu normele aplicabile in relatiile dintre particulari  iar in masura in care actiunea de fata ar fi respinsa statul ar  obtine avantaje de pe urma incalcarii de catre acesta a dreptului Uniunii in sensul ca o parte din fondurile colectate ca si contributii de asigurari sociale de sanatate ar ramane la dispozitia statului prin Ministerul Sanatatii sau Casa Nationala de Asigurari de Sanatate in loc sa fie acordate in calitate de compensare drepturi aferente concediului de odihna.

In raport cu cele trei puncte dezvoltate anterior Tribunalul hotaraste ca dispozitiile art. 145 alin . 2 din Legea 53/2003 in forma in vigoare pana la 25.01.2015 este contrara art. 7 din Directiva 2003/88 iar aplicarea art. 145 din Codul muncii in forma anterioara datei de 25.01.2015 trebuie inlaturata conform celor mentionate de CJUE la punctul 41 din cauza C-282/10.

Potrivit art. 167 alin. 2 din Codul muncii in caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate pana la data decesului sunt platite, in ordine, sotului supravietuitor, copiilor majori ai defunctului sau parintilor acestuia

In consecinta in temeiul art. 7 din Directiva 2003/88/CE Tribunalul va admite actiunea si va obliga paratul S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B. sa-i plateasca reclamantului G. V., in calitate de sot supravietuitor al numitei G. G., indemnizatia pentru concediul de odihna aferenta intervalului 18.04.xxxx12.

Se va avea in vedere faptul ca pentru anul 2011 defuncta avea dreptul la 41 zile de concediu iar paratul a platit deja o compensare echivalenta pentru 10 zile de concediu,conform statului individual de plata pentru luna noiembrie 2012 aflat in copie la fila 24 dosar,   rezultand un rest de 31 de zile pentru anul 2011 pentru care trebuie platita compensarea prevazuta de 146 alin. 3 din Codul muncii . In privinta anului 2012 pentru perioada 01.01.xxxx12 reclamanta avea dreptul la un numar de 34 de zile concediu de odihna din totalul de 41 zile astfel ca va  fi acordata compensarea pentru acest numar de zile.

Potrivit art. 427 alin. 4 din NCPC, care arata ca „De asemenea, hotararile prin care instanta se pronunta in legatura cu prevederi cuprinse in Tratatul privind functionarea Uniunii Europene si in alte acte juridice ale Uniunii Europene se comunica, din oficiu, chiar daca nu sunt definitive, si autoritatii sau institutiei nationale cu atributii de reglementare in materie”, prezenta va fi comunicata, din oficiu, si autoritatii sau institutiei nationale cu atributii de reglementare in materie.

Pentru aceste motive,

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Respinge exceptia prescrierii dreptului material la actiune invocata de paratul S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B. .

Admite actiunea in pretentii banesti formulata de  reclamantul G. V., CNP ..., cu domiciliul in municipiul B., . 18,,, in calitate de mostenitor al numitei G. G. in contradictoriu cu paratul S. Judetean de Urgenta,,Mavromati” B., CUI xx, cu sediul in municipiul B.,, judetul B. .

Obliga paratul sa-i plateasca reclamantului indemnizatia pentru concediul de odihna aferent intervalului 18.04.xxxx12, respectiv:

-31 de zile pentru anul 2011;

-34 de zile pentru anul 2012.