Cabinet avocat Dreptul muncii

În urma deliberarii, retine ca prin cererea de chemare în judecata reclamantii L_ I_ G_,   H__ I__ N_, A__ A__, T__ G_, B_ V_,   D_ I_,   P__ T_,   C__ I_,   B__ M__ I_,   T_ M_, S__ L_ D_ M_,   M__ A__ L__, M_ L__, B_ A__ S_, P_ I_, N_ C_, B_ A__, P__ T_,   R_ A_, R_ M_ S_, S__ N. P_, S_ D_, C_ I__, G_ C_ si M_ F_ au chemat în judecata pârâtele A__ N_ A__ R_ si A__ NATIONALA A__ R_ - A__ B__ DE  A__ S__- TISA si au solicitat anularea în parte a deciziilor nr. 480/31.07.2015 si nr. 507/06.08.2015 emise de pârâta de rd. 1 în ce priveste suspendarea acordarii sporurilor de fidelitate si de inspectie prevazute de contractul colectiv de munca, obligarea pârâtei de rd. 2 la plata celor doua sporuri începând cu data de 01.08.2015 pâna în prezent si pentru viitor cu dobânda legala aferenta acestora, obligarea pârâtei de rd. 1 sa aprobe bugetul care sa cuprinda fondurile necesare pentru plata sporurilor solicitate si obligarea pârâtei de rd. 2 la plata cheltuielilor de judecata.

Prin cerea aditionala (f. 8 vol. II) acestia au solicitat obligarea pârâtei administratia B__ de A__ S__-Tisa la plata sporului de fidelitate începând cu data de 01.08.xxx la zi si pentru viitor în cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Munca 2008-2011, pentru fiecare dintre reclamanti.
Prin sentinta civila nr. 2390 din 05.09.2016 a Tribunalului Cluj pronuntata în dosarul nr. xX, a fost respinsa cererea de chemare în judecata formulata de reclamantii anterior mentionati în contradictoriu cu pârâtele A__ NATIONALA A__ ROMÂNE si A__ NATIONALA A__ R_ - ADMINISTRATIA B__ DE A__ S__-TISA.

Tribunalul a retinut, în esenta, ca prin decizia nr. 480/31.07.2015 emisa de catre pârâta de rând 1 s-a dispus suspendarea acordarii dreptului prevazut de art. 56 si art. 57 alin. 5 din contractul colectiv de munca, începând cu luna august 2015.
Decizia nr. 480/31.07.2015 a fost modificata prin decizia nr. 507/06.08.2015, în sensul suspendarii acordarii drepturilor prevazute la art. 58 alin.5, de art. 59 alin. 1 si alin. 3, de art. 64, de art. 65 si de art. 66, toate din contractul colectiv de munca.

Conform deciziei nr. 816/14.12.2015 emisa de pârâta de rd. 1 s-a dispus ca începând cu luna decembrie 2015 salariul brut al angajatilor ANAR si unitatilor subordonate sa fie cel rezultat din aplicarea succesiva a actelor normative incidente începând cu decembrie 2009 si pâna în prezent.
La data de 01.12.2015 reclamantii au semnat acte aditionale la contractele individuale de munca cu noile salarii aplicabile, sporul de fidelitate fiind calculat conform prevederilor legale si fiind inclus în noul salariu.

Prin acordul înregistrat sub nr. xxx/ML/07.12.2015 pârâta de rd. 1 si FEDERATIA SINDICATELOR DEMOCRATICE AQUAROM 8 din care fac parte si reclamantii, respectiv, Federatia APEHID, au convenit punerea în aplicare a dispozitiilor legale incidente în privinta modului de salarizare a personalului ANAR.
Prima instanta a expus normele legale relevante în materia salarizarii personalului din autoritatile si institutiile publice – Legea nr. 330/2009 (art. 13, art. 18-23, art. 30, Anexa XIII), OUG nr. 1/2010 (art. 10), Legea nr. 284/2011(Anexa VIII), concluzionând ca toate aceste acte normative (inclusiv cele privitoare la salarizarea în anul 2015) au stabilit salarizarea acestui personal la nivelul salariului avut în decembrie 2009, în care au fost incluse sporurile individualizate de normele legale, printre care se regaseste si sporul de fidelitate.

Constatând ca în ceea ce-i priveste pe reclamanti, contractele individuale de munca au fost modificate prin efectul legii si nu prin vointa unilaterala a pârâtilor, prima instanta a apreciat ca nu sunt incidente în cauza prevederile art. 17 alin. 5 din Codul muncii ( potrivit carora orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. 3 în timpul executarii contractului individual de munca impune încheierea unui act aditional la contract, în termen de 20 zile lucratoare de la data aparitiei modificarii, cu exceptia situatiilor în care o asemenea modificare este prevazuta în mod expres de lege) si nici cele ale art. 41 din Codul muncii .

Întrucât reclamantii au încheiat cu pârâtele acte aditionale la contractele individuale de munca prin care au stabilit nivelul salariului cu respectarea prevederilor legale incidente, Tribunal a considerat ca nu este fondata cererea de chemare în judecata, aceasta fiind respinsa ca atare.
Împotriva acestei sentinte au formulat apel reclamantii L_ I_ G_, H__ I__ N_ si altii, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentintei atacate, în sensul admiterii actiunii, respectiv, sa se dispuna anularea în parte a deciziilor nr. 480/31.07.2015 si nr. 507/06.08.2015, emise de administratia NATIONALA „A__ ROMÂNE\"; obligarea angajatorului la plata sporului de fidelitate si a sporului de inspectie, pentru perioada august - noiembrie 2015 si a dobânzii legale aferente; obligarea   institutiilor  pârâte  la  plata  cheltuielilor de judecata ocazionate de initierea si sustinerea prezentului demers judiciar.
apelantii reclamanti mentioneaza ca la data de 18.03.2016 au formulat o cerere aditionala asupra careia însa prima instanta a omis sa se pronunte.

De asemenea, critica interpretarea data de catre prima instanta prevederilor art. 17 al. 5 din Codul muncii , învederând ca în mod eronat aceasta a apreciat ca modificarea salariala dispusa prin deciziile contestate este rezultatul unei prevederi legale exprese în acest sens, nici în Legea nr. 330/2009 si nici în Legea nr. 284/2010 neregasindu-se vreo dispozitie care sa modifice expres contractele individuale de munca ale personalului angajat în cadrul institutiilor pârâte sau, în general, în cadrul institutiilor publice finantate integral din venituri proprii, sau care sa modifice statutul personalului sau încadrarea salariala, astfel încât angajatorul sa aiba posibilitatea prevazuta de lege de a emite acte în vederea punerii în aplicare a noilor dispozitii normative.
De altfel, arata apelantii reclamanti ca Legea nr. 330/2009 era în vigoare la momentul încheierii actelor aditionale prin care li s-au stabilit drepturile salariale pretinse, context în care apreciaza ca nu se poate retine ca a intervenit un act normativ care le modifica în mod expres salariul.
Mai arata, pe de o parte, ca teza finala a art. 17 alin. 5 din Codul muncii , avuta în vedere de catre instanta, ar fi fost incidenta doar în situatia intrarii în vigoare la momentul modificarii (în iulie 2015) a unui act normativ care sa prevada stoparea platii sporurilor în cauza, prevedere ce trebuia sa fie una ”expresa”.

Totodata, în ceea ce priveste actele aditionale mentioneaza ca (probabil) au fost încheiate cu nerespectarea unor prevederi legale din legea salarizarii unitare, devenind astfel incidente dispozitiile art. 57 din Codul muncii (ce reglementeaza nulitatea contractului individual de munca în situatia nerespectarii oricareia dintre conditiile legale necesare pentru încheierea sa valabila (alin. 1) sau cea a stabilirii unor drepturi sau obligatii pentru salariati care contravin unor norme legale imperative (alin. 4), însa atâta timp cât nu a existat acordul ambelor parti în vederea constatarii nulitatii si aceasta nici nu a fost pronuntata de o instanta de judecata,  prevederea contractuala s-a aflat în vigoare în perioada de referinta (august-noiembrie 2015) si trebuie respectata de catre angajator.

Reclamantii apelanti mai arata ca deciziile contestate au fost emise de catre conducerea ANAR în vederea punerii în aplicare a Deciziei nr. 11/28.05.2015 a Curtii de Conturi, cea din urma necuprinzând nicio dispozitie referitoare la suspendarea Platii sporurilor în discutie, aceasta dispunând doar luarea masurilor „legale” pentru recuperarea cheltuielilor cu personalul efectuate în afara cadrului legal, modificarea contractelor individuale de munca fara acordul salariatilor depasind limita legalitatii.
Sustin reclamantii apelanti si faptul ca nu poate fi retinuta nicio culpa în sarcina lor, ci doar în sarcina angajatorului (art. 138 al. 5 din Legea nr. 62/2011) pentru încheierea contractului individual de munca si a celui colectiv de munca cu nesocotirea dispozitiilor legale privind salarizarea personalului din institutiile publice, considerând, astfel, imposibila angajarea raspunderii si afectarea veniturilor lor pentru punerea în aplicare a constatarilor si dispozitiilor Curtii de Conturi.

Invoca încalcarea unor principii elementare – principiul consensualismului si al bunei credinte(art. 8 din art. 279 , art. 17 al. 5 si art. 41 al. 1 din Codul muncii ), principiul echitatii si principiul fortei obligatorii a contractelor(art. 1270 Cod civil) si precizeaza ca institutia angajatoare nu a actionat în sensul îndreptarii erorilor care au generat fapte potential lipsite de legalitate în acceptiunea organului de control, ci a procedat la afectarea în mod eronat a veniturilor salariale ale angajatilor sai, actionând în mod discretionar si creând astfel un precedent periculos pe care instanta nu numai ca nu a vrut sa-1 retina si sa-l sanctioneze, dar, prin solutia pronuntata îl întareste.

În ceea ce priveste Legea nr. 284/2010, arata ca în cuprinsul acestui act normativ nu exista nicio prevedere expresa în sensul în care aplicarea lui exclude aplicarea dispozitiilor Codului Muncii în situatia în care raportul de munca se desfasoara în temeiul unui contract individual de munca si mentioneaza ca, contractele individuale de munca legal încheiate si aflate asadar în derulare la momentul august 2015 nu pot fi ignorate.

Pe de alta parte, opineaza ca nu se poate face o aplicare directa si automata a prevederilor legale privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, având în vedere ca sporurile le sunt recunoscute prin contractul colectiv de munca (în vigoare pâna la data de 23.02.2016).
Citeaza prevederile art. 37 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 (conform carora salarizarea personalului autoritatilor si institutiilor publice care si-au schimbat regimul de finantare în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 329/2009 se realizeaza potrivit prevederilor contractelor colective de munca legal încheiate, pâna la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate), si subliniaza ca aceasta norma consacra regula potrivit careia contractele colective de munca legal încheiate constituie legea partilor, în sensul prevederilor art. 229 alin. (4) din Codul muncii , legiuitorul întelegând astfel sa recunoasca în continuare salariatilor din institutiile finantate integral din venituri proprii drepturile salariale prevazute în contractele colective de munca pâna la iesirea acestora din vigoare.

Fata de prevederile art. 142 din legea nr. 62/2011 si art. 229 al. 4 din art. 279 si având în vedere si Decizia în interesul legii nr. 17/13.06.2016 a ÎCCJ, concluzioneaza apelantii ca partile contractului colectiv de munca (inclusiv angajatorii) sunt datoare a respecta clauzele contractuale, chiar presupus nelegale, atât timp cât nulitatea acestora nu a fost constata de catre o instanta de judecata.

În aparare, a formulat întâmpinare intimata pârâta administratia NATIONALA \"A__ R_\" (A.N.A.R) prin care s-a opus admiterii apelului reclamantilor.
sustine intimata ca dosarul nr.xX al Curtii de Apel Bucuresti a fost solutionat definitiv prin mentinerea ca temeinice si legale a tuturor masurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 11/2012, învederând, totodata ca, în ceea ce priveste cheltuielile de personal, îi este aplicabila legislatia specifica ce reglementeaza salarizarea personalului din domeniul bugetar, astfel ca prin contractele colective de munca nu pot fi prevazute drepturi a caror acordare si cuantum este stabilit prin dispozitii legale.
Arata ca în acest context, iar nu ca efect al emiterii deciziei de catre Curtea de Conturi, a fost emisa Decizia nr. 480/31.07.2015 contestata în prezenta cauza, fiind respectate inclusiv prevederile art. 17 al. 5 teza a II a din Codul muncii .

Citeaza prevederile OUG nr. 107/2002 (art. 4), HG nr. 1176/2005 (art. 28 al. 8 si 9 din anexa 1 lit. A ), Legea nr. 107/1996 (art. 61), si mentioneaza ca este o institutie cu finantare mixta, dar care este asimilata sub aspectul salarizarii personalului, institutiilor finantate integral din venituri proprii.
Mai subliniaza intimata ca sporurile pretinse nu mai puteau face obiectul unei conventii(art. 13, art. 18-23 si art. 30 din Legea nr. 330/2009), ca modificarea contractelor individuale de munca ale reclamantilor a operat în baza legii, ca suspendarea acordarii sporurilor a fost dispusa pâna la solutionarea dosarului nr. xX al Curtii de Apel Bucuresti, în scopul de a preveni diminuarea patrimoniului prin plata unor sporuri fara un temei legal, precum si ca cele doua sporuri nu sunt prevazute în contractele individuale de munca.

De asemenea, învedereaza ca CCM aplicabil în anii 2011-2014 a fost încheiat dupa aparitia Legii nr. 284/2010 care stabileste ca salarizarea se va face potrivit Anexei VIII, ca Decizia nr. 17/2016 a ÎCCJ nu este aplicabila în cauza.
În fine, referitor la cererea precizatoare, arata ca nu exista un temei legal care sa justifice acordarea sporului de fidelitate ulterior suspendarii, odata introdus în salariul de baza(decizia nr. 816/2015), acest spor nemaiputând fi acordat.
La apelul declarat de reclamanti a formulat întâmpinare si intimata pârâta administratIA B__ DE APA S__-TISA, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Intimata apreciaza ca angajatorul reclamantilor intra sub incidenta prevederilor Legii nr. 330/2009, astfel ca acestia trebuiau sa beneficieze de salarizarea prevazuta de acest act normativ, aspect confirmat inclusiv de catre art. 10 din OUG nr. 1/2010, contractele colective de munca neputând prevedea drepturi a caror acordare si cuantum este stabilit cu încalcarea normelor legale.

Mai sustine ca la baza emiterii deciziilor contestate se regaseste si Decizia nr. 11/28.05.2015, emisa de Curtea de Conturi, Încheierea nr. 66/2015, Nota de negociere nr.xxx/RA/2015 precum si prevederile legale incidente, aratând ca forul tutelar – administratia NATIONALA A__ Române s-a aflat în litigiu cu Curtea de Conturi a României într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. xX,  Înalta Curte de Casatie si Justitie respingând recursul formulat de A.N.AR, cele constatate de Curtea de Conturi a României ramânând în vigoare.

De asemenea, mentioneaza ca Decizia nr. 480/31.07.2015(contestata în cauza) a fost emisa în vederea respectarii prevederilor legale, asa cum impun dispozitiile art. 28 al. 9 din HG nr. 1176/2005, ca potrivit art. 56 din CCM pentru anii 2011-2014 (prelungit pâna la 23.02.2016) acordarea sporului de fidelitate era facultativa si nu obligatorie, ca potrivit art. 28 al. 8 si 9 din HG nr. 1176/2005 salarizarea  se face similar institutiilor publice finantate integral din venituri proprii, cu respectarea prevederilor legale în vigoare  ( Legea nr. 330/2009 si Legea nr. 284/2010) si câta vreme aceste sporuri nu s-au mai regasit în  Anexa XIII a Legii nr. 330/2009, respectiv Anexa nr. XIII a Legii ar.284/2010, acestea nu au mai putut fi acordate.

Prin urmare, apreciaza intimata ca suspendarea acordarii sporurilor (dispusa prin deciziile nr. 480/31.07.2015 si 507/06.08.2015 ) nu a fost o manifestare discretionara de vointa a angajatorului, ci efectul aplicarii dispozitiilor legale  privind sectorul bugetar (art.17.alin. 5 din Codul. Muncii).
Face trimiteri la prevederile art. 144 al. 1 lit. o din Legea nr. 62/2011, art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr.57/2015 (în vigoare din 11 decembrie 2015), art. 9 din Anexa VIII a Legii nr. 284/2010 si subliniaza ca începând cu data de 01.12.2015 sporul de fidelitate(valabil la data de 31.12.2010) a fost inclus în salariul fiecarui salariat, la care s-a adaugat si majorarea de 10% (conform Legii nr. 293/2015 – art. 4), ca reclamantii au refuzat semnarea informarii prealabile din data de 28.08.2015 în baza careia s-a suspendat acordarea sporului de fidelitate, dar au semnat Informarea din data de 29.12.2015 si Actele aditionale la contractele individuale de munca, fiind, prin urmare, de acord cu salariile recalculate conform prevederilor legale.

Prin raspunsul la întâmpinare reclamantii apelanti au reiterat aspectele invocate prin memoriul de apel, subliniind, în esenta, ca temeinicia constatarilor efectuate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 11/15.06.2012 nu prezinta relevanta în cauza întrucât nu vizeaza perioada de referinta, ca acordarea sporului de fidelitate era obligatorie pentru angajator, ca suspendarea acordarii sporurilor nu are temei legal, legea salarizarii unitare necontinând nicio prevedere expresa de modificare a contractelor individuale de munca, iar între parti existau contracte individuale si colective de munca(ce constituie legea partilor), ale caror clauze erau perfect valabile, nefiind anulate de instanta, asa cum impun prevederile Codului muncii si Legii dialogului social(nulitatea neputând fi constatata de catre angajator), amintind în acest sens prevederile Deciziei privind pronuntarea unei hotarâri prealabile nr. 17/13.06.2016, pronuntata de ÎCCJ.

Nu au fost administrate probe noi.

Apelul este nefondat.

Referitor la critica apelantilor privitoare la omisiunea primei instante de a se pronunta asupra cererii aditionale, depusa la dosar la 18.03.2016(f. 8, vol. II, fond), Curtea retine ca potrivit dispozitiilor art. 444 alin. 1 Cod de procedura civila, daca prin hotarârea data instanta a omis sa se pronun?e asupra unui capat de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotarârii în acelasi termen în care se poate declara, dupa caz, apel sau recurs împotriva acelei hotarâri.

Caracterul obligatoriu al acestei proceduri reiese si din cuprinsul art. 445 Cod de procedura civila, potrivit caruia îndreptarea, lamurirea, înlaturarea dispozitiilor contradictorii ori completarea hotarârii nu poate fi ceruta pe calea apelului sau recursului, ci numai în conditiile art. 442-444.
fata de aceste dispozitii, Curtea gaseste întemeiata exceptia inadmisibilitatii invocata din oficiu, apreciind ca omisiunea primei instante de a solutiona cererea aditionala având ca obiect „acordarea sporului de fidelitate începând cu data de 01.08.2005 pâna în prezent si pentru viitor” nu poate fi cenzurata în prezenta cale de atac si, ca atare, nu poate constitui un motiv de anulare sau de schimbare a sentintei apelate.

Referitor la fondul cauzei, Curtea retine ca prin art. 1 din decizia nr. 480/31.07.2015(f. 12 fond) contestata în cauza, s-a dispus suspendarea, începând cu luna august 2015, a acordarii drepturilor prevazute de art. 56 si art. 57 al. 5 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul ANAR pentru toate persoanele angajate ale ANAR., pâna la solutionarea dosarului nr. xX al Curtii de apel Bucuresti.
Art. 56 din CCM la Nivelul ANAR (f. 81 verso, vol. II , fond) prevede ca „pentru activitatea desfasurata neîntrerupt în domeniul gospodaririi apelor, salariatii beneficiaza de un spor de fidelitate….”, iar conform art. 57 al. 5 din aceeasi conventie „salariatii care îsi desfasoara activitate la Inspec?ia Teritoriala a Apelor beneficiaza de un spor de 10% din salariul de baza”.

Decizia nr. 480/31.07.2015 a suferit modificari prin decizia nr. 507/06.08.2015(f. 14 fond), fara însa ca prin acestea sa fie influen?ate dispozitiile de suspendare referitoare la sporul de fidelitate si de inspectie.
Curtea consemneaza ca în analiza legalitatii celor doua decizii contestate trebuie pornit de la regimul juridic aplicabil în materia salarizarii personalului din cadrul pârâtei intimate ANAR(administratia NATIONALA „A__ Române”).

În acest sens, considera relevant ca prin art. 28 al. 8 din HG nr. 1176/2005 s-a stabilit expres ca „ Salarizarea personalului preluat de administratia NATIONALA \"A__ Române\" se face în conformitate cu reglementarile legale aplicabile institutiilor publice finantate integral din venituri proprii.”
De asemenea, conform art. 28 al. 9 din acelasi act normativ s-a prevazut ca „ Drepturile si obligatiile personalului administratiei nationale \"A__ Române\" sunt stabilite prin contractul colectiv de munca, regulamentul intern si prin contractul individual de munca, cu respectarea prevederilor legale în vigoare”.
Prin art. 2 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, intrata în vigoare începând cu 1 ianuarie 2010, legiuitorul a definit categoriile de personal ce intra sub incidenta acestui act normativ, reglementând expres la lit. c ca normele sale se aplica inclusiv personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii, cum este si cazul intimatei pârâte ANAR.

Prin urmare, în privinta politicii de salarizare a personalului, începând cu ianuarie 2010, institutia pârâta a fost tinuta sa respecte noul cadru legal, asa cum acesta a fost reglementat prin Legea nr. 330/2009 si care a asimilat, în privinta salarizarii,  autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii cu autoritatile si institutiile publice finantate (integral sau partial) din venituri proprii.

Asadar, începând cu ianuarie 2010, similar autoritatilor si institutiilor publice finantate (integral sau partial) din venituri proprii, si autoritatilor si institutiilor publice finantate din venituri proprii le-au devenit aplicabile prevederile art. 162 din Codul muncii care instituie principiul potrivit caruia „sistemul de salarizare a personalului  se stabileste prin lege”, fiind asadar exclusa în ceea ce priveste sistemul de salarizare, dupa _ acestei legi, orice negociere între partenerii sociali materializata în cadrul unei conventii colective, cu privire la  aceste drepturi.

Este adevarat ca la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 330/2009 la nivelul pârâtei intimate ANAR, în materia salarizarii personalului, îsi producea efectele  un Contract Colectiv de Munca, ce reglementa inclusiv acordarea sporului de fidelitate si a sporului de inspectie, însa acest aspect ramâne fara relevanta, câta vreme deciziile contestate în cauza privesc drepturi salariale acordate prinr-un contract colectiv de munca intervenit la nivelul pârâtei intimate în anul 2011, acesta fiind înregistrat la Ministerul Muncii si protectiei Sociale sub nr. 8/23.02.2011(f. 68, vol. II, fond).
Pe de alta parte, începând cu 01.01.2011, salarizarea personalului platit din fonduri publice a fost reglementata de Legea nr. 284/2010, care la art. 37 al. 1 a reiterat interdictia negocierii prin conventii colective, de salarii sau alte drepturi în bani sau în natura care exced prevederilor legii, stabilind expres ca „prin contractele colective de munca sau acordurile colective de munca si contractele individuale de munca nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natura care excedeaza prevederilor prezentei legi”.

În acest context si având în vedere si ca prin Legea nr. 330/2009, sporul de fidelitate(stabilitate) a fost inclus în salariul de baza (anexa XIII , note art. 1-4), precum si prevederile art. 162 din art. 279 , Curtea apreciaza ca atât acordarea sporului de fidelitate (care pe de o parte a fost inclus în salariul de baza, conform legii, dar în acelasi timp a fost negociat si acordat si prin conventia colectiva), cât si a celui de inspectie(ce nu s-a regasit în legile de salarizare) începând cu 23.02.2011, conform conventiei colective anterior amintite, se situeaza în afara cadrului legal.
Prin urmare, nu se poate considera ca cele doua decizii contestate (prin care se suspenda acordarea celor doua sporuri) încalca prevederile art. 17 al. 5 din Codul muncii , cele din urma prevederi stabilind obligativitatea încheierii unui act aditional într-un termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei modificarii asupra salarizarii, doar în situatia în care aceasta masura este rezultatul vointei unilaterale a angajatorului, iar nu si în ipoteza în care modificarea deriva din lege, cum este cazul în speta.

S-a sustinut de catre apelantii reclamanti ca dupa _ contractului colectiv de munca în anul 2011 nu a intervenit nicio norma legala expresa care sa justifice modificarea sub aspectul salarizarii în sensul dispus prin cele doua decizii contestate (Legea nr. 284/2010 fiind intrata în vigoare anterior, la data de 01.01.2011), chiar daca exista „probabilitatea (cum s-au exprimat apelantii prin memoriul de apel) ca acest contract (colectiv) sa nu respecte prevederile legale ”, însa Curtea aminte?te ca principiile de salarizare ale personalului platit din fonduri publice(incidente si în cazul salarizarii apelantilor si care au fost nesocotite) au fost constant aceleasi (începând cu luna ianuarie 2010), deci, atât înainte ca acest contract contractul colectiv intervenit în anul 2011 sa îsi produce efecte, cât si ulterior acestui moment, ceea ce plaseaza dincolo de sfera legalitatii (înca de la încheiere) reglementarea prin conventie colectiva a celor doua sporuri în discutie, ceea ce justifica înlaturarea ei.

Altfel spus, este exclusa interpretarea conform careia contractul colectiv de munca este valabil peste legea-cadru de salarizare în situatia în care personalul institutiei publice finantate din fonduri proprii era salarizat în baza legii-cadru la momentul negocierii contractului colectiv de munca, negociere în care trebuie sa se sina seama de legea-cadru de salarizare si de legea anuala în vigoare în anul respectiv, relevante fiind inclusiv prevederile art. 138 al. 1 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform carora „prin contractele colective/acordurile colective de munca încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani si în natura, altele decât cele prevazute de legislatia în vigoare pentru categoria respectiva de personal”.
Este real ca în cauza nu s-a invocat nulitatea clauzelor ce reglementeaza sporurile în discutie, însa aceasta împrejurarea nu constituie un impediment pentru instanta de judecata de a aplica legea si de a înlatura actele care o nesocotesc, abordare ce nu constituie o încalcare a principiului disponibilitatii, câta vreme în speta instanta nu a constatat nulitatea vreunei clauze din contractul colectiv de munca de care se prevaleaza apelantii, nefiind învestita în acest sens, ci doar a antamat problema legalitatii deciziilor contestate din perspectiva prevederilor legale la care s-au raportat inclusiv apelantii si care au pus în discutie aspectele analizate.

Referitor la Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 privind pronuntarea unei hotarâri prealabile, evocata de catre apelanti, Curtea aminteste ca instanta suprema a stabilit ca „  În interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 si art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 si art. 152 din Legea nr. 62/2011 si a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 si art. 268 alin. (1) lit. d) din art. 279 , republicat, o decizie a Curtii de Conturi, emisa în exercitarea atributiilor sale de control, prin care s-a stabilit ca anumite drepturi prevazute în contractul colectiv de munca încheiat la nivelul unei institutii publice finantate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în institutiile publice, nu lipseste de efecte clauzele contractului colectiv de munca prin care acele drepturi au fost stabilite, a caror nulitate nu a fost constatata de catre instantele judecatoresti, în conditiile legii”.

Nu se poate retine însa incidenta în cauza a acestei decizii, situatia de fapt avuta în vedere la fundamentarea solutiei fiind una diferita de cea din prezentul proces.

Astfel, instanta suprema s-a raportat la situatia de fapt în care „angajatorul, institutie publica finantata din fonduri proprii, care, potrivit legislatiei fiscale, sunt considerate fonduri publice, s-a obligat prin contractul colectiv de munca sa acorde anumite categorii de drepturi banesti, interzise de legile anuale de salarizare. În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a constatat ca platile au fost facute cu încalcarea dispozitiilor legale, Curtea de Conturi solicitând angajatorului sa ia masuri pentru recuperarea lor. Angajatorul a chemat în judecata salariatii pentru recuperarea sumelor platite acestora, cu mentiunea ca, la data litigiului, contractul colectiv de munca expirase”.

În cadrul deciziei mentionate, instanta suprema a antamat problema raspunderii patrimoniale a salariatilor si regimul nulitatii unei clauze nelegale din contractul colectiv de munca, or, în cauza dedusa judecatii a fost supusa cenzurii instantei solicitarea de anulare a unor decizii emise de angajator de suspendare a acordarii unor drepturi salariale stabilite prin contractul colectiv de munca, pâna la solutionarea irevocabila a hotarârii judecatoresti ce urma sa se pronunte în dosarul nr. xX al Curtii de Apel Bucuresti (pct. 3 din decizie, f. 13 fond), vizând contestatia formulata de catre angajatorul ANAR împotriva încheierii nr. 66/2015 a Comisiei de solutionare a contestatiilor din C_ Curtii de Conturi.

Prin urmare, în speta, cauza emiterii deciziilor de suspendare o constituie procesul demarat de institutia intimata, aspect ce rezulta neechivoc din mentiunile de la punctul 3 din decizia nr. 480/31.07.2015, f. 13 fond) si, nicidecum, decizia Curtii de Conturi, mentionarea acesteia în antetul deciziei contestate neavând aceasta semnificatie, neputând fi astfel acceptata constructia propusa de apelanti în cadrul careia au încercat sa acrediteze ca motivul suspendarii îl constituie Decizia Curtii de Conturi, astfel încât sa atraga incidenta Deciziei privind pronuntarea unei hotarâri prealabile nr. 17/2016 a ÎCCJ.

Fata de considerentele aratate si având în vedere ca apararile apelantilor formulate din perspectiva Deciziei nr. 17/13.06.2016 a ÎCCJ vor fi înlaturate pentru argumentele deja aratate, în conformitate cu art. 480 al. 1 Cod de procedura civila Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamantilor, pastrând în întregime sentinta atacata.
 
PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:
 
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantii L_ I_ G_,   H__ I__ N_, A__ A__, T__ G_, B_ V_,   D_ I_,   P__ T_,   C__ I_,   B__ M__ I_,   B__ M_, V__ I_, M_ G__, M_ B_, M_ A__, C__ A_,   I__ C_S__, T_ M_, S__ L__D_ M_,   M__ A__ L__, M_ L__, B_ A__ S_, P_ I_, N_ C_, B_ A__, P__ T_,   R_ A_, R_ M_ S_, S__ N. P_, S_ D_, C_ I__, G_ C_ si M_ F_, toti cu domiciliul procesual ales la cab. av. T_ I__ din Cluj-N_, __ nr. 39, __, împotriva sentintei civile nr. 2390 din 05.09.2016 a Tribunalului Cluj pronuntata în dosarul nr. xX, pe care o mentine.

Definitiva.

Pronuntata în sedinta publica din 25.01.2017.