Cabinet avocat Dreptul muncii

Prin cererea formulata la data de 01.02.2013 si inregistrata initial pe rolul Tribunalului Dambovita sub nr. ...XX, reclamanta FEDERATIA S. RAMURII VAGOANE (FSRV), in calitate de reprezentant al membrilor de sindicat mentionati in tabelul anexa la actiune, salariati ai societatii parate, a chemat in judecata pe parata S. NATIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA “CFR MARFA” SA (SNTFM CFR MARFA SA), solicitand obligarea paratei sa plateasca salariatilor membri reclamanti salariul la valoarea salariului de baza minim brut de 700 lei, stabilit la nivelul Ramurii Transporturi (valabil de la 01.01.2008) pentru perioada 2009 - pana la 31.12.2010, precum si diferenta dintre drepturile salariale de care au beneficiat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei pentru anul 2009, respectiv 600 lei pentru anul 2010 si drepturile salariale de care ar fi trebuit sa beneficieze calculate pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, pentru perioada xxxx10, in conformitate cu legislatia muncii si Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010; obligarea paratei la plata de daune interese constand in actualizarea sumelor datorate cu rata inflatiei plus dobanda legala, de la data nasterii dreptului la actiune la data platii efective.

Prin sentinta civila nr. 627/14.03.2013, pronuntata de Tribunalul Dambovita - Sectia I Civila, s-a admis exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Dambovita, invocata de parata si, in consecinta, s-a declinat competenta de solutionare a cererii in favoarea Tribunalului Bucuresti.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale la data de 15.04.2013, sub nr. ...X.

Prin cererea depusa la dosarul cauzei la data de 04.12.2013, reclamanta FSRV, in numele membrilor sai de sindicat, a precizat cererea de chemare in judecata in sensul ca solicita acordarea diferentelor salariale pentru perioada 05.02.xxxx10 pentru ambele capete de cerere.

Prin sentinta civila nr. 274/14.01.2014 Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a respins exceptiile ca neintemeiate si a admis cererea precizata de reclamantii S C., O. O., M. M., R. I., I. N., Raduca R., M. E., S. A., M. I., D. P., S. C., P. N., P. A., S. G., R. A., B. F., P. G., P. D., S. T., B. L., G. N., G. R., Rusescu C., E. A., M. V., N. V., R. N., R. F., L. V., R. G., V. I., C. I., M. M., G. I., F. V., I. D., Comna V., A. C., A. I., M. I., M. I. D., P. V., T. A., prin Federatia S. Ramurii Vagoane, in contradictoriu cu parata S. Nationala de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa SA - SNTFM CFR Marfa SA; a obligat parata sa calculeze si sa plateasca reclamantilor diferentele de drepturi salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv platite pe perioada 5.02.xxxx10, in functie de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, sume ce vor fi actualizate cu rata inflatiei de la data scadentei fiecarei sume pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1.02.2013, si la plata dobanzii legale de la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1.02.2013, pana la data platii efective.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:

Tribunalul, in temeiul dispozitiilor art. 137 Cod procedura civila, a procedat la solutionarea cu prioritate a exceptiilor invocate prin intampinare de catre parata.

Astfel, deliberand asupra exceptiei inadmisibilitatii cererii pentru lipsa procedurii prealabile stabilita de CCM-urile in vigoare in sensul ca nu a fost sesizata comisia patronat-sindicate, Tribunalul a respins-o ca neintemeiata, avand in vedere ca prevederile contractului colectiv de munca nu stabilesc o procedura prealabila obligatorie, posibilitatea de a sesiza comisia nefiind o obligatie, care sa atraga incidenta art. 109 C. pr. civ.

Exceptia lipsei calitatii procesual active a Federatiei S. Ramurii Vagoane Tribunalul, a fost de asemenea respinsa, avand in vedere ca Federatia S. Ramurii Vagoane este o organizatie sindicala, legal constituita, in baza sentintei civile nr. 1571/04.06.1990 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si reprezinta si protejeaza interesele membrilor sai de sindicat, salariati ai paratei.

Potrivit dispozitiilor art. 28 pct. 2 din Legea nr. 62/2011: „In exercitarea atributiilor prevazute la alin. (1) organizatiile sindicale au dreptul de intreprinde orice actiune prevazuta de lege inclusiv de a formula actiune injustitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise din partea acestora. Actiunea nu va putea fi introdusa sau continuata de organizatia sindicala daca cel in cauza se opune sau renunta la judecata in mod expres”, iar potrivit art. 216 din Codul muncii republicat: “Sindicatele se pot asocia in mod liber, in conditiile legii, in federatii, confederatii sau uniuni teritoriale.”

Nu a putut fi retinuta sustinerea paratei in sensul ca o federatie sindicala nu poate introduce o cerere de chemare in judecata in numele membrilor de sindicat persoane fizice-angajati.

Este evident ca daca o federatie sindicala are ca membri mai multe sindicate, angajatii membri de sindicate afiliate la aceasta federatie pot fi reprezentati in instanta la un nivel superior, respectiv de catre federatia din care fac parte sindicatele ai caror membri sunt pe baza unei imputerniciri scrise potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011.

S-a constatat ca imputernicirea membrilor de sindicat pentru a fi reprezentati in prezente cauza de catre Federatia S. Ramurii Vagoane este depusa la filele 40-41 dosar XXXX al Tribunalului Dambovita si la fila 21.

In consecinta Tribunalul a apreciat ca fiind neintemeiata aceasta exceptie si a respins-o ca atare.

In ceea ce priveste exceptia prescrierii dreptului material la actiune, s-a dispus respingerea acesteia ca neintemeiata, pentru urmatoarele motive:

In speta, nu se poate retine incidenta dispozitiilor art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003 republicata - Codul muncii (art. 283 alin. 1 lit. e anterior republicarii), conform carora cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate: e) in termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, intrucat drepturile solicite prin cererea de chemare in judecata au natura juridica au unor drepturi de natura salariala, ceea ce inseamna ca regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescriptiei, este cel prevazut de art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicata - Codul muncii (art. 283 alin. 1 lit. c anterior republicarii), conform cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate: c) in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator.

Avand in vedere perioada pentru care se solicita drepturile banesti si data introducerii actiunii, 01.02.2013 - asa cum este mentionata pe plicul postal, raportat la data nasterii dreptului la actiune pentru fiecare dintre aceste pretentii, instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune ca neintemeiata.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a retinut urmatoarele:

Reclamantii sunt angajati ai societatii parate. Prin cererea dedusa judecatii, asa cum a fost precizata, reclamantul a solicitat in numele si pentru membrii de sindicat obligarea paratei sa calculeze si sa plateasca reclamantilor diferentele de drepturi salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv platite pe perioada 5.02.xxxx10, actualizate cu rata inflatiei de la data scadentei fiecarei sume si la plata dobanzii legale.

Tribunalul a apreciat cererea reclamantului ca intemeiata pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozitiilor art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe perioada 2008-2010 nr. 722/2008 din 24.01.2008, publicat in Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adica 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri ori indemnizatii incluse in acesta.

Alineatul 3 lit. b al aceluiasi articol prevede: „Partile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unitati si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariati vor fi adoptati coeficientii minimi de ierarhizare stabiliti la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de munca.”

In ceea ce priveste intinderea efectelor Contractului Colectiv de Munca potrivit dispozitiilor art. 241 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , in forma in vigoare la data incheierii Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, clauzele contractelor colective de munca produc efecte dupa cum urmeaza: „c) pentru toti salariatii incadrati la toti angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca la acest nivel”.

In anexa nr. 5 din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, cuprinzand unitatile la care se aplica contractul colectiv de munca unic la nivelul ramurii transporturi, in care organizatiile sindicale semnatare au membri, la pozitia nr. 2 este mentionata SNTFM CFR Marfa SA - Bucuresti.

S-a retinut totodata ca, potrivit dispozitiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior. In acest sens dispune si art. 238 alin. 1 din Codul muncii .

Conform dispozitiilor art. 24 alin. 1 din acelasi act normativ (Legea nr. 130/1996), clauzele cuprinse in contractele colective de munca negociate cu incalcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.

Contractul colectiv de munca la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca si legea) la incheierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, ceea ce presupune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale(art. 236 alin. 4 din art. 279 ).

In privinta contractului individual de munca incheiat intre parti art. 279 prin art. 238 (2) dispune ca acesta nu poate contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.

Daca in contractul individual de munca dreptul salarial stipulat contravine unor dispozitii imperative ale legii sau ale unui act cu forta juridica superioara, clauza este inaplicabila, fara a fi necesara constatarea nulitatii sale pe cale jurisdictionala.

In aceasta situatie au incidenta dispozitiile art. 24 alin. 3 si 4 din Legea nr. 130/1996, republicata, cu consecinta aplicarii dispozitiilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, pe intreaga perioada.

In speta, prin intampinarea depusa la dosar, parata a sustinut ca prevederile din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nu sunt aplicabile in speta, fiind incidente cele la nivel de unitate si grup de unitati feroviare. Se mentioneaza ca drepturile salariale solicitate nu sunt reluate si in contractul colectiv de munca la nivel de unitate, iar obligatia de a aplica CCM incheiat la nivel superior ar fi incidenta doar in cazurile in care la nivel de angajator nu exista incheiat contract colectiv de munca.

Aceste aparari nu au putut fi retinute de catre instanta.

Pe de o parte, clauzele contractuale enuntate nu conditioneaza acordarea acestor drepturi de preluarea lor in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, dupa cum se prevede in dispozitiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.

In art. 3 (3) se prevede ca „In cazul in care partile au incheiat contract colectiv de munca la nivel de unitate sau grup de unitati inaintea semnarii, inregistrarii si publicarii prezentului Contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale carui clauze nu se regasesc incluse.”

Parata nu a respectat aceste obligatii contractuale, asa cum rezulta chiar din recunoasterea paratei consemnata in intampinare, desi prevederile contractelor incheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

Contractele colective de munca incheiate la nivel de unitate nu pot prevedea drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de munca incheiat la nivel de ramura.

In caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de munca incheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de munca incheiat la nivel de ramura sunt ipso jure inlocuite de acestea din urma.

Pe de alta parte, Tribunalul a considerat ca apararea paratei nu prezinta relevanta fata de natura juridica a dispozitiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996. Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, nr. 722/2008 din 24.01.2008, publicat in Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, a fost incheiat conform art. 10 si art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicata, dupa cum rezulta din preambulul acestuia.

In speta, nu s-a facut dovada acordarii drepturilor salariale in sensul solicitat prin cererea de chemare in judecata.

Or, potrivit dispozitiilor art. 241 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , in forma in vigoare la data incheierii Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, clauzele contractelor colective de munca produc efecte dupa cum urmeaza: „c) pentru toti salariatii incadrati la toti angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca la acest nivel”.

De asemenea, conform dispozitiilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii , angajatorului ii revin, in principal, urmatoarele obligatii: „c) sa acorde salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca”.

Potrivit dispozitiilor art. 4 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, se aplica cu incepere de la 1 ianuarie 2008 pana la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producand efecte pe an calendaristic.

Conform alin. 2 din aceeasi prevedere contractuala, daca niciuna din parti nu denunta contractul cu 30 de zile inainte de expirarea perioadei pentru care a fost incheiat, valabilitatea acestuia se prelungeste pana la incheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu inca un an calendaristic.

Cum, in speta, parata nu a facut dovada denuntarii inseamna ca acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale fiind valabil in perioada pentru care se solicita drepturile salariale prin prezenta cerere de chemare in judecata.

Fata de aspectele retinute, Tribunalul a constatat ca parata a produs reclamantilor membrii de sindicat reprezentati in cauza un prejudiciu material constand in contravaloarea diferentelor de drepturi salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator sa il acopere in temeiul art. 269 din art. 279 , potrivit carora „angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul”.

S-a dispus obligarea paratei la reactualizarea diferentei drepturilor salariale la care a fost obligata prin sentinta cu indicele de inflatie de la data scadentei fiecarei sume pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1.02.2013, si la plata dobanzii legale de la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1.02.2013 pana la data platii efective avand in vedere urmatoarele:

In conformitate cu dispozitiile art. 166 pct. 4 art. 279 , intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Potrivit art. 1. 535 Cod Civil: „1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.

(2) Daca, inainte de scadenta, debitorul datora dobanzi mai mari decat dobanda legala, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil inainte de scadenta.

(3) Daca nu sunt datorate dobanzi moratorii mai mari decat dobanda legala, creditorul are dreptul, in afara dobanzii legale, la daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului suferit.”

Dispozitiile de mai sus se coroboreaza cu art. 1. 521- „Punerea in intarziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.”

In speta nu este vorba de vreun caz in care punerea in intarziere opereaza de drept, astfel ca devin aplicabile dispozitiile art. 1. 522 (1): „Debitorul poate fi pus in intarziere fie printr-o notificare scrisa prin care creditorul ii solicita executarea obligatiei, fie prin cererea de chemare in judecata.”

Cum anterior cererii de chemare in judecata reclamantul nu a emis o notificare conform art. 1522 (2) C. civ., instanta a acordat despagubirile sub forma de dobanzi de la data cererii de chemare in judecata, astfel ca a obligat parata la plata catre reclamant a sumelor cu titlu de dobanda legala aferente sumelor datorate de parata incepand cu data de 1.02.2013 pana la data platii efective.

In ceea ce priveste daunele interese, instanta de fond a retinut ca prin aceasta reglementare legiuitorul a avut in vedere ca pe langa pierderea suferita de reclamant sa fie acoperit si beneficiul de care a fost lipsit, iar in speta nu se poate contesta faptul ca moneda nationala a fost si este in continua devalorizare. In consecinta a fost obligata parata la actualizarea fiecarei sume cu indicele de inflatie de la data scadentei fiecarei sume pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1.02.2013, de la aceasta data parata fiind datoare sa calculeze si sa plateasca dobanda legala.

Fata de cele retinute, Tribunalul a respins exceptiile invocate ca neintemeiate si a obligat parata sa calculeze si sa plateasca reclamantilor diferentele de drepturi salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv platite pe perioada 05.02.xxxx10, in functie de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, sume actualizate cu rata inflatiei de la data scadentei fiecarei sume pana la data introducerii cererii de chemare in judecata,1.02.2013, si la plata dobanzii legale de la data introducerii cererii de chemare in judecata,1.02.2013 pana la data platii efective.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs parata S. Nationala de Transport Feroviar de Marfa “CFR MARFA” S. A., la data de 28.04.2014, inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale la 15.05.2014.

Prin recursul formulat, incadrat in dispozitiile art. 304 pct. 5, 8 si 9 si 3041 Cod proc. civ., recurenta-parata a solicitat admiterea recursului, si in principal, in temeiul art. 304 pct. 5 Cod proc. civ., casarea sentintei civile atacate, iar in subsidiar, modificarea sentintei atacate si in temeiul art. 3041 si 304 pct. 8, 9 Cod proc. civ., retinerea cauzei spre judecare, admiterea exceptiilor, pe fond respingerea in tot a actiunii formulate si in temeiul art. 4041 Cod proc. civ., restabilirea situatiei anterioare prin intoarcerea executarii, avand in vedere urmatoarele motive:

Potrivit art. 304 pct. 5 Cod proc. civ. : Modificarea sau casarea unor hotarari se poate cere in urmatoarele situatii, numai pentru motive de nelegalitate, cand prin hotararea data, instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2 Cod proc. civ.

Sustine recurenta ca prin solutia pronuntata instanta de fond a incalcat atat principiul dreptului la aparare consacrat prin art. 24 din Constitutie, cat si principiul contradictorialitatii.

Contradictorialitatea consta in posibilitatea conferita de lege partilor de a discuta si combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existenta contradictorialitatii impune cerinta ca nicio masura sa nu fie ordonata de instanta inainte ca aceasta sa fie pusa in discutia contradictorie a partilor, pentru ca nicio masura nu poate fi dispusa de judecator fara a acorda partilor dreptul de a se apara, de a combate sustinerile adversarului, de a solicita administrarea de probe, nerespectarea principiului contradictorialitatii si al garantarii dreptului la aparare fiind sanctionata cu nulitatea hotararii.

De asemenea arata recurenta ca Inalta Curte de Casatie si Justitie a apreciat ca masura citarii si comunicarea actelor depuse de parti in proces tuturor partilor este de natura a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului - dreptul ca fiecare parte sa-si pledeze cauza in aceleasi conditii.

Potrivit art. 86 Cod procedura civila, comunicarea cererilor si a tuturor actelor de procedura se va face, din oficiu, partilor.

Invedereaza recurenta ca nu i-au fost comunicate tabelele cu membrii de sindicat desi a solicitat aceste tabele atat prin intampinare cat si in sedinta publica, aspect consemnat in practicaua sentintei civile recurate, si prin urmare nu a cunoscut care sunt reclamantii pe care Sindicatul a inteles sa-i reprezinte in cauza, nu a putut face verificarile necesare privind calitatea acestora de salariati ai societatii SNTFM, CFR Marfa fiind impiedicata in a-si pregati apararea.

Este criticabila solutia instantei de fond de necomunicare a tabelelor cu reclamantii membri de sindicat cu atat mai mult cu cat s-a sustinut de catre reprezentantul acestora ca in tabel exista persoane indisponibilizate sau care nu au dorit sa fie reprezentate in justitie de Sindicat.

Fata de aceste aspecte considera recurenta ca instanta a pronuntat o hotarare fara respectarea dreptului la aparare al societatii si fara respectarea principiului contradictorialitatii, atat timp cat tabelele cu numele reclamantilor, membri de sindicat nu au fost comunicate partilor litigante.

In aceasta situatie se solicita instantei de recurs sa constate ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 105 Cod proc. civ., respectiv: actul de procedura a fost intocmit fara observarea formelor legale - necomunicarea inscrisurilor si societatii parate; actul de procedura a produs paratei o vatamare grava: impiedicarea de a-si pregati apararea.

Apreciaza recurenta-parata ca necomunicarea tabelelor cu reclamantii membri de sindicat care au imputernicit Federatia S. Ramurii Vagoane sa promoveze actiune constituie o incalcare a prevederilor art. 86, 107 Cod proc. civ., sanctiunea fiind nulitatea hotararii pronuntate, fiind in imposibilitate a se apara, incalcandu-i-se un drept fundamental, si anume dreptul la aparare prevazut de Constitutia Romaniei si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, din acest punct de vedere hotararea pronuntata fiind nelegala, fiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 5 Cod proc. civ.

2. In subsidiar, in situatia in care se vor respinge criticile aduse hotararii la pct. 1, solicita recurenta admiterea recursului in temeiul art. 304 pct. 8, 9, avand in vedere urmatoarele:

I. Conform art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., modificarea hotararii se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

a) In mod gresit instanta de fond a considerat ca in cauza sunt incidente dispozitiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii republicat, desi organizatia sindicala prin cererea formulata solicita aplicarea unei clauzei prevazute de art. 41 din CCM la nivel de R. Transporturi si, in consecinta, obligarea societatii parate la plata unor diferente dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada ianuarie xxxx10.

Astfel, avand in vedere ca prin cererea formulata organizatia solicita obligarea societatii parate la executarea unor clauze din CCM, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii , dreptul la actiune al reclamantilor este prescris: “cererile privind solutionarea unui conflict de munca, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune.”

Orice conflict colectiv in legatura cu executarea contractului colectiv de munca, ca si conflict de drepturi, este in stransa legatura cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescriptie al dreptului la actiune fiind determinat si prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevazut de art. 268 alin. (1) lit. e) din art. 279 republicat are in vedere faptul ca orice conflict colectiv „trebuie sa-si gaseasca solutionarea intr-un termen rezonabil”, indeplinindu-se astfel un principiu constitutional statuat de art. 21 din Constitutie. CCM-urile produc efecte numai pe perioada pentru care au fost incheiate, astfel ca, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.

Avand in vedere faptul ca atat CCM la nivel de unitate, cat si CCM la nivel superior sunt expirate, instanta de fond nu poate obliga societatea la plata unor sume care nu au fost negociate si acceptate de parti.

Referindu-se recurenta la prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii republicat, subliniaza intentia legiuitorului de a prevede un termen distinct de prescriptie pentru clauzele negociate in contractul colectiv de munca, fata de termenul general de 3 ani.

Contractul colectiv de munca este un contract cu caracter general, permanent si obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioada determinata. Astfel, orice conflict colectiv in legatura cu executarea contractului colectiv de munca, ca si conflict de drepturi, este in stransa legatura cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescriptie al dreptului la actiune fiind determinat si prin prisma acestui aspect.

Fata de cele mentionate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescriptiei dreptului material Ia actiune, este evident ca normele legale pleaca de la izvorul drepturilor solicitate, rezultand ca pentru neexecutarea contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia prescriptia intervine la 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune.

b) In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a organizatiei sindicale, respinsa de catre instanta de fond, considera recurenta ca si aceasta solutie este gresita pentru urmatoarele motive:

Invedereaza recurenta ca potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011: “organizatiile sindicale au dreptul de a intreprinde orice actiune prevazuta de lege, inclusiv de a formula actiune in justitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise din partea acestora”, iar la alin. (3): „In exercitarea atributiilor prevazute de alin. (1) si (2), organizatiile sindicale au calitate procesuala activa.”

Potrivit art. 1 din legea 62/2011 organizatie sindicala este denumirea generica pentru sindicat, federatie (uniune) sau confederatie sindicala, dar la art. 219 din Codul muncii republicat este precizat in mod lamuritor ca “la cererea membrilor lor, sindicatele pot sa ii reprezinte pe acestia in cadrul conflictelor de drepturi”.

Potrivit art. 216 din Codul muncii republicat “(Libertatea de asociere) Sindicatele se pot asocia in mod liber, in conditiile legii, in federatii, confederatii sau uniuni teritoriale.”

Concluzia care se desprinde din articolul invocat mai sus este ca Uniunea, federatiile si confederatiile sindicale au ca membrii sindicate si nu angajati - persoane fizice.

Art. 41 pct. 2 coroborat art. 42 din Legea nr. 62 stipuleaza in mod expres ca sindicatele legal constituite se pot asocia dupa criteriul sectoarelor de activitate, iar la alin. 2 se prevede ca „doua sau mai multe sindicate . . . se pot asocia in vederea constituirii unei federatii sindicale.”

Fata de considerentele expuse, in opinia recurentei este clar ca sintagma membrii organizatiei sindicale trebuie interpretata literal si inteleasa, dupa caz, in functie de tipul de organizatie sindicala.

Astfel, rezulta cu evidenta ca membrii organizatiei sindicale sunt distincti, in functie de tipul de organizatie sindicala, respectiv: membrii sindicatului sunt angajatii; membrii federatiei/uniunii sunt sindicatele; membrii confederatiei sunt federatiile.

De asemenea, raportand la art. 134 si urm. din Legea 62/2011 federatiile, confederatiile, uniunile sindicale au rolul de a apara interesele sindicalistilor la nivelul grupurilor de unitati, a ramurilor de activitati, in cazul negocierii si incheierii contractelor colective de munca, neavand competenta de a intenta actiuni judiciare, de a reprezenta membrii de sindicat din organizatiile componente in acceptiunea art. 219 Codul muncii - republicat.

II. In temeiul art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., modificarea unei hotarari se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, cand instanta, interpretand gresit actul dedus judecatii, a schimbat natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.

a) In mod gresit instanta de fond a admis capatul de cerere privind acordarea diferentelor salariale fara a avea in vedere dispozitivul sentintei civile nr. 652/M/08.05.2012 pronuntata de Tribunalul B. .

Invedereaza recurenta faptul ca prin aceasta solutie instanta de fond acorda in fapt reclamantilor un salariu mai mic decat au beneficiat intrucat prin sentinta civila nr. 652/M, pronuntata de Tribunalului B., s-a constatat si nulitatea absoluta a coeficientilor de ierarhizare pentru fiecare clasa de salarizare din cadrul societatii, valoarea salariului minim brut, precum si formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasa de salarizare.

Avand in vedere cele de mai sus, societatea nu mai are coeficienti de ierarhizare negociati si nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicita acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistand formula de calcul care sa permita folosirea unui salariu minim brut in valoare de 700 lei.

Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, in integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfa sa fie de 1. 400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 si se aplica doar pentru functii ce presupun studii superioare.

Or, aplicarea dispozitiilor din contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi, referitoare la salariul minim brut de baza, nu poate insemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, facandu-se abstractie de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale, in realitate reclamantul doreste aplicarea cumulata a dispozitiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de munca, ceea ce echivaleaza cu lex tertia si incalcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, in cadrul negocierilor purtate la cele doua niveluri.

In cazul de fata nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabila stabilita prin contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi 2008-2010, analizand trunchiat dispozitiile art. 41 alin. 3, doar prin raportarea la baza de calcul a salariului minim, fara a lua in calcul si coeficientii prevazuti de CCM la nivel de ramura transporturi.

Prin Deciziile nr. 194/2004 si nr. 351/2006 pronuntate de Curtea Constitutionala s-a statuat ca „atunci cand obiectul recursului il constituie o hotarare care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, art. 3041 din acelasi cod lasa instantei de recurs posibilitatea sa examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus si dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, in aceasta ipoteza, o cale de atac cu caracter devolutiv, in care, ca si in cazul apelului, instanta de recurs judeca insasi cauza atat sub aspectul legalitatii, cat si sub aspectul temeiniciei, nelimitandu-se sa judece doar hotararea pronuntata de prima instanta, exclusiv pentru motivele de casare prevazute in art. 304 din Codul de procedura civila\'\'.

Astfel, solicita recurenta analizarea legalitatii si temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei si respingerea actiunii ca neintemeiata pentru cele aratate mai sus, completate de urmatoarele considerente:

Instanta de fond a admis cererea organizatiei sindicale fara a avea in vedere si faptul ca prin dispozitiile art. 9 din Contractul Colectiv de Munca unic la nivel de ramura transporturi se acorda posibilitatea sa se deroge de la cuantumul de 700 de lei prevazut de art. 41 alin. 3, dand posibilitatea partilor de a negocia cuantumul salariului.

Mai mult, potrivit art. 12 (1) din Legea 130/1996 - in vigoare la data incheierii CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010 - “Contracte colective de munca se pot incheia si pentru salariatii institutiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale.”

Acest text de lege se aplica si salariatilor din unitatile in care statul este actionar unic, conform principiului de drept “Ubi eadem est ratio, eadem solutia esse debet”.

Invedereaza recurenta ca la CFR Marfa fondul de salarii este limitat la suma aprobata prin Hotarare de Guvern, societatea respectand si dispozitiile HG nr. 1051/2008 ce stabileste salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.

Fata de cele aratate, in opinia recurentei este evident ca instanta de fond in mod gresit nu a avut in vedere si faptul ca societatii i-a revenit obligatia de a se incadra in fondul de salarii prevazut in bugetele de venituri si cheltuieli aferente anilor 2009 si 2010 aprobate prin hotarari de guvern (HG nr. 28/2010 si HG nr. 311/2010), asa cum prevad dispozitiile O.U.G. nr. 79/2008 privind intarirea disciplinei economico-financiare si alte dispozitii cu caracter financiar.

Astfel, art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 si HG nr. 311/2010 dispune imperativ urmatoarele: “Cheltuielile totale aferente veniturilor totale inscrise in bugetul de venituri si cheltuieli reprezinta limite maxime, care nu pot fi depasite decat in cazuri justificate si numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor si Infrastructurii.”

De asemenea, precizeaza recurenta ca prin legea 329/2009 s-au reglementat „masuri privind disciplina financiar-bugetara la nivelul regiilor autonome, societatilor si companiilor nationale, al societatilor comerciale la care statul sau unitatile administrativ teritoriale au calitatea de actionar unic ori majoritar, precum si al filialelor acestora.” (art. 1, lit. d).

Potrivit art. 27 din aceeasi lege „anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societatilor si companiilor nationale, ale societatilor comerciale la care statul ori unitatile administrativ-teritoriale au calitatea de actionar unic sau majoritar, precum si ale filialelor acestora, denumite in continuare operatori economici.”, iar, potrivit art. 30 “contractele colective de munca se negociaza, in conditiile legii, dupa aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici, in limitele si in conditiile stabilite prin bugete.”

„Desi exista o legislatie unitara, aceeasi pe intreg cuprinsul tarii, aplicarea acesteia datorita contractului colectiv de munca, dar si a celui individual, comporta un specific, se creeaza diferentieri de la o ramura de activitate la alta, de la un grup de angajatori la altul, de la un angajator la altul si uneori in aceeasi unitate de la o perioada la alta, in functie de situatia sa economica.” (A. T - Tratat de dreptul muncii - editia a IV)

Considera recurenta ca prin solutia pronuntata se incalca dispozitiile art. 157 din art. 279 in forma aplicabila litigiului, care prevad ca salariile se stabilesc prin negociere, iar nu de o singura parte.

In cazul de fata nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabila stabilita prin contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi 2008-2010, instanta de fond analizand trunchiat dispozitiile art. 41 alin. 3, respectiv doar prin raportarea la baza de calcul a salariului minim.

Astfel, la art. 41 alin 3 lit. b din CCM unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 partile au convenit ca „Ia stabilirea salariilor de baza minim brute pentru fiecare categorie de salariati, vor fi adoptati coeficientii minimi de ierarhizare stabiliti la art. 41, pct. (1).”

Potrivit art. 41 din CCMRT, coeficientul maxim de ierarhizare este de 2 si se aplica si se aplica doar pentru functii ce presupun studii superioare, rezultand astfel ca salariul maxim sa fie de 1. 400 lei.

Ca exemplu, pentru un muncitor calificat pentru care CCM la nivel de ramura prevede la art. 41 alin. 1. lit. A pct. 2, un coeficient de ierarhizare de 1,5, prin aplicarea acestuia la salariul minim brut de 700 lei prevazut de alin. 3, rezulta un salariu de 1. 050 lei mai mic decat cel pe care membrul de sindicat la primit prin aplicarea logaritmului de calcul prevazut de CCM la nivel de unitate si contractul individual de munca.

Astfel, doar in cazul in care vreun salariat era incadrat cu un salariu de baza mai mic decat cel prevazut de art. 41 din CCM la nivel de ramura transporturi, instanta putea constata, in temeiul art. 57 alin. 4 Codul muncii , nulitatea clauzei din contractul individual de munca, inlocuind-o cu dispozitia favorabila din CCM aplicabil.

Prin contractele individuale de munca se respecta dispozitiile art. 11 din art. 279 , intrucat drepturile nu sunt inferioare nici minimelor prevazute in CCM incheiat la nivel de unitate, nici cele prevazute in CCM la nivel de ramura.

Astfel, salariul de baza, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM unic la nivel de ramura transporturi si privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de societate ci chiar platit intr-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicarii unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unitati si CCM la nivel de unitate.

Mai mult, instanta de fond trebuia sa aiba in vedere ca prin CCM la nivel de unitate partile au negociat coeficienti de ierarhizare peste minimul stabilit la nivel de ramura, motiv pentru care, fata de solutia pronuntata, instanta nu poata suplini vointa partilor si sa prezume ca societatea ar fi negociat aceiasi coeficienti daca s-ar fi aplicat asupra valorii de 700 lei.

Considera recurenta ca nicio dispozitie legala nu ofera aceasta competenta instantei de judecata, din contra, in aceasta materie instanta trebuie sa respecte si sa aplice dispozitiile mai favorabile salariatului, care in prezenta cauza sunt prevazute, asa cum a aratat mai sus, de CCM la nivel de unitate, dar si de contratul individual de munca.

Mai mult, fata de dispozitiile art. 40, alin. 2 din Codul muncii - „angajatorului ii revin, in principal, urmatoarele obligatii: (. . .) c) sa acorde salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca” - solicita sa se constate ca nu se putea pronunta in cauza o solutie judicioasa fara a fi analizate si clauzele contractelor colective de munca la nivel inferior celui de ramura, dar si clauzele contractelor individuale de munca incheiate de catre societate cu salariatii membrii de sindicat.

Daca aceste clauze nu sunt analizate, se poate aprecia ca legiuitorul a prevazut posibilitatea incheierii unor contracte colective de munca in diferite sectoare de activitate si la diferite niveluri, precum si posibilitatea incheierii de contracte individuale de munca fara ca acestea sa aiba vreo finalitate in conditiile in care toate drepturile si obligatiile partilor sunt prevazute in CCM la nivel de ramura.

Aplicarea prevederilor legale privind raportul de munca, precum si clauzele contractului colectiv de munca sunt posibile numai prin incheierea valabila si executarea contractului individual de munca, acesta fiind instrumental principal pentru exercitarea dreptului la munca.

Astfel, in ceea ce priveste scopul pentru care legiuitorul a prevazut obligativitatea incheierii de contracte individuale de munca, la art. 69 din CCM la nivel national pe anii 2007-2010 s-a prevazut: “(1) Contractul individual de munca este contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu. (2) In vederea stabilirii concrete a drepturilor si obligatiilor salariatilor, angajarea se face prin incheierea contractului individual de munca (CIM).”

Totodata trebuie retinut faptul ca potrivit art. 37 din art. 279 , in forma in vigoare pe perioada litigiului, “drepturile si obligatiile privind relatiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca”, iar potrivit art. 236 alin. 3 din acelasi act normativ, “la negocierea clauzelor si la incheierea contractelor colective de munca partile sunt egale si libere “.

Or, in conditiile in care salariatii au incheiat cu societatea contracte individuale de munca valabile, nu se poate avea in vedere decat acordul de vointa al partilor.

Invedereaza recurenta ca potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 (act normativ valabil in perioada de aplicabilitate a CCM la nivel de unitate, respectiv perioada 2009/2010): “Nulitatea clauzelor contractuale se constata de catre instanta judecatoreasca competenta”, la cererea partii interesate.

Astfel, Tribunalul B. prin Sentinta civila nr. 625/M pronuntata in 08.05.2012, a constatat definitiv si irevocabil nulitatea absoluta a Anexei 1 la contractul colectiv de munca pe anii 2009 - 2010 incheiat la nivelul paratei SNTFM CFR Marfa SA.

Recurenta subliniaza ca prin solutia pronuntata Tribunalul B. nu constata o nulitate partiala a acestei anexei 1, ci constata nulitatea absoluta a acestei anexe, fapt recunoscut si de catre recurent-reclamant prin recursul formulat.

Precizeaza recurenta ca Anexa 1 a CCM la nivel de unitate continea coeficientii de ierarhizare negociati pentru fiecare clasa de salarizare din cadrul societatii, valoarea salariului minim brut, precum si formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasa de salarizare.

Clauzele a caror nulitate a fost constatata sunt inlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior, dupa caz.”

Astfel, in aceste conditii, prin punerea in aplicare a prevederilor art. 41, alin. 2 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, coeficientii minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplica la salariul de baza minim brut stabilit prin art. 41, alin. 3 lit. a).

Considera recurenta ca aplicand prevederile contractului colectiv de munca incheiat la nivel de ramura transporturi ar insemna ca salariatii din cadrul CFR Marfa sa aiba venituri mult mai mici, neputand sa se ceara aplicarea selectiva doar a clauzelor favorabile uneia dintre parti facand abstractie de celelalte clauze.

Pe cale de consecinta, salariul fiind un drept de natura consensuala si supus negocierii, atata timp cat pentru perioada 2009-2010 a existat incheiat un contract individual de munca in care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat este evidenta lipsa de temei a cererii de chemare in judecata.

Avand in vedere prevederile contractuale invocate mai sus, solicita recurenta sa se constate ca drepturile cuvenite acestora in temeiul contractului colectiv de munca si celui individual de munca au fost platite in mod corespunzator, onorandu-si obligatiile asumate intocmai si la timp.

II. In ceea ce priveste obligarea societatii la plata dobanzilor legale cat si a actualizarii cu rata inflatiei, arata recurenta urmatoarele:

A. Potrivit art. 1 si art. 8 din O.G. nr. 13/2011, partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea la plata unei obligatii banesti.

Mai mult, potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, in ceea ce priveste dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, aceasta poate fi acordata daca obligatia este purtatoare de dobanzi potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale.

Astfel, potrivit contractului colectiv de munca in baza caruia reclamantii solicita drepturile, partile semnatare nu au prevazut in cuprinsul acestuia obligatia de a plati dobanzi.

Deci, in dreptul muncii plata dobanzii legale nu este admisibila intrucat partile contractante (angajatorul - angajat - contract individual de munca) nu au stipulat in conventie o astfel de clauza.

Un cumul al celor doua forme de penalitate (dobanda legala si actualizarea cu rata inflatiei) duce la repararea de doua ori a aceluiasi prejudiciu.

B. Mai mult, dobanda legala constituie un criteriu de evaluare a daunelor-interese, o comensurare prestabilita si obligatorie a lor la nivelul dobanzii legale.

In principiu, dobanda legala cuprinde si rata inflatiei, deci, si despagubirea cuvenita pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei nationale in perioada dintre data exigibilitatii creantei si data platii, cu alte cuvinte, se da astfel, expresie principiului repararii integrale a prejudiciului cauzat.

Or, prin solutia pronuntata instanta de apel a admis repararea de doua ori a aceluiasi prejudiciu.

De asemenea, pentru o corecta analiza a posibilitatii de cumulare a dobanzii legale cu actualizarea cu rata inflatiei trebuia stabilita natura juridica a dobanzii legale.

Astfel, dobanda legala reprezinta o modalitate de evaluare a prejudiciului produs de lipsa banilor, fiind o forma legala de anteevaluare a prejudiciului cauzat. Deci, dobanda legala nu se raporteaza la una din subdiviziunile prejudiciului, ci la tot prejudiciul, avand menirea de a lua in calcul si eventuala inflatie, dar si beneficiul nerealizat echivalent lipsei de folosinta.

Un prim argument al celor de mai sus aratate, in sensul ca nu reprezinta doar o acoperire a beneficiului realizat, este dat de dispozitiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011 potrivit carora “In cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi remuneratorii si/sau penalizatoare, dupa caz, si in absenta stipulatiei exprese a nivelului acestora de catre parti, se va plati dobanda legala aferenta fiecareia dintre acestea.”

Or, dintr-o corecta interpretare a textului de lege mai sus enuntat reiese in mod evident ca legea prevede doar obligatia de plata a dobanzii legale, iar solutia instantei de apel de a obliga in acelasi timp la actualizarea cu rata inflatiei, pe langa acest pret al prejudiciului inseamna a adauga la lege.

Un al doilea argument este dat de raportarea dobanzii legale la dobanda de referinta a BNR, dobanda care prin definitie ia in calcul si inflatia. Astfel dobanda legala are deja in vedere acoperirea prejudiciului efectiv - devalorizarea capitalului cu rata inflatiei.

In al treilea rand, pentru a identifica eroarea silogismului logic ce a condus la concluzia ca dobanda legala nu acopera si prejudiciul efectiv, prin reducere la absurd, in cazul valorizarii monetare (deflatie), nu ar fi suficient se acorde doar dobanda legala ci sa se scada si valoarea capitalului cu valoarea indicelui de deflatie.

In practica judiciara mai veche, anterioara si O.G. nr. 9/2000, cumularea dobanzii legale cu actualizarea cu rata inflatiei reprezenta o incercare de indreptare a unei lacune legislative, in sensul ca dobanda legala era stabilita la 6% pe an, procent ce nu acoperea si devalorizarea monetara si pe cale de consecinta nu mai putea reprezenta o reparatie adecvata a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea la timp a obligatiei.

Insa, in cauza adaugarea ratei inflatiei la dobanda legala, avand in vedere o raportare anuala/semestriala a dobanzii legale la un indice stabilit si in functie de inflatie, nu reprezinta decat acordarea unei duble despagubiri.

III. Avand in vedere caracterul executoriu al hotararii recurate, in temeiul art. 4041 Cod procedura civila recurenta solicita repunerea partilor in situatia anterioara si intoarcerea executarii.

In concluzie, solicita recurenta admiterea recursului, retinerea cauzei spre judecare si pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de organizatia sindicala, ca neintemeiata.

La data de 02.07.2014 a depus intampinare Federatia S. Ramurii Vagoane Bucuresti, solicitand respingerea recursului si mentinerea sentintei civile atacate, cu obligarea societatii parate la plata drepturilor asa cum au fost acordate in mod intemeiat de instanta fondului.

Analizand actele si lucrarile dosarului din perspectiva criticilor formulate, Curtea retine urmatoarele:

Sub un prim aspect, in ceea ce priveste motivul de casare a hotararii prevazut de art. 304 pct. 5 Cod proc. civ. (prin hotararea data instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2), se constata ca acesta a fost invocat de recurenta-parata in raport de necomunicarea tabelelor cu reclamantii membri de sindicat care au imputernicit Federatia S. Ramurii Vagoane sa promoveze actiunea.

Verificand acest aspect, se retine ca la cererea de chemare in judecata, ce a format initial obiectul dosarului nr. ...XX al Tribunalului Dambovita, a fost anexat, astfel cum se precizeaza si in partea finala a cererii, tabelul nominal privind salariatii SNTFC „CFR Marfa” SA, Post Revizie Targoviste, cu domiciliul in judetul Dambovita, membrii de sindicat apartinand FSRV care imputernicesc organizatia sindicala reclamanta in cauza. Tabelul cuprindea numele membrilor de sindicat, domiciliul, codul numeric personal si eventuale observatii privind incetarea raporturilor de munca (la 01.04.2010, respectiv, 01.07.2010, astfel cum se mentiona pentru unele dintre persoanele nominalizate), precum si semnaturile. Se constata ca pentru 9 din cei 53 de reclamanti inscrisi in tabel nu erau completate datele de identificare si nu existau semnaturile acestora.

Potrivit citatiei transmise paratei SNTFC „CFR Marfa” SA pentru primul termen de judecata stabilit in cauza, la 14.03.2013, i-au fost comunicate, in copie, actiunea si inscrisurile atasate.

Prin incheierea din 15.10.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale in dosarul nr. ...X, a fost suspendata judecata in temeiul dispozitiilor art. 1551 Cod proc. civ., pentru neindeplinirea de catre reclamanti a obligatiilor stabilite la termenul din 01.10.2013, printre care si depunerea tabelului cu membrii de sindicat pentru care a fost formulata cererea de chemare in judecata.

La termenul de judecata de la 14.01.2014 a fost reluata judecata, ca urmare a cererii de repunere pe rol formulata de reclamanta FSRV, reprezentantul reclamantei prezentand un nou tabel nominal cu personalul unitatii care imputerniceste organizatia sindicala reclamanta sa-l reprezinte in cauza. Se constata ca mentiuni suplimentare in acest tabel fata de tabelul initial prezentat: functia persoanelor inscrise, datele si semnaturile a 8 dintre cei 9 membri pentru care lipseau initial, precum si nominalizarea altor 3 persoane, fara a se formula insa si o cerere de completare a actiunii.

Totodata, se constata ca din dezbaterile consemnate in incheierea de la termenul din 14.01.2014 (cand au avut loc si dezbaterile pe fond) nu rezulta daca i-a fost comunicat si paratei, prin consilier juridic, un exemplar al tabelului respectiv, insa nu rezulta nici ca reprezentantul paratei sa fi solicitat amanarea cauzei pentru acest motiv. Mai mult, se retine ca acest ultim tabel nu a fost avut in vedere de catre instanta de fond la pronuntarea solutiei in cauza, cei 43 de reclamanti membri de sindicat pentru care s-a admis actiunea formulata de reclamanta FSRV fiind cei care au semnat imputernicirea data organizatiei sindicale in cadrul tabelului initial, anexat cererii de chemare in judecata.

Prin urmare, Curtea apreciaza ca nu se poate retine incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 5 Cod proc. civ., nerezultand existenta vreunei vatamari aduse paratei prin necomunicarea tabelului respectiv. De altfel, aspectele sustinute de recurenta-parata privind nerespectarea principiului contradictorialitatii si al dreptului la aparare de catre prima instanta, ca urmare a necomunicarii inscrisului mentionat, nici nu ar fi de natura sa conduca la constatarea nelegalitatii hotararii pronuntate. Aceasta intrucat se are in vedere si faptul ca instanta ce solutioneaza recursul in materie poate, in raport de dispozitiile art. 3041 Cod proc. civ., sa analizeze apararile facute in calea de atac de partea care nu a beneficiat de posibilitate “prezentarii cauzei” in prima instanta. In acest fel se asigura partii recurente garantii suficiente cu privire la drepturile sale procesuale. Mai mult, se observa in speta ca recurenta-parata nu a avut de invocat in concret nici un aspect cu privire la reclamantii membri de sindicat ce au semnat imputernicirea data organizatiei sindicale in cadrul tabelului initial, anexat cererii de chemare in judecata.

Prin urmare, nu se poate retine incalcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum s-a sustinut in mod nefondat de catre recurenta.

Avand in vedere criticile recurentei-parate SNTFC „CFR Marfa” SA incadrate in dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 si 3041 Cod proc. civ., Curtea retine urmatoarele:

In ceea ce priveste motivul de recurs invocat de recurenta cu privire la prescriptia dreptului material la actiune pentru pretentiile intimatilor-reclamanti, avand ca obiect diferentele de drepturi salariale solicitate pentru perioada 05.02.xxxx10, se constata ca in mod corect prima instanta a respins exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la actiune invocata de parata, deoarece in speta isi gasesc aplicarea prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din art. 279 , republicat (art. 283 alin. 1 lit. c, in varianta anterioara republicarii), potrivit carora cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator, iar nu dispozitiile art. 268 alin. 1 lit. e din acelasi Cod (art. 283 alin. 1 lit. e, in varianta anterioara republicarii).

Este nefondata sustinerea recurentei-parate potrivit careia drepturile ce fac obiectul prezentei judecati sunt prescriptibile in termenul de 6 luni prevazut de art. 268 alin. 1 lit. e) art. 279 .

Pretentiile reclamantilor au incontestabil semnificatia unor drepturi salariale, intrucat sunt platite in executarea unui raport de munca si in considerarea calitatii intimatilor-reclamanti de salariati ai recurentei-parate, indiferent de izvorul lor, deci chiar daca acestea sunt prevazute in contractul colectiv de munca. Aceasta solutie se impune intrucat textul legal anterior enuntat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescriptie de 3 ani, ca ele sa decurga din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuala.

Termenul de prescriptie aplicabil este deci cel de 3 ani de la data nasterii dreptului prevazut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, incident cu prioritate ori de cate ori este vorba de drepturi salariale sau alte despagubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de munca, colectiv ori lege), textul art. 268 alin. 1 lit. e) ramanand aplicabil pentru drepturi si obligatii rezultate din alte conditii de exercitare a dreptului la munca stipulate in contractele colective decat din drepturi si obligatii salariale. Termenul de prescriptie de 6 luni este prevazut pentru alte situatii de neexecutare a contractului colectiv de munca decat cele care beneficiaza de reglementare expresa prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile in bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Cum cererea reclamantilor a fost formulata la data de 01.02.2013, inainte de implinirea termenului de prescriptie de 3 ani raportat la datele la care s-a nascut dreptul la actiune al acestora pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul actiunii, Curtea retine ca in mod corect instanta de fond a constat ca dreptul la actiune in privinta acestor sume nu este prescris.

In ceea ce priveste critica privind respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale active a organizatiei sindicale reclamante, Curtea retine ca sunt aplicabile dispozitiile speciale ale art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011: „(1) Organizatiile sindicale apara drepturile membrilor lor, ce decurg din legislatia muncii, statutele functionarilor publici, contractele colective de munca si contractele individuale de munca, precum si din acordurile privind raporturile de serviciu ale functionarilor publici, in fata instantelor judecatoresti, organelor de jurisdictie, a altor institutii sau autoritati ale statului, prin aparatori proprii sau alesi.

(2) In exercitarea atributiilor prevazute la alin. (1), organizatiile sindicale au dreptul de a intreprinde orice actiune prevazuta de lege, inclusiv de a formula actiune in justitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise din partea acestora. Actiunea nu va putea fi introdusa sau continuata de organizatia sindicala daca cel in cauza se opune sau renunta la judecata in mod expres.

Se observa astfel ca art. 28 din Legea nr. 62/2011 nu distinge in functie de tipul de organizatie sindicala, iar potrivit art. 1 lit. u) din Legea nr. 62/2011 termenul „organizatie sindicala” se refera la sindicat, federatie sau confederatie sindicala.

Avand in vedere aceste dispozitii exprese si tinand cont de caracterul special al normelor adoptate prin Legea nr. 62/2011 in raport de prevederile cuprinse in art. 279 , Curtea constata si faptul ca nu mai pot fi avute in vedere dispozitiile art. 219 art. 279 , invocate de recurenta.

In consecinta, este justificata in cauza legitimarea procesuala activa a organizatiei sindicale reclamante cu privire la formularea actiunii in numele membrilor de sindicat mentionati, care i-au dat imputernicire scrisa.

In ceea ce priveste aspectele privind solutionarea fondului cauzei, Curtea retine ca potrivit art. 241 alin. 1 lit. c din art. 279 , in varianta aplicabila anterior republicarii si art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, sub imperiul carora s-a incheiat contractul colectiv de munca la nivel de ramura, invocat in speta, aceasta conventie colectiva produce efecte pentru toti salariatii incadrati in toate unitatile din ramura transporturi pentru care a fost negociata.

In cazul contractelor colective de munca incheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitatile componente ale acestora se stabilesc si se precizeaza de catre partile care negociaza contractul colectiv de munca, cu respectarea prevederilor legii.

Din coroborarea dispozitiilor legale invocate, Curtea constata ca, in cazul contractelor colective de munca incheiate la nivelul ramurilor de activitate, clauzele negociate sunt aplicabile doar in unitatile expres prevazute in cadrul acestor contracte.

In aceste conditii, dispozitiile art. 239 art. 279 , care reprezinta dreptul comun in raport cu legea speciala, respectiv Legea nr. 130/1996, dispozitii aplicabile, trebuie interpretate in sensul ca prevederile contractului colectiv de munca la nivelul ramurilor de activitate produc efecte pentru toti salariatii din unitatile in care se aplica clauzele negociate, expres prevazute in contract, indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala din unitate.

In mod constant, atat doctrina, cat si jurisprudenta au apreciat ca efectele contractelor colective de munca la nivel de ramura de activitate se produc pentru toti salariatii, indiferent de afiliere, incadrati la angajatorii la care se refera aceste contracte, unitatile trebuind sa fie expres mentionate in contract ca fiindu-le aplicabil.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, inregistrat la Ministerul Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse sub nr. 722/03/24.01.2008, clauzele respectivului contract colectiv produc efecte pentru toti salariatii incadrati in unitatile de transporturi si activitati conexe din tara, indiferent de structura capitalului acestora.

Potrivit art. 123 din aceeasi conventie, contractul colectiv de munca unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte dupa cum urmeaza:

1. in toate unitatile nominalizate in anexa nr. 5;

2. in toate unitatile din ramura transporturi si activitati conexe, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996.

Din anexa 5 la Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, Curtea constata ca recurenta SNTFC „CFR Marfa” SA se regaseste printre unitatile expres mentionate in care se aplica, potrivit art. 123, prevederile respectivei conventii.

Astfel cum s-a retinut si de catre instanta de fond, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior, aceleasi prevederi fiind cuprinse si in art. 238 alin. 1 art. 279 (forma anterioara republicarii).

Totodata, art. 11 art. 279 stabileste imperativ: „Clauzele contractului individual de munca nu pot contine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de munca”.

Mai mult, dispozitii referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevazute in favoarea salariatilor se regasesc si in conventia colectiva la nivel de ramura. Astfel, potrivit art. 113 alin. 3, drepturile prevazute in contractul colectiv de munca sunt considerate minime, de la nivelul carora incepe negocierea contractelor colective de munca la celelalte niveluri, cu exceptia celor care sunt stabilite in cuantum fix sau maxim. In acelasi sens sunt si prevederile art. 114, conform carora drepturile prevazute in contractele individuale de munca nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin contractul colectiv de munca si, dupa caz, ale celor incheiate la nivel inferior acestuia. Pentru inceperea negocierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate, angajatorul va lua ca baza de negociere acest contract colectiv de munca publicat in Monitorul Oficial.

Aceste dispozitii trebuiau sa fie avute in vedere si in cazul contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de baza minim brut, sanctiunea nerespectarii standardului minimal reprezentat de dispozitia mai favorabila cuprinsa in contractul aplicabil ramurii fiind inlocuirea de drept a clauzei continute de contractul la nivel de unitate cu cea dintai, caci reglementeaza acelasi drept intr-un cuantum superior.

Solutia se intemeiaza pe prevederile exprese ale art. 24 din Legea nr. 130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunand ca pana la realizarea acesteia, clauzele a caror nulitate a fost constatata sunt inlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior. Pe de o parte, obiectul prezentei actiuni nu il constituie constatarea nulitatii clauzei contractului la nivel de unitate repudiat, pentru a fi pertinente sustinerile recurentelor. Pe de alta parte, in spiritul reglementarii este ca declararea nulitatii clauzei contractului de munca negociat la nivel inferior se impune daca se intentioneaza renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sfera mai larga de incidenta, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul sa se bucure de prevederile si drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil si putand fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaste.

Conflictul dintre cele doua tipuri de clauze nu reprezinta un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) sa nu poata produce efecte decat in ipoteza declararii nulitatii celeilalte, ci se solutioneaza intotdeauna in favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate sa si lipseasca, ea fiind suplinita, in puterea dreptului, de dispozitia care la nivelul urmator contureaza dreptul subiectiv, atat ca existenta, cat si ca intindere, iar din punct de vedere al efectului urmarit de beneficiar nu se poate justifica vreo diferenta intre situatia in care contractul la nivel inferior nu reglementeaza si cea in care reglementeaza contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.

In privinta efectelor clauzelor mai favorabile din conventia colectiva la nivel superior este irelevant si faptul ca salariatii unitatii au consimtit, prin reprezentantii lor, la un nivel al salariului de baza minim brut sub cel prevazut de contractul colectiv la nivel de ramura, intrucat dispozitiile art. 8 din legea aplicabila, anterior evocata, sunt imperative, negocierile facute in contra lor fiind lipsite de efectele urmarite.

Mai mult, potrivit Contractului colectiv de munca la nivel de unitate, prevederile respectivului contract se vor adapta prevederilor contractului colectiv de munca la nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse sau ale caror clauze nu se regasesc incluse.

De altfel, dupa cum s-a aratat si de catre recurenta-parata SNTFC CFR Marfa SA, prin sentinta civila nr. 652/M/08.05.2012 pronuntata de Tribunalul B. - Sectia I Civila, in dosarul nr. ...X, irevocabila, a fost admisa cererea de chemare in judecata formulata de Sindicatul Mecanicilor si Reparatorilor de Locomotiva din Depoul CF B., in contradictoriu cu SNTFC „CFR Marfa” SA si s-a constatat nulitatea absoluta a anexei nr. 1 la CCM pe anii 2009-2010 incheiat la nivelul paratei CFR Marfa SA.

Contrar insa sustinerilor recurentei, constatarea prin hotarare judecatoreasca, cu putere de lucru judecat, a nulitatii anexei nr. 1 la CCM pe anii 2009-2010 incheiat la nivelul unitatii este un argument in plus in sprijinul temeiniciei pretentiilor deduse judecatii, deoarece nulitatea a fost constatata tocmai pentru ca salariul de baza minim brut stabilit pentru clasa 1 de salarizare prin CCM amintit, in cuantum de 570 lei, era sub nivelul de 700 de lei prevazut de art. 41 pct. 3 lit. a din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi.

Astfel cum s-a retinut si prin hotararea respectiva, faptul ca salariul negociat a fost sub minimul stabilit prin aceste dispozitii obligatorii pentru negocierile partilor - privitoare la stabilirea minimului salarial brut de la care va pleca stabilirea celorlalte salarii la nivel de ramura, conduce la incidenta dispozitiilor art. 238 alin. 1 art. 279 , precum si a prevederilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.

Curtea, avand in vedere alegatiile recurentei, pe care le apreciaza ca nefondate, constata si faptul ca valoarea de 700 de lei pentru clasa 1 de salarizare a fost stabilita ca sistem de referinta. De altfel, prin sentinta civila nr. 652/M/08.05.2012 s-a precizat ca nulitatea anexei 1 la CCM pe anii 2008 - 2009 dispusa in ceea ce priveste stabilirea cuantumului salariului minim corespunzator clasei 1 de salarizare, atrage in mod evident modificari in ceea ce priveste cuantumul salariilor brute corespunzatoare claselor de salarizare subsecvente, avand in vedere coeficientii de ierarhizare indicati in Anexa 1.

Nu pot fi retinute nici sustinerile recurentei in sensul incidentei dispozitiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, potrivit carora nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, ce se refera la salariatii institutiilor bugetare si la drepturile care dispun de reglementare legala. Ipoteza nu este indeplinita in speta nici din punct de vedere al sferei destinatarilor - CFR Marfa SA fiind o societate comerciala, iar faptul ca aceasta societate are ca unic actionar Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Transporturilor, nu o transforma in institutie bugetara -, nici al caracterului dreptului reclamat, care nu face obiectul vreunei reglementari prin lege, aceasta nefiind de altfel indicata.

Pretentiile reclamantilor sunt intemeiate pe conventia partilor incheiata la nivel de ramura, iar posibilitatile de plata ale debitorului nu inlatura raspunderea pentru indeplinirea obligatiilor ce-i revin potrivit contractelor la care este parte si potrivit legii.

Nu pot fi retinute astfel nici sustinerile recurentei privind limitarea fondului de salarii la suma aprobata prin Hotarare de Guvern, precum si dificultatile financiare din perioada respectiva, dupa cum nici prevederile art. 9 din CCM unic la nivel de ramura transporturi nu pot fi interpretate in sensul ca ar acorda paratei posibilitatea derogarii de la cuantumul de 700 de lei al salariului de baza minim brut prevazut de art. 41 alin. 3.

Curtea va inlatura si sustinerile recurentei in sensul ca salariile intimatilor-reclamanti nu au fost inferioare nici minimelor prevazute in CCM incheiat la nivel de unitate, nici cele prevazute in CCM la nivel de ramura, asa cum rezulta din contractele individuale de munca.

Sub acest aspect, se constata ca reclamantii au invocat faptul ca drepturile lor salariale stabilite prin conventia colectiva la nivel de unitate nu au fost calculate potrivit contractului colectiv de munca la nivel de ramura, si anume pe baza unui salariu de baza minim brut de 700 lei, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de munca la nivel de ramura Transporturi pe perioada 2008 - 2010.

Drepturile salariale lunare ale reclamantilor nu trebuie confundate cu salariul de baza, deoarece la acesta se adauga toate celelalte sporuri, adaosuri ori indemnizatii prevazute de lege, conventiile colective aplicabile sau contractele individuale de munca.

De altfel aceasta este si formularea art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de R. Transporturi pe perioada 2008 - 2010, potrivit caruia „salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, si negociat pentru un program complet de lucru de 170 h medie/luna este de 700 lei, adica 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri, ori indemnizatii incluse in acesta”.

Or, faptul ca reclamantii au avut, asa cum sustine recurenta, drepturi salariale mai mari de 700 lei, nu determina netemeinicia pretentiilor formulate, deoarece respectivele salarii nu au fost calculate plecand de la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, ci de la un salariu minim de 600 lei (pentru perioada in cauza) potrivit conventiei colective la nivel de unitate, aspect recunoscut de parata angajator, adaugandu-se coeficientii de clasa de salarizare si toate celelalte sporuri si adaosuri.

Fata de toate aceste aspecte retinute, Curtea constata ca intimatii-reclamanti sunt indreptatiti la recalcularea drepturilor salariale si plata diferentelor dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010 si drepturile salariale efectiv platite, in perioada 05. 02 - 31.12.2010, conform solicitarii formulate in cauza.

Se constata astfel ca prima instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale incidente in speta si o justa apreciere a materialului probator administrat.

Prin urmare, nu poate fi retinuta incidenta motivului de modificare a hotararii prevazut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.

Cu privire la solicitarea reclamantilor privind obligarea paratei si la plata de daune interese constand in actualizarea sumelor datorate cu rata inflatiei, la care se adauga dobanda legala, Curtea considera ca si sub acest aspect criticile recurentei-parate sunt nefondate, in cauza prima instanta neprocedand la acordarea unei duble despagubiri prin adaugarea ratei inflatiei la dobanda legala.

Astfel, Tribunalul a dispus obligarea paratei la reactualizarea diferentei drepturilor salariale la care a fost obligata prin sentinta cu indicele de inflatie de la data scadentei fiecarei sume pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, 01.02.2013, si la plata dobanzii legale de la data introducerii cererii de chemare in judecata, 01.02.2013, pana la data platii efective.

Se retine de catre Curte in sprijinul solutiei adoptate ca aceste daune-interese sunt datorate de parata angajator pentru repararea prejudiciului produs salariatilor reclamanti prin neplata respectivelor diferente de drepturi salariale (conform art. 161 alin. 4 art. 279 , in varianta anterioara republicarii, aplicabila in perioada de referinta in cauza). Intrucat contractul individual de munca reprezinta un raport juridic de natura civila, dispozitiile speciale din dreptul muncii se completeaza cu cele generale din materie civila, potrivit art. 295 alin. 1 art. 279 .

Or, art. 1088 alin. 1 Cod civil (in vigoare la data scadentei obligatiilor retinute in cauza, dispozitiile in materie prevazute de Noul Cod Civil aplicandu-se doar obligatiilor nascute dupa data intrarii acestuia in vigoare, respectiv 01.10.2011) stipuleaza ca la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, cu exceptia situatiilor in care dispozitii normative speciale permit cumulul.

Curtea retine si faptul ca art. 1088 alin. 2 Cod civil prevede ca daunele interese cu titlu de dobanzi nu sunt debite decat din ziua cererii de chemare in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept. Angajatorul nefiind de drept in intarziere si nici pus in intarziere de catre salariat in formele prevazute de lege (art. 1079 Cod civil) anterior cererii de chemare in judecata, rezulta ca data punerii in intarziere si data de la care curge dobanda legala este ziua cererii de chemare in judecata, iar reclamantii nu pot solicita dobanda legala in acest caz mai devreme de ziua cererii de chemare in judecata, pentru pretentiile admise in cauza.

Pentru perioada anterioara formularii cererii, si anume de la data scadentei pana la data de 01.02.2013, sumele cuvenite reclamantilor trebuie insa actualizate in functia de rata inflatiei, pentru a fi asigurata recuperarea creantei la valoarea ei reala, ca urmare a procesului de devalorizare a monedei nationale datorate procesului de inflatie. Daca instanta acorda creditorului o suma de bani reactualizata de la data scadentei acesteia, creditorul nu primeste o valoare mai mare decat cea pe care ar fi trebuit sa o primeasca la data cand aceasta ar fi trebuit achitata, pentru ca in realitatea economica faptul devalorizarii monedei este prezent, iar consecintele sale nu trebuie suportate de creditorul obligatiei, deoarece s-ar ajunge in situatia in care posibilitatea recuperarii sumei la valoarea ei reala ar fi doar ipotetica. In drept, sunt incidente de asemenea dispozitiile art. 161 alin. 4 art. 279 . Acordarea sumei actualizate in raport de rata inflatiei se impune si fata de principiul repararii integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 Cod civil, potrivit caruia creditorul este indreptatit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizarii monedei fiind pus in sarcina debitorului.

Se constata ca recurenta a indicat, pe langa dispozitiile art. 304 pct. 5, 9 si 3041 Cod proc. civ., si pe cele ale art. 304 pct. 8 (instanta, interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, a schimbat natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia).

Nu se poate retine insa nici incidenta motivului de modificare a sentintei recurate prevazut de art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., intrucat instanta de fond nu a interpretat gresit vreun act dedus judecatii si nici nu a schimbat natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia, prin criticile pe care recurenta-parata le-a subsumat motivelor de recurs, analizate de catre Curte, fiind invocate aspecte ce intra in sfera de reglementare a pct. 9 din art. 304 Cod proc. civ.

Curtea nu poate retine nici solicitarea recurentei-parate SNTFC „CFR Marfa” SA privind intoarcerea executarii, formulata in temeiul art. 4041 Cod proc. civ., constatand, pe de o parte, in raport de solutia pronuntata in aceasta cale de atac, ca nu a fost desfiintat titlul executoriu, iar, pe de alta parte, si faptul ca nu s-a facut de catre recurenta nicio dovada privind executarea hotararii primei instante.

Fata de toate aceste considerente expuse, Curtea constata ca neintemeiate criticile recurentei-parate si, in baza art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulata de recurenta-parata S. NATIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA „CFR MARFA” SA impotriva sentintei civile nr. 274/F/14.01.2014, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale in dosarul nr. ...X, in contradictoriu cu intimata-reclamanta FEDERATIA S. R. VAGOANE, in numele si pentru membrii sai de sindicat reclamantii S C., O. O., M. M., R. I., I. N., Raduca R., M. E., S. A., M. I., D. P., S. C., P. N., P. A., S. G., R. A., B. F., P. G., P. D., S. T., B. L., G. N., G. R., Rusescu C., E. A., M. V., N. V., R. N., R. F., L. V., R. G., V. I., C. I., M. M., G. I., F. V., I. D., C. V., A. C., A. I., M. I., M. I. D., P. V., T. A.