• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00

Transpunerea directivei in ordinea juridica a statelor membre UE. Valorificarea drepturilor prevazute de directiva in temeiul legii interne de transpunere a directivei

Hotararea nr. 1232 din data de 19 septembrie 2014
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

Prin sentinta civila nr. .../24.10.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, in dosarul nr. ...X, s-a admis in parte contestatia completata si precizata de G. I., reprezentat de S. H. Hidrosind in contradictoriu cu intimata Societatea Comerciala a Energiei Electrice in Hidrocentrale H. . S-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 881/6.02.2013. A fost obligata intimata sa il reintegreze pe contestator pe functia avuta anterior concedierii. De asemene, a fost obligata intimata la plata catre contestator a unei despagubiri egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate, precum si cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat contestatorul incepand cu data concedierii si pana la reintegrare. S-a respins ca neintemeiat capatul de cerere privind obligarea intimatei si la plata dobanzilor aferente despagubirilor egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit contestatorul ca urmare a concedierii

Codul muncii comentat Marius-Catalin Predut

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut ca reclamantul a fost angajat in cadrul societatii intimate la data de 09.12.2005 pe postul de conducator auto la C. Administrativ din cadrul Uzinei Hidrocentrale V. . La data 01.01.2012 locul muncii contestatorului se modifica in sensul ca acesta urmeaza sa presteze activitate in cadrul Compartimentului Transporturi din subordinea Directorului adjunct economic si comercial, post pe care l-a ocupat pana la data concedierii.

Prin sentinta civila nr. 7222/20.06.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a in dosarul xx/3/2012, irevocabila prin decizia civila nr. 1774/18.10.2012 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a V-a Civila (filele 194-200), s-a dispus cu privire la debitorul Societatea Comerciala a Energiei Electrice in Hidrocentrale H. deschiderea procedurii generale a insolventei, in baza art. 27 alin. 1 din Legea 85/2006,

A fost desemnat provizoriu ca administrator judiciar al intimatei din prezenta cauza societatea Euro Insol SPRL, in sarcina acestuia fiind stabilita obligatia ca, pe perioada de observatie, sa se ingrijeasca de redimensionarea organigramei, astfel incat sa corespunda acestei etape si sa asigure continuarea activitatii in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil.

In aplicarea dispozitiilor sentintei nr. 7222/20.06.2012, societatea parata prin administratorul judiciar a emis decizia nr. 46/16.01.2013 prin care a aprobat noua structura organizatorica a societatii si a sucursalelor sale.

Din examinarea continutului acestei decizii si a notei de fundamentare in temeiul careia a fost emisa rezulta ca anterior reorganizarii, la nivelul societatii parate si a sucursalelor sale, existau 5295 posturi iar ulterior, in urma reducerii posturilor vacante (190 posturi) si a disponibilizarilor operate (150 posturi) au ramas in structura organizatorica 4954 posturi.

Totodata, in temeiul Deciziei nr. 47/16.01.2013 a fost aprobata noua structura organizatorica si statul de functii pentru SH Curtea de Arges, avand 642 de posturi, fata de 672 posturi existente anterior reorganizarii.

Potrivit Notei de fundamentare care a condus la emiterea deciziilor nr. 46/16.01.2013 si nr. 47/16.01.2013 - invocate ca temei al deciziilor de concediere - rezulta ca, potrivit raportului cu privire la cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa intocmit de administratorul judiciar in executarea dispozitiilor judecatorului sindic date prin hotararea de deschidere a procedurii insolventei, s-a retinut ca una din cauzele care au condus la starea de insolventa a societatii intimate a fost aceea a supradimensionarii personalului in general, si cea a celui T. in special, una dintre masurile necesare surmontarii acestei stari fiind aceea a redimensionarii structurii de personal, in scopul eficientizarii activitatii si a reducerii cheltuielilor cu personalul angajat.

In acest context a fost emisa decizia de concediere contestata in prezenta cauza, cu nr. nr. 881/6.02.2013 prin care intimata a dispus concedierea reclamantului in baza dispozitiilor art. 65 Codul muncii coroborate cu dispozitiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

Nu pot fi retinute apararile reclamantului referitoare la nerespectarea termenului de preaviz.

Instanta  a retinut ca intimata a acordat reclamantului un termen de preaviz de 15 zile lucratoare, conform art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006 conform Notificarii de preaviz  de concediere depusa la dosar.

In ceea ce priveste modalitatea de calcul a acestui termen, au fost respectate dispozitiile art. 2553 Noul Cod Civil, deoarece intimata nu a luat in calcul nici prima nici ultima zi a termenului.

In concret, pentru reclamant a fost emisa notificarea de preaviz nr. 6910/16.01.2013, comunicata la data de 17.01.2013, asa cum rezulta din data mentionata olograf in dreptul semnaturii reclamantului de luare la cunostinta.

Prin urmare, neluand in calcul prima zi a termenului, si anume 17.01.2013, si nici ultima zi a termenului 07.02.2013, acesta s-a implinit la data de 8.02.2013.

Or, instanta a retinut ca incetarea raporturilor de munca a intervenit la data de 8.02.2013, asa cum se arata in decizia de concediere.

In ceea ce priveste imprejurarea ca termenul de preaviz legal cuvenit ar fi fost cel de 20 zile lucratoare, conform art. 75 Codul muncii, instanta a apreciat ca aceste sustineri sunt nefondate, dispozitiile speciale si derogatorii ale art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, ce prevad ca administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare fiind foarte clare sub acest aspect, in sensul consacrarii termenului de preaviz derogator de 15 zile lucratoare.

Ratiunea reglementarii unui termen de preaviz scurt de 15 zile rezulta din insusi cuprinsul dispozitiilor art. 86 alin. 6 ce prevad ca desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva.

Nu pot fi retinute nici argumentele privind nulitatea deciziei de concediere, fundamentate pe incalcarea dispozitiilor art. 86 din Legea nr. 85/2006. Dispozitiile art. 86 alin. 1 din Legea falimentului invocate de reclamant prevad ca: „Contractele in derulare se considera mentinute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desfiintare a contractelor in derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. In vederea cresterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate sa denunte orice contract, inchirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atat timp cat aceste contracte nu vor fi fost executate in totalitate ori substantial de catre toate partile implicate (. . .)”.

Reclamantul afirma ca prin concedierea colectiva nu s-a atins scopul de maximizare a averii debitorului cata vreme intimata a platit salariatilor concediati plati compensatorii prevazute in Contractul colectiv de munca.

Cu privire la platile compensatorii prevazute de art. 4. 110 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, instanta considera ca trebuie avut in vedere faptul ca acestea au fost negociate de parti, pentru situatiile de concediere colectiva desfasurate in conditiile obisnuite, reglementate de Codul muncii si nu pentru situatia speciala a concedierii intervenite in situatia in care angajatorul s-ar afla in starea de insolventa.

D. fiind scopul reducerii de urgenta a costurilor si a luarii tuturor masurilor necesare redresarii situatiei economico financiare a societatii aflate in stare de insolventa, pentru a evita  apreciaza ca dispozitiile prevazute de CCM la nivel de unitate privind acordarea platilor compensatorii deveneau inoperante pentru o astfel de situatie, intimata putandu-se prevala de imposibilitatea fortuita de executare reglementata de art. 1634 cod civil

A mai retinut instanta ca, initial, intimata a apreciat ca obligatia asumata prin CCM, de plata a salariilor compensatorii in caz de concediere nu mai era susceptibila de executare, intrucat imprejurarile in care trebuia executata erau radical diferite fata de cele in care a fost asumata la data semnarii contractului colectiv de munca, cand circumstantele economico-financiare erau diferite, astfel incat nu a platit salariatilor disponibilizati salarii compensatorii.

In timpul  judecarii prezentei cauze, intimata a platit salariatilor concediati salarii compensatorii, dar nu de buna voie, ci ca urmare a faptului ca a fost obligata prin sentinta judecatoreasca data de judecatorul sindic.

Cu privire la sustinerile in ceea ce priveste lipsa caracterului real si serios al cauzelor invocate de intimata pentru a justifica concedierea mai multor salariati, instanta urmeaza, de asemenea sa le respinga, intrucat apreciaza ca sentinta civila nr. 1774/2012 a Tribunalului Bucuresti sectia falimente, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolventei cu privire la intimata din prezenta cauza, prin care s-a retinut situatia economica precara in care se afla societatea intimata, respectiv ca aceasta are datorii curente de 2. xx. 787 lei si datorii de 75. xxx catre furnizori si ca nu are disponibil banesc cu care sa le achite, fiind in stare de insolventa iminenta, se bucura de putere de lucru judecat in sens pozitiv, aspectele constatate de judecatorul sindic cu privire la starea financiara deficitara a intimatei nemaiputand fi puse in discutie in prezenta cauza.

In ceea ce priveste nerespectarea dreptului la informare si consultare in caz de concediere colectiva, instanta a apreciat, de asemenea, faptul ca apararile reclamantului sunt nefondate.

In acest sens, regimul juridic al directivei, ca act juridic al Uniunii Europene, este configurat de art. 288 TFUE (fostul art. 249 TCE), potrivit caruia directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lasand autoritatilor nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele.

Din continutul acestei reglementari, rezulta ca directiva este un act cu forta juridica obligatorie care se adreseaza numai statelor membre iar nu si subiectelor de drept din interiorul acestora. Pe de alta parte, directiva nu beneficiaza de atributul aplicabilitatii directe, fiind intotdeauna necesara transpunerea sa in ordinea juridica interna a fiecarui stat membru caruia ii este adresata, continutul directivei patrunzand in sistemul de drept national prin intermediul actului normativ intern de transpunere. Totodata, directiva este obligatorie in privinta rezultatului ce trebuie atins de statele membre destinatare, instrumentele juridice folosite in vederea atingerii acestui rezultat fiind lasate la latitudinea acestora. Neavand efect direct, directiva nu creeaza in patrimoniul persoanelor fizice si juridice drepturi pe care acestea sa le invoce direct in fata instantelor nationale. Astfel, in conditiile in care statul destinatar al directivei procedeaza la transpunerea in termen si corect a acesteia, atunci subiectele de drept din interiorul sau isi pot valorifica drepturile numai in temeiul legii interne de transpunere a directivei iar nu prin invocarea directivei. In ipoteza in care statul nu transpune directiva in termenul impus sau o transpune incorect, atunci drepturile conferite de acea directiva pot fi invocate de particulari direct in fata instantelor nationale, sub rezerva de a fi clare, precise si neconditionate, insa nu pot fi opuse decat unei entitati statale nu si altor persoane particulare, solutie cristalizata in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

In speta, Directiva 98/59/CE a fost transpusa in legislatia interna, si anume in Codul muncii. Prin urmare, dreptul invocat de contestatoare, si anume dreptul la consultare si informare anterior demararii procedurii concedierii colective poate fi valorificat de acestea in temeiul normelor interne relevante, care au transpus prevederile directivei iar nu prin invocarea in mod direct a directivei. Or, contestatoarele invoca imprejurarea ca un drept fundamental garantat prin Directiva mentionata nu poate fi limitat prin legislatia nationala. In cauza de fata, legislatia nationala care restrictioneaza dreptul la informare/consultare/notificare clamat de contestatoare este reprezentata de prevederea art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, deci o alta lege interna decat cea care a transpus directiva. In aceasta situatie, in cadrul procesual pendinte, intimatei nu ii poate fi opusa, in mod direct, directiva 98/59/CE, in conditiile in care nu sunt indeplinite premisele unui astfel de demers, premise desprinse din caracterele juridice ale acestui act, in sensul ca, pe de o parte, directiva a fost introdusa in ordinea juridica interna iar, pe de alta parte, eventuala transpunere incorecta nu poate fi invocata decat in contra statului iar nu a unui particular.

Instanta a considerat a ca sunt neintemeiate si sustinerile conform carora decizia de concediere ar fi lovita de nulitate pe considerentul ca administratorul judiciar nu ar fi avut prerogativa de a semna astfel de decizii.

Este adevarat faptul ca, prin deschiderea procedurii insolventei, unitatii debitoare nu i-a fost ridicat dreptul de administrare ci judecatorul sindic, luand act de intentia de reorganizare manifestata de societate, a dispus mentinerea organelor de conducere pentru continuarea activitatii, sub supravegherea administratorului judiciar, precum si desemnarea de catre adunarea generata a actionarilor a unui administrator special, care sa indeplineasca atributiile prevazute de art. 18 alin. 2 din Legea 85/2006.

Chiar si in aceasta imprejurare, nu se poate sustine ca administratorul judiciar nu ar fi avut, in perioada de observatie, atributia de a emite decizii de concediere.

Dimpotriva, din interpretarea dispozitiilor art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, ce prevad ca dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, rezulta ca, dupa data deschiderii procedurii insolventei, prerogativa desfacerii contractelor individuale de munca ale personalului salariat al debitoarei apartine exclusiv administratorului judiciar/lichidatorului.

In ceea ce priveste apararea privind  nulitatea deciziei de concediere intrucat intimata ar fi dispus concedierea colectiva a peste 150 de salariati intr-un moment in care fusese declansat un conflict colectiv de munca la nivelul societatii, instanta a apreciat, ca si acesta este, de asemenea, nefondat intrucat nu poate fi primit argumentul in sensul ca declansarea conflictului colectiv a avut loc prin simpla manifestare de vointa a sindicatului reprezentativ, deoarece dispozitiile art. 165 din Legea 62/2011 prevad ca: Conflictul colectiv de munca se declanseaza numai dupa inregistrarea prealabila a acestuia, …„la nivel de unitate, organizatia sindicala reprezentativa sau reprezentantii angajatilor, dupa caz, notifica angajatorului declansarea conflictului colectiv de munca si sesizeaza in scris inspectoratul teritorial de munca din judetul in care isi desfasoara activitatea angajatii unitatii care au declansat conflictul, in vederea concilieri (. . .)

Asadar legea prevede in mod expres faptul ca declansarea conflictului colectiv intervine numai dupa inregistrarea prealabila a acestuia, ceea ce nu s-a intamplat in speta dedusa judecatii, intrucat ITM Bucuresti a refuzat inregistrarea sesizarii in vederea concilierii, considerand in mod intemeiat ca nu poate fi declansat un conflict colectiv de munca pe durata valabilitatii unui contract colectiv de munca. potrivit dispozitiilor art. 164 din Legea nr. 62/2011.

Instanta a retinut ca la nivelul societatii H. exista incheiat un contract colectiv de munca valabil pana la 31.12.2013, asadar, acest contract se afla in derulare la momentul la care S. H. Hidrosind a incercat sa declanseze conflictul colectiv in discutie

In aceste conditii, instanta a apreciat  ca decizia de concediere nu incalca dispozitiile art. 5. 27 din contractul colectiv de munca incheiat la nivelul unitatii intimate, potrivit carora sunt interzise desfacerile contractelor individuale de munca pe durata conflictelor de munca, intrucat, in speta, deciziile de concediere nu au fost emise in contextul existentei unui conflict colectiv de munca la nivelul unitatii.

De asemenea, a apreciat instanta insa ca decizia de concediere cu nr 881/6.02.2013 emisa de societatea intimata este lovita de nulitate din perspectiva dispozitiilor 76 litera c) Codul muncii, ce prevad obligativitatea indicarii in cuprinsul deciziei de concediere a criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, conform art. 69 alin. 2 lit. d) Codul muncii, in ipoteza concedierii colective.

Este adevarat ca Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei contine o reglementare speciala cuprinsa la art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006 potrivit careia, prin derogare de la prevederile Codului muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva

Procedura concedierilor colective este reglementata de art. 68-73 Codul muncii si priveste informarea, consultarea salariatilor in vederea stabilirii metodelor de evitare a concedierilor colective, sau de reducere a numarului salariatilor concediati si de atenuare a consecintelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale care vizeaza, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionala a salariatilor concediati precum si notificarea autoritatilor publice abilitate.

Ratiunea edictarii art. 86 alin 6 din Legea falimentului, text de lege, derogator de la dispozitiile Codului muncii, se explica prin faptul ca dupa deschiderea procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale salariatilor se face, dupa cum dispun prevederile art. 86 alin 6, in regim de urgenta, or, urmarea procedurii concedierii colective reglementata de dispozitiile art. 68-73 Codul muncii presupune intarzierea momentului emiterii deciziilor de concediere, cata vreme, potrivit dispozitiilor art. 72 alin 1 Codul muncii notificarea inspectoratului teritorial de munca si a agentiei de ocupare a fortei de munca se face cu cel putin 30 de zile inainte de emiterea deciziilor de concediere, durata care poate fi si prelungita conform dispozitiilor art. 73 alin. 2 Codul muncii.

Insa Legea falimentului scuteste administratorul judiciar sau lichidatorul de parcurgerea procedurii concedierii colective iar nu si de respectarea celorlalte obligatii impuse de Codul muncii, cum este obligatia de a emite decizia de concediere care sa cuprinda mentiuni obligatorii prevazute de 76 Codul muncii.

Tribunalul face trimitere la dispozitiile art. 76 Codul muncii.

Decizia de concediere fiind un act individual si nu colectiv trebuie sa indice in concret criteriul avut in vedere in ceea ce-l priveste pe salariat si care a dus la concedierea sa colectiva.

Dispozitiile art. 76, lit. c trebuie interpretate in sensul ca decizia trebuie sa precizeze de ce acel salariat a fost inclus pe lista de concediere si nu a putut fi mentinut in fiinta contractul sau de munca.

Criteriile general obligatorii ce trebuie avute in vedere de intimata, pentru stabilirea ordinii de prioritate in cazul concedierilor colective sunt prevazute in speta de art. 4. 112 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate depus in extras la dosar.

Insa dispozitiile art. 76, lit. c) Codul muncii trebuie interpretate in sensul ca decizia de concediere trebuie sa nominalizeze concret care din  criticile ce stau la baza stabilirii ordinii de concediere colectiva ce au fost avute in vedere de angajator in cazul salariatului fata de care isi produce efecte decizia de concediere, si nu trebuie interpretate in sensul ca in decizia trebuie sa se reproduca textual dispozitiile din contractul colectiv de munca, referitoare la ordinea concedierii.

In lipsa indicarii motivului concret al concedierii reclamantului instanta nu poate verifica daca angajatorul a respectat dispozitiile art. 4. 112 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate ce dispun in sensul ca la aplicarea efectiva a reducerii de personal dupa reducerea posturilor vacante de natura celor desfiintate, masurile trebuie sa se efectueze in ordine: salariatii care cumuleaza doua sau mai multe functii, salariatii care cumuleaza pensia pentru limita de varsta cu salariul, salariatii indeplinesc conditiile de varsta standard si stagiu si cotizate, etc., sau daca angajatorul a respectat dispozitiile art. 69 alin 3 Codul muncii ce prevad ca:, Criteriile prevazute la alin. (2) lit. d) se aplica pentru departajarea salariatilor dupa evaluarea realizarii obiectivelor de performanta.”

Nu poate fi acceptata sustinerea in sensul ca administratorul judiciar al intimatei era scutit sa respecte procedura selectiei salariatilor supusi concedierii si implicit sa mentioneze in decizia de concediere criteriul concret avut in vedere la selectia salariatului concediat intrucat, intrucat mergand pe acest rationament, s-ar ajunge la concluzia administratorul judiciar poate alege arbitrar salariatii ce urmeaza a fi concediati, doar pe considerentul ca unitatea angajatoare se afla in insolventa. Or, legiuitorul a urmarit doar urgentarea operatiunilor de disponibilizare iar nu caracterul discretionar al incetarii raporturilor de munca.

Nu se pune problema aplicarii unor criterii de selectie, si implicit a mentionarii acestui criteriu in decizia de concediere cata vreme, postul desfiintat este un post unic in cadrul unei structuri a unitatii angajatoare.

In cazul dedus judecatii insa, postul detinut de reclamant, acela de sofer auto nu era un post unic.

Reclamantul a fost mutat in cadrul societatii intimate incepand cu data de1.01.2012 pe postul de conducator auto la C. Transporturi din cadrul SH Curtea de Arges, post pe care l-a ocupat pana la data concedierii.

Asa cum rezulta din pct. 3. 6. 1. din decizia nr. 47/16.01.2013, C. Transporturi din cadrul SH Curtea de Arges a fost desfiintat, insa activitatea de transport a societatii se regaseste la C. Administrativ - Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor al SH Curtea de Arges, unde au fost concentrate activitatile specifice de transport din cadrul tuturor structurilor organizatorice de la nivelul sucursalei.

Cu alte cuvinte, intimata a decis ca din toate posturile de soferi ce existau inainte in cadrul tuturor structurilor organizatorice de la nivelul sucursalei (adica inclusiv uzine - Vidrari si Campulung) sa pastreze doar 6 posturi, care sa se regaseasca exclusiv la C. Administrativ - Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor al SH Curtea de Arges.

In cadrul acestui din urma C. apar 6 posturi de soferi auto, fata de 5 posturi existente anterior concedierii colective. Din cele 6 posturi, 5 sunt ocupate de soferi relocati din cadrul compartimentului achizitii de la Uzina Campulung iar unul dintre ele este detinut, la fel ca si in trecut de numitul S. V. .

Dupa cum recunoaste si intimata, s-a facut o selectie pentru a se stabili care dintre soferi sa fie concediati si s-a de avut in vedere vechimea in functie si cat si eficienta profesionala pe acest post, respectiv, mentinerea salariatilor cu rezultate mai bune la evaluarile profesionale.

A sustinut intimata ca din inscrisurile depuse la dosar (fisele de evaluare a activitatii profesionale ale domnilor S., Bacircea, Iordanescu, T., B. si G.), conducatorii auto ramasi in cadrul intimatei au obtinut un punctaj mai bun decat contestatorul, respectiv un punctaj de 3,79, fata de punctajul de 3,54, obtinut de dl G. I. .

Mai afirma intimata ca in mod corect au fost aplicate in cazul reclamantului criteriile de prioritate avute in vedere la concediere.

Instanta a retinut insa ca Decizia de concediere in discutie nu face nici o mentiune cu privire la criteriul care a condus la concedierea reclamantului.

D. fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezulta din reglementarea imperativa a dispozitiilor art. 76 Codul muncii precum si din cea a dispozitiilor art. 79 Codul muncii ce prevad ca „in caz de conflict de munca angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizia de concediere „lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a uneia dintre mentiunile obligatorii prevazute de lege, nu poate fi complinita prin acte anterioare, concomitente sau ulterioare intocmirii acestei decizii, si nici prin aparari facute de angajator cu ocazia judecarii contestatiei impotriva deciziei de concediere.

In consecinta, pentru argumentele anterior expuse, in baza art. 80 Codul muncii, instanta  admis in parte actiunea, astfel cum a fost completata, a anulat decizia nr. 880/06.02.2013 emisa de intimata, va dispune reintegrarea contestatorului in functia detinuta anterior concedierii si va obliga intimata sa plateasca contestatorului o despagubire egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii, pana la reintegrarea efectiva.

Instanta a respins cererea de obligare a intimatei si la plata dobanzii legale aplicata la despagubirea susmentionata intrucat apreciaza, pe de o parte, ca dispozitiile art. 80 Codul muncii, instituie un caz de evaluare legala a prejudiciului, nefiind permisa evaluarea judecatoreasca, iar pe de alta parte acordarea actualizarii cu rata inflatiei cumulata cu dobanda legala ar insemna o dubla acoperire a prejudiciului constand in beneficiul nerealizat, fapt nepermis de lege.

Prin incheierea din 24.10.2013, instanta a respins exceptiei lipsei calitatii procesuale active a Sindicatului si exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant invocate de intimata.

In motivare s-a retinut ca, in primul rand, instanta constata ca se fac  in intampinare afirmatii contradictorii. Initial, se vorbeste de faptul ca cei 10 salariati ar face parte din S. Hidroenergetic Curtea de Arges si nu din S. Hidrosind, apoi despre faptul ca S. Hidroenergetic Curtea de Arges  nici nu  ar exista.

Instanta a retinut din  sentinta civila nr 2147/16.02.2012 a Judecatoriei sectorului 2,  de acordare a personalitatii juridice Sindicatului Hidrosind  ca acest Sindicat a fost infiintat prin fuziune prin contopire a mai multor sindicate , prin care si S. Hidroenergetic Curtea de Arges, care si-a incetat existenta prin contopire. Rezulta ca S. Hidrosind este astazi continuatorul personalitatii  juridice a Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges,  S. Hidrosind fiind si sindicatul care i-a preluat pe reclamanti ca membrii de fostului  Sindicat Hidroenergetic Curtea de Arges

Instanta  a respins  si exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant invocata de intimata, constatand, pe de o parte, ca imputernicirile atasate la dosar fac dovada indeplinirii conditiilor impuse de art. 28 alin. 2 din legea 62/2011, text de lege care nu impune obligativitatea unui mandat special, ci doar obligativitatea formei scrise a imputernicirii; mai mult decat atat, din examinarea imputernicirilor, rezulta ca acestea sunt date in considerarea deciziilor de concediere contestate in cauza, neexistand niciun echivoc cu privire la manifestarea de vointa a reclamantilor de a contesta aceste decizii si de a mandata in acest scop organizatia sindicala. Iar codul Muncii - art. 219 arata ca este necesar ca sindicatul sa reprezinte salariatii „in conditiile legii”.

Impotriva acestei hotarari si a incheierii de sedinta din data de 24.10.2013, au declarat apel in termen legal si motivat, apelantul S. H. HIDROSIND, in numele membrului de sindicat G. I. si apelanta-intimata Societatea Comerciala de Producere a Energiei Electrice in Hidrocentrale „H.” S. A., in insolventa, prin administrator judiciar Euro Insol S. P. R. L, criticand solutia pentru nelegalitate si netemeinicie.

In sustinerea apelului  sau, S. H. HIDROSIND, in numele membrului de sindicat G. I. a aratat ca in ceea ce priveste primul motiv de nulitate al deciziei de concediere, constituit de nerespectarea dreptului de preaviz, instanta a dat o solutie gresita, luand in considerare o data gresita a inceperii curgerii termenului de preaviz, precum si a implinirii acestuia.

Avand in vedere termenul acordat de angajator de 15 zile lucratoare, acesta trebuia calculat fara includerea primei zile, in care termenul a inceput sa curga si a ultimei zile cand s-a implinit, potrivit art. 2553 din NCC.           

Apelanta solicita instantei sa constate ca anterior emiterii deciziilor de concediere, angajatorul a trimis tuturor  salariatilor  o notificare de preaviz, pentru un termen de 15 zile lucratoare, facandu-se trimitere la art. 86 al. 6 din legea insolventei.

In decizia de concediere a reclamantului recurent, se indica ca termenul a inceput sa curga in data de 18.01.2013, nu in data de 17 ianuarie cum a retinut  instanta.

Potrivit art. 2553 din Noul Cod Civil, angajatorul era obligat sa nu ia in calcul nici prima zi si nici ultima zi a termenului de 15 zile, urmand ca incetarea efectiva a contractelor de munca sa opereze dupa un preaviz efectiv de 17 zile lucratoare.

Practic, in loc sa fie acordate 15 zile lucratoare de preaviz potrivit modului de calcul legal, au fost acordate doar 13 zile.

Avand in vedere ca prevederile codului muncii si ale legii 85/2006 nu dispun cu privire la calculul termenelor, se aplica norma generala, respectiv Noul Cod Civil. Prin art. 2551 din NCC se prevede ca “durata termenelor, fara deosebire de natura si izvorul lor, se calculeaza - potrivit regulilor stabilite in - prezentul titlu”. In art. 2553 din norma generala, se instituie imperativ, ca atunci cand termenul se stabileste pe zile, nu se ia in calcul prima si ultima zi a termenului.

Evident ne aflam in situatia nerespectarii termenului de preaviz de 15 zile lucratoare, pe care angajatorul a avut in intentie a-l acorda salariatilor.

Astfel pentru reclamant, termenul a inceput ca curga vineri, 18.01.2013, zi care nu intra in calculul celor 15 zile efective, fiind ziua in care incepe sa curga termenul, iar termenul in care se implinea in cadrul celor 17 zile, era 11 februarie 2013.

Ca atare, incetarea contractului de munca, trebuia sa isi produca efectele in a 18 a zi lucratoare, respectiv in data de 12.02.2013, nu in data de 08.02.2013, cum a sustinut  instanta.

In mod eronat, instanta a calculat termenul raportandu-se la data comunicarii preavizului - 17 ianuarie 2013 -, nu de la data indicata in cuprinsul deciziei de concediere ca fiind data de incepere a acestuia -18 ianuarie 2013.

Angajatorul prin decizia de concediere, mentioneaza clar ca termenul a inceput sa curga in ziua urmatoarea datei comunicarii, respectiv in 18 ianuarie 2013.

Tot astfel, instanta a considerat eronat ca angajatorul nu a luat in calcul nici ziua in care s-a sfarsit termenul, in realitate fiind gresita luarea in considerare a zilei in care a incetat efectiv contractul.

Instanta a pierdut din vedere ca termenul efectiv de preaviz trebuia sa fie un termen de 15 zile lucratoare, inlauntrul a 17 zile lucratoare de preaviz, fara a se lua deci in calcul ziua in care incepe sa curga, si ziua in care se sfarseste, astfel incat decizia de concediere trebuia sa-si produca efectele in cea de-a 18 zi, adica incepand cu data de 12.02.2013, nu de 08.02.2013.

Pe de alta parte, apelanta considera  ca acest termen de preaviz de 15 zile lucratoare este nelegal, salariatii trebuind sa beneficieze de un termen de 20 de zile lucratoare, avand in vedere art. 86 al. 5 din legea 85/2006, coroborate cu cele ale art. 75 din Codul muncii, in vigoare la emiterea deciziei inclusiv CCM instituie un drept de preaviz de 20 de zile lucratoare, respectarea conventiei colective fiind imperativa, potrivit art. 41 al. 5 din Constitutie.

Instanta a ignorat dreptul Ia un preaviz de 20 de zile, prevazut in CCM, neanalizand aceasta dispozitie, desi contractul are putere de lege, egala cu norma insolventei.

De asemenea, instanta  considerat in mod gresit, ca modificarile intervenite asupra dispozitiilor Codului muncii in anul 2011, nu au legatura cu cele din Legea 85/2006.

Art. 86 al. 5 din legea insolventei, prevede clar ca “un contract de munca. . . poate fi denuntat numai cu respectarea termenelor legale de preaviz”. Ca atare, angajatorul are obligatia respectarii termenului legal de preaviz, care in legislatia actuala este de 20 de zile lucratoare, potrivit art. 75 din Codul muncii.

Mentionarea in cadrul art. 86 din Legea 85/2006, a termenului de 15 zile de preaviz este caduca, intrucat acest termen a fost implicit inlocuit/abrogat prin modificarea adusa codului muncii in 2011, prin care s-a instituit un termen de 20 de zile.

Din cenzurarea art. 86 al. 6, se observa ca derogarea de la normele dreptului muncii priveste doar procedura de concediere colectiva, norma legala continuand in mod expres cu precizarea ca administratorul judiciar va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare.

Expresia folosita “doar preavizul de 15 zile” denota clar intentia legiuitorului de a pastra dreptul salariatului la preaviz, asa cum este reglementat de Codul muncii.

Termenul de 15 zile la care face referire articolul 86 din legea 65/2006, in vigoare din anul 2009, facea trimitere Ia termenul de 15 zile impus la acea data de codul muncii. Dar in anul 2011 Codul muncii a fost modificat, termenul legal de preaviz fiind in prezent de 20 de zile lucratoare. Ca atare, intrucat art. 86 al. 6 impune derogarea expresa doar de la procedura de concediere colectiva, nu se poate sustine ca aceasta norma a derogat si de la termenul de preaviz instituit de codul muncii, in conditiile in care legea prevede clar „respectarea termenelor legale de preaviz” prin art. 86 al. 5.

De altfel, nici nu se poate sustine o alta interpretare a legii, intrucat legiuitorul a urmarit expres protectia minima a salariatului, prin pastrarea dreptului de preaviz.

Deciziile de concediere sunt lovite de nulitate, intrucat angajatorul, reprezentat de administratorul judiciar, au incalcat dreptul la informare si consultare in caz de concediere colectiva, instituit ca drept fundamental de art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si in Directiva 98/59/CE.

Instanta nu a analizat toate aspectele aratate de noi pe acest motiv, analizand strict inadmisibilitatea aplicarii directe a Directivei.

Apelanta a aratat ca Directiva a fost transpusa in legislatia interne, respectiv in Codul muncii, motiv pentru care, a apreciat ca forta sa obligatorie infrange principiul nostru referitor la prioritatea legii speciale fata de legea generala. A  aratat pe acest aspect ca se aplica cu prioritate dispozitiile Codului muncii, fata de cele ale legii insolventei, pentru ca acest cod reprezinta transpunerea normelor comunitare obligatorii.

Instanta  a retinut in mod corect ca Directiva a fost transpusa, asadar prevederile sale au devenit norma de drept intern, insa sustine ca puterea normei europeane, transpusa, poate fi limitata de o lege interna.

Este vadit eronata sustinerea instantei ca nu poate aplica direct Directiva, intrucat noi am aratat ca aceasta a fost transpusa si ca atare, este aplicabila direct intre particulari. S-a ajuns astfel in situatia in care, desi avem o Directiva care este transpusa, se da eficienta unei legi interne, care deroga de la norma europeana, ce prevaleaza, atat potrivit Constitutiei Romaniei ca si Codului civil.

Mai mult, obligativitatea informarii este instituita ca drept fundamental de art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii, (ca de altfel si prin art. 21 din Carta sociala europeana revizuita si prin art. 17 si 18 din Carta Comunitara a drepturilor lucratorilor), pe care Romania a ratificat-o.

In cadrul Uniunii Europene este garantat dreptul minim al lucratorilor - salariatilor - la informare si consultare in caz de concediere colectiva.

Carta europeana prevede imperativ ca “Lucratorilor sau reprezentantilor acestora li se garanteaza, la nivelurile corespunzatoare, informarea si consultarea in timp util, in cazurile si in conditiile prevazute de dreptul Uniunii si de legislatiile si practicile nationale.

Asadar, chiar daca nu ar fi luat in calcul Directiva, trebuia aplicata direct norma imperativa prevazuta de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii, ce are prioritate fata de legislatia nationala, potrivit Constitutiei.

Carta europeana este un act normativ de sine statator, care isi produce efectele independent de Directiva 98/59/CE.

Atata timp cat Statul R. a ratificat aceasta Carta, orice norma interna care aduce atingere principiilor pe care Carta le impune, este inlaturata dandu-se prioritate dreptului fundamental.

Directiva 98/59/CE a dezvoltat acest drept fundamental in cazul concedierilor colective, si a statuat in mod expres, dreptul  salariatilor de a fi consultati si informati anterior demararii acestei proceduri. Prevederile Directivei 98/59/CE au fost preluate in legislatia interna, respectiv in codul muncii.

Acest drept fundamental, garantat tuturor cetatenilor Uniunii nu poate fi limitat prin legislatia nationala, Directiva dispunand clar care sunt exceptiile unde nu se aplica - a se vedea art. 1, al 2 din Directiva.

A fost invocat art. 20 din Constitutia Romaniei .

Ca atare, in baza dispozitiilor Constitutiei Romaniei, ale art. 4 si 5 din Noul Cod Civil si ale Directivei 98/59/CE, angajatorul avea obligatia imperativa de a initia procedura de informare si consultare cu reprezentantii  salariatilor si cu autoritatea publica competenta - Agentia pentru Ocuparea Fortei de Munca -, anterior emiterii deciziilor.

Aceasta obligatie imperativa nu a fost respectata de catre angajator, la nivelul societatii neexistand nicio informare si consultare prealabila concedierii, atat cu organizatiile sindicale cat si cu autoritatea statului abilitata.

In cazul concedierilor ce au avut loc in luna februarie 2013 la nivelul H., trebuia initiata o procedura de informare si consultare cu reprezentantii salariatilor, in speta cu S. H. Hidrosind. De asemenea, trebuia asigurata procedura de informare si consultare a autoritatii competente, in speta a Agentiei pentru Ocuparea Fortei de Munca Bucuresti.

Trebuie avut in vedere ca inclusiv contractul colectiv de munca prevede obligativitatea informarii, fara a exclude perioada insolventei. Garantarea respectarii conventiei colective de la nivelul H. este asigurata de insasi Constitutia Romaniei prin art. 41 al. 5. Acest aspect nici nu a fost analizat de instanta.

In aceste conditii, angajatorul avea obligatia imperativa de a respecta procedura prevazuta de Directiva, astfel cum a fost transpusa in Codul muncii si termenele instituite prin Contractul Colectiv. Dreptul la informare si consultare este un drept cu caracter minimal si obligatoriu, ce asigura un echilibru intre partile contractului de munca, in caz de concediere colectiva, pentru a fi astfel inlaturat orice abuz al societatii.

Se observa ca prin deciziile de concediere, se recunoaste incalcarea dreptului la informare si consultare, invocandu-se dispozitiile art. 86 al. 6 din legea 85/2006. Salariatilor nu le poate fi opusa aceasta prevedere din legislatia interna, intrucat drepturile lor fundamentale sunt garantate la nivelul Uniunii, in caz de conflict avand prioritate norma europeana.

Aceasta a fost si interpretarea data de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene, care prin Hotararea Curtii din 3 martie D. Claes C-235/2010 si altii, in interpretarea Directivei 98/59/CE a statuat ca inclusiv in caz de incetare a existentei societatii insasi (dizolvare si lichidare), prevederile art. 1-3 din Directiva sunt obligatorii si trebuie respectate chiar si de catre administratorul judiciar.

Curtea Europeana de Justitie, ca organism european infiintat in baza tratatului Uniunii Europene, are ca rol, printre altele, de a interpreta legislatia europeana.

Deciziile Curtii Europene au putere de lege, intrucat vin si statueaza aplicarea si interpretarea normei europene.

Atata timp cat Curtea Europeana a dat o interpretare directa dreptului fundamental al salariatilor de a fi consultati si informati, inclusiv in procedura insolventei (in cazul respectiv societatea se afla chiar in lichidare), este evident ca aceasta hotarare este generatoare de efecte juridice obligatorii pentru statele membre.

Parata sustine si ea ca Romania a transpus in totalitate Directiva si ca atare prevederile acesteia nu pot fi aduse direct in fata instantei.

In realitate situatia este exact invers. Cand un stat transpune o directiva, aceasta capat a forta obligatorie pentru statul respectiv. Ca atare, Romania este tinuta sa respecte prevederile Directivei, fiind transpusa in codul muncii. Directiva nu prevede derogari ale acestui drept, in functie de stadiul in care se afla angajatorul.

In interpretarea aplicarii Directivei, a venit Curtea Europeana si a decis ca dreptul de informare si consultare este fundamental, o eventuala procedura a insolventei neputandu-l afecta.

Mai mult, dreptul de informare si consultare este prevazut si in Carta drepturilor sociale a Uniunii, act ce are putere obligatorie ca urmare a intrarii in Uniune. F. de aceasta prevedere, cetatenii romani au dreptul sa invoce direct norma comunitara, potrivit Constitutiei.

Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Decizia civila nr. 2119 din 31 martie 2008 a Sectiei Civile si de Proprietate intelectuala, a statuat, intr-o cauza care privea tocmai aplicarea unei Directive ca „Judecatorul national devenit, dupa data de 01 ianuarie 2007 judecator comunitar, este obligat sa aplice direct dreptul comunitar, daca se constata incompatibilitatea dreptului national cu acesta, in virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar si al suprematiei acestuia.

Astfel, orice instanta nationala trebuie ca, intr-o cauza ce intra in jurisdictia sa, sa aplice dreptul comunitar in totalitatea sa si sa protejeze drepturile pe care acesta le confera cetatenilor si este obligata, ca atare, sa nu aplice orice prevedere din dreptul national care ar putea veni in conflict cu dreptul comunitar, fie anterioara sau ulterioara intrarii in vigoare a regulii comunitare”.

In acea decizie, pe care o anexam, ICCJ a reamintit ca „Unul din principiile importante este principiul suprematiei dreptului comunitar. Spre deosebire de tratatele internationale obisnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridica proprie, integrata in sistemul juridic al statelor membre in momentul intrarii in vigoare a Tratatului si care impune organelor jurisdictionale de drept intern. In fapt, prin instituirea unei Comunitati cu o durata nelimitata, avand institutii proprii, cu personalitate juridica, capacitate de reprezentare internationala si, in special, cu puteri reale derivate din limitarea competentei sau din transferul atributiilor statelor catre Comunitate, acestea din urma au limitat, chiar daca in domenii restranse, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisantilor lor si lor insele (Hotararea Curtii din 15 iulie 1964, C. c. E. N. E. L.);

Un alt principiu de care instanta nationala trebuie sa tina seama este obligatia de a nu aplica dreptul national contrar dreptului comunitar. Astfel, orice instanta nationala trebuie ca, intr-o cauza ce intra in jurisdictia sa, sa aplice dreptul comunitar in totalitatea sa si sa protejeze drepturile pe care acesta le confera cetatenilor si este obligata, ca atare, sa nu aplice orice prevedere din dreptul national care ar putea veni in conflict cu dreptul comunitar, fie anterioara sau ulterioara intrarii in vigoare a regulii comunitare (Hotararea Curtii din 9 martie 1978, Amministrazione delle Tinanzedello Stato c. Simmenthal) “.

Ca atare, in contradictie cu ce sustine instanta, norma comunitara trebuie aplicata direct in toate cazurile, atat in situatia in care implementarea s-a facut defectuos, dar si in situatia in care exista conflict intre norma interna si norma comunitara.

Mai mult, Directiva poate fi aplicata direct in raporturile dintre o persoana fizica si un stat, acest aspect incluzand chiar si institutii controlate de stat, cum este cazul angajatorului H. la care actionat majoritar e Statul roman.

Un alt motiv de nulitate al deciziei de concediere, respins de instanta de fond, il reprezinta incalcarea prevederilor art. 76 lit. a din Codul muncii - neindicarea motivelor efective care determina concedierea. Decizia de concediere nu este motivata, nici din perspectiva impusa de Codul muncii, prin raportare la art. 65 si nici prin raportare la art. 86 al. 1 si al. 5 din legea insolventei.

Apelanta a mentionat ca toate deciziile au un continut identic, fara a fi facuta vreo mentiune cu privire la cauzele concrete care au determinat desfacerea fiecarui contract in parte.

Din cuprinsul deciziilor s-a retinut doar ca aceasta masura exceptionala, a fost luata ca urmare a intrarii in insolventa a societatii, in baza art. 86 al. 6 din Legea 85/2006 si avand in vedere dificultatile financiare. Mentionarea unui articol din legea insolventei si invocarea unei cauze generale - greutatea economica - nu acopera exigenta art. 76 din codul muncii, care instituie obligativitatea motivarii masurii concedierii, pentru a se putea cenzura temeinicia si legalitatea sa.

Practica a retinut ca „incetarea contractelor individuale de munca ale salariatilor unitatilor cu privire la care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului este reglementata de dispozitiile Codului muncii.

Nu sunt inlaturate de norma speciala celelalte dispozitii ale dreptului comun care reglementeaza, printre altele, forma si continutul deciziei de concediere.

Importanta acestor mentiuni poate fi retinuta si din perspectiva principiului protectiei salariatilor impotriva concedierilor nelegale si al principiului bunei-credinte in executarea raporturilor de munca.

Lipsa motivarii concedierii impiedica si determinarea tipului de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, colectiva sau individuala. Singura derogare in materie este cea prevazuta de art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

Privind procedura insolventei (derogare care, din punctul nostru de vedere, nu se aplica, avand in vedere norma europeana). Aceasta derogare vizeaza numai procedura, inlaturand obligatia administratorului judiciar, de a urma toate etapele procedurii de concediere colectiva, care asa cum am aratat mai sus, este contrara normele europene.

Concedierea pentru motivul prevazut la art. 86 din legea insolventei trebuie totusi sa fie determinata de situatii bine justificate, intemeiate pe studii privind necesitatea desfiintarii posturilor.

Parata considera ca mentionarea desfiintarii postului, ca urmare a punerii in aplicare a noii structurii acopera aceasta cerinta. O asemenea sustinere nu poate fi primita, intrucat simpla modificare a unei organigrame nu constituie cauza reala si serioasa din perspectiva normei muncii.

Apelanta solicita instantei sa retina ca simpla intrare in insolventa a unui angajator nu determina concedierea salariatilor, mai ales ca societatea si-a manifestat clar dorinta de reorganizare.

Mai mult decat atat, asa cum a aratat deja, chiar legiuitorul a mentionat in prima teza a art. 86 al. 1 ca toate contractele in derulare se considera a fi mentinute Ia data deschiderii procedurii.

Se impunea ca, pentru respectarea dispozitiilor art. art. 76 din Codul muncii, deciziile de concediere sa fie motivate sub aspectul necesitatii desfiintarii fiecarui post in parte, prin raportare la cauza reala si serioasa a desfiintarii postului si la procentul de maximizare a profitului, luand in considerare obligatia angajatorului de a despagubirii  salariatii concediati cu un numar de 12 pana la 48 de salarii.

Numai in acest mod, instanta de judecata ar fi putut sa cenzureze realitatea masurii aplicate si legalitatea sa. In realitate, prin aceste concedieri, administratorul judiciar nu a dorit altceva decat sa faca presiuni asupra salariatilor, avand in vedere ca acestia, in calitate de creditori ai societatii, s-au opus de la inceput intrarii in insoventa.

Ca atare, masura in sine este una abuziva si discretionara, acesta fiind si motivul pentru care deciziile nu au o motivare legala, facuta in spiritul art. 76 din Codul muncii si in respectarea dispozitiilor art. 86 din Legea insolventei.

Depunerea deciziei 46/2013, nu acopera obligatia motivarii in interiorul deciziei de concediere a aspectelor concrete ce au determinat restructurarea posturilor. Notiunea de supradimensionare nu este prin ea insasi o cauza, societatea asumandu-si obligatiile angajarii la momentul incheierii contractelor de munca.

S-ar ajunge in situatia in care, orice angajator isi schimba structura organigramei, arunci cand in realitate intentioneaza sa denunte anumite contracte de munca.

Pe de o parte, instanta a admis  ca in cuprinsul deciziilor ar fi trebuit indicate criteriile care au stat Ia baza concedierii, admitand acest motiv de nulitate, dar respinge netemeinic motivul bazat pe insuficienta motivare a deciziei.

Al motiv de apel este cel referitor incalcarea dispozitiilor art. 86 alin 1 din Legea 85/2006, respins nefondat de catre instanta de fond.

Una din justificarile masurii concedierii, potrivit deciziilor, se refera la starea de insolventa in care se afla H., invocandu-se prevederile legii speciale 85/2006 si cu precadere art. 86 din aceasta.

Articolul 86 din Legea 85/2006, instituie cu caracter de principiu ca toate „contractele in derulare se considera mentinute la data deschiderii procedurii”. Totodata alin 1 al art. 86 stipuleaza si exceptia de la acest principiu stabilind ca “in vederea cresterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate sa denunte orice contract” aratand in alineatele ce urmeaza, ale aceluiasi articol, care sunt conditiile in detaliu prin care se poate denunta un contract, la alin. 5 si alin. 6 facandu-se referiri la contractele individuale de munca.

Din interpretarea sumara a dispozitiilor art. 86 se poate vedea ca orice denuntare a unui contract trebuie subsumata conditiei generale exprimate la alin. 1 si anume aceea ca denuntarea sa fie facuta „in vederea cresterii la maximum a valorii averii debitorului”.

Ca atare, legea nu lasa la libera interpretare a administratorului judiciar aceasta posibilitate, ci il limiteaza prin instituirea unei conditii sine qua non, in raport de care va fi cenzurata din punct de vedere legal masura luata.

In aceste conditii, si denuntarea contractelor individuale de munca trebuie apreciata din prisma prevederilor art. 86 al. 1 din Legea 85/2006, cu atat mai mult cu cat s-a invocat starea de insolventa in justificarea concedierilor.

Administratorul judiciar a dispus masura denuntarii unilaterale a unui numar de 150 de contracte individuale de munca, incalcand flagrant conditia impusa de art. 86 din Legea 85/2006, de crestere la maximum a averii debitorului.

Apelanta a invocat prevederile art. 4. 110  si 4. 104 din Contractul colectiv de munca.

Instanta desi a retinut  temeiul juridic mentionat, considera in mod nelegal ca angajatorul nu ar datora salariile compensatorii prevazute in CCM, intrucat executarea CCM nu ar fi obligatorie in cadrul procedurii insolventei”.

Aceasta motivare a instantei este total nelegala, dar si in neconcordanta cu principiile codului muncii pe care judecatorul trebuie sa le respecte, deoarece art. 148 din Codul Dialogului Social prevede ca „executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti”, iar art. 152 din CDS dispune imperativ ca un „contract colectiv de munca nu poate fi denuntat unilateral”, art. 41 al. 5 din Constitutia Romaniei garanteaza respectarea conventiei colective.

In atare conditii, judecatorul nu poate considera, in lipsa unei prevederi exprese, ca in procedura insolventei, contractul colectiv de munca isi inceteaza aplicarea. De altfel, angajatorul a respectat pe intreaga perioada a insolventei prevederile din CCM, mai putin cea de plata voluntara a salariilor compensatorii.

O interpretare contrara ar incalca direct norma legala si ar fi un abuz de putere din partea unui magistrat, care trecand peste litera lege, inlatura un beneficiul legal recunoscut cu valoare de principiu - obligativitatea respectarii prevederilor CCM-ul sub acest aspect nu prezinta relevanta nici pozitia adoptata de angajator, care a refuzat plata acestor salarii, intrucat obligatia respectiva ii incumba in baza unui contract cu putere de lege si care nu isi incetase aplicabilitatea in perioada insolventei.

Angajatorul are obligatia achitarii salariilor compensatorii, aspect recunoscut si prin hotararea Tribunalului Bucuresti, astfel incat cheltuielile generate de aceste despagubiri trebuie raportare la indeplinirea conditiilor art. 86 al. 1 din legea insolventei.

Concedierea colectiva atrage obligarea angajatorului la plata unor drepturi compensatorii de pana la 48 de salarii de baza brute. Ca atare, masura este departe de „a maximiza averea debitorului”, ci incarca si mai mult masa credala. Mai mult decat atat, in conformitate cu art. 123 din Legea 85/2006 creantele izvorate din raporturile de munca sunt creante prioritare.

Apelanta arata ca este practic in situatia in care, un salariat concediat poate sta acasa timp de 4 ani, societatea fiind obligata a-l despagubi pentru aceasta perioada de timp, fara ca aceasta sa realizeze efectiv vreun profit.

Mai mult decat atat, dincolo de sustinerile instantei, bazate pe simple speculatii, noi am demonstrat o realitate juridica incontestabila: existenta unei hotarari judecatoresti executorii cu privire la aspectul obligatiei angajatorului de a plati sumele cuvenite conform CCM.

Dosarul in cadrul caruia s-au solicitat platile compensatorii pentru reclamanta a fost solutionat de Tribunalului Bucuresti, care prin Sentinta Civila nr. 5993/12.06.2013, pronuntata in dosarul nr. .../3/2013 a obligat parata la plata drepturilor salariale compensatorii, reactualizate cu indicele de inflatie, impreuna cu dobanzile aferente, calculate de la data concedierii si pana la data platii efective. Totodata prin Sentinta 5555/05.06.2013, pronuntata in dosarul nr. .../3/2013, Tribunalul Bucuresti a obligat H. la plata acestor drepturi pentru colegii reclamantei din S. H. Hidrosind.

Sustinerea potrivit careia, salariile compensatorii erau prevazute doar pentru activitatea de dinaintea insolventei, nefiind obligat angajatorul sa le acorde si in prezent, este nelegala. Obligatiile izvorate din Contractul Colectiv trebuie respectate, intrucat au putere de lege. Salariile compensatorii au fost recunoscute prin hotararea judecatorului, intrucat au la baza un drept contractual. Asadar, nu se poate sustine ca aceste sume nu vor fi platite pentru salariatii concediati, ceea ce va conduce la o impovarare a societatii, intrucat isi va plati fostii salariati pentru a sta 4 ani acasa.

De altfel aceste salarii compensatorii au fost deja achitate, tuturor  celor concediati in februarie 2013, inclusiv celor care nu erau parte in dosarele sus amintite. Data fiind situatia aratata mai sus, apelanta a apreciat ca nu se realizeaza conditia impusa de art. 86 alin 1 din legea insolventei, motiv pentru care masura denuntarii celor 150 de contracte individuale de munca este o masura nelegala.

Prin sentinta civila nr. 7222/20.06.2012, de intrare in insolventa a H., Tribunalul Bucuresti a statuat „ia in considerare ca debitorul propune reorganizarea activitatii in baza unui plan cu intentia de a continua activitatea fara disponibilizari de personal”.

Nu se poate vorbi de maximizarea profitului cata vreme, conform Notei de fundamentare care sta la baza Deciziei 46/2013, reducerea cheltuielilor preconizata de administratorul judiciar obtinuta din disponibilizarea a 150 de persoane este de 8. 050. 000 lei, inclusiv contributiile la bugetul statului, iar sumele pe care trebuie sa le plateasca conform celor doua hotarari judecatoresti executorii privind plata salariilor compensatorii pentru numai 101 persoane din cele 150 disponibilizate (celelalte persoane au dosare separate), cumuleaza o cifra de aproximativ 7. 400. 000 lei exclusiv contributiile la bugetul statului.

Fara calcule elaborate se poate vedea ca, in realitate, disponibilizarile constituie o cheltuiala excesiva, nu o economie pentru H., cu atat mai mult cu cat aceasta este pusa sa plateasca fara insa a se mai bucura de productivitatea salariatilor pentru care plateste despagubirile.

La aceste cheltuieli cu despagubirile se adauga si costurile externalizarilor diferitelor servicii, angajate in locul salariatilor (servicii juridice, medicale de psihologie, etc.), dintre care numai serviciile medicale presupun o cheltuiala anuala de 451. 890 lei, conform Raportului administratorului judiciar din luna decembrie 2012.

In consecinta, masura disponibilizarii este departe de a duce la o maximizare a profitului, punand ea insasi in pericol stabilitatea economica  a societatii.

Un alt motiv de nulitate, respins in mod gresit de instanta de fond, il constituie acela ca decizia de concediere este nula, intrucat a fost semnata de o alta persoana decat cea prevazuta de dispozitiile art. 49 din Legea 85/2006.

Este adevarat ca textul art. 86 din legea insolventei, mentioneaza ca desfacerea contractelor de munca se va face de administratorul judiciar, de urgenta si fara respectarea procedurii negocierii.

Insa acest text de lege, nu trebuie interpretat in mod absolut, facandu-se referire Ia insolventa in general. Nu pot fi ignorate celelalte prevederi ale aceleiasi legi, care fac distinctie  intre dreptul societatii de a-si continua activitatea cu organele sale proprii si ridicarea acestui drept.

Societatea Hidroelectrica se afla la momentul emiterii deciziilor in perioada de observatie. Sunt invocate dispozitiile art. 49, art. 18, art. 47 din Legea 85/2006.

Prin cererea de deschiderea a procedurii de intrare in insolventa, -a exprimat dorinta de a-si reorganiza activitatea. In acest sens, prin Sentinta 7222/20.06.2012, de deschidere a procedurii, judecatorul sindic a dispus: „In temeiul art. 18 art. 3 pct. 26 din Lege, in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, dispune ca adunarea generala a actionarilor/asociatilor debitoarei sa desemneze un administrator special persoana fizica sau juridica, si care va indeplini atributiile prevazute de art. 18 al. 2 din Lege”,

Apelanta a mentionat ca societatii nu i-a fost ridicat dreptul de administrare proprie, administratorul judiciar avand doar dreptul de a supraveghea activitatea.

In data de 26.06.2012, prin Hotararea A. nr. 24, -a desemnat ca administrator special, in perioada involventei, pe dl. R. V. .

Ca atare, avand in vedere intentia exprimata de H. de a-si reorganiza activitatea, avand in vedere ca Adunarea Generala a desemnat un administrator special, iar dreptul de administrare al H. nu a fost ridicat, in conformitate cu art. 18 alin 1 teza a Il-a din Legea insolventei, administratorul judiciar nu putea sa dispuna reorganizarea societatii in perioada de observatie, aceasta atributie apartinand administratorului special, care, conform legii, trebuia sa ia masura efectiv, sub supravegherea administratorului judiciar.

Ca atare, administratorul judiciar nu putea semna valabil deciziile de concediere, neavand acest drept. Mentiunea din Sentinta 7222/20.06.2012, respectiva aceea ca „Pe durata perioadei de observatie administratorul judiciar se va ingriji de redimentionarea organigramei, astfel incat sa corespunda acestei etape si va asigura continuarea activitatii in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil”, nu inlatura dispozitiile legale enuntate mai sus, judecatorul sindic nedispunand ca administratorul judiciar sa efectueze in fapt concedierile, expresia „se va ingriji” corespunzand intrutotul obligatiei sale de supraveghere instituite de art. 49 alin. 1 lit. a din Legea insolventei.

De altfel, prin cererea de intrare in insolventa Hidroelectrica a solicitat, asa cum atesta hotararea pronuntata de Tribunalul Bucuresti „ca in perioada de observatie sa se pastreze in intregime conducerea activitatii, sub supravegherea administratorului judiciar”.

Pe de alta parte, in sentinta nr. 7222/20.06.2012, Tribunalul Bucuresti mentioneaza: „pentru ca debitorul si-a manifestat intentia de reorganizare, tribunalul va dispune sa-si mentina. organele de conducere existente la data deschiderii procedurii pentru a continua dreptul de administrare, insa sub supravegherea administratorului judiciar”.

Ca atare, apelanta a apreciat  ca deciziile de concediere sunt lovite de nulitate pe aspectul ca au fost date de o persoana fara atributii in acest sens, in aceasta faza a insolventei (pe perioada de observatie).

Decizia de concediere este lovita de nulitate absoluta, intrucat nu are la baza o cauza reala si serioasa, in conformitate cu art. 65 alin 2 din Codul muncii.

In ceea ce priveste acest motiv de nulitate, instanta  a retinut ca  prin hotararea de declasare a procedurii de catre Tribunalul Bucuresti, are autoritate de lucru judecat pozitiv, sub aspectul starii economice precare a societatii. O asemenea argumentare nu poate fi primita si denota o lipsa a unei anchete obiective a actelor din dosar.

Pe de o parte, asa cum am mai afirmat, simpla intrare in insolventa nu reprezinta in sine o cauza de concediere, asadar hotararea de intrare in insolventa nu putea atesta o cauza reala si serioasa in sensul art. 65 din Codul muncii.

Pe de alta parte, concedierea salariatilor vine pe fondul cresterii profitului societatii si anuntului administratorului judiciar cu privire Ia iesirea societatii din insolventa, difuzat in intreaga medie.

Ca atare, motivul enuntat de administrator, respectiv „dificultatea economica” nu mai exista la momentul emiterii deciziilor. In realitate, prin concedierea salariatilor nu s-a urmarit cresterea profitului H. sau redresarea societatii, ci cresterea veniturilor administratorului judiciar, care obtine un procent de 0,22% din fiecare masura de diminuare a cheltuielilor, indiferent de natura acestora sau de necesitatea diminuarii.

Simpla insiruire a unor motive generale, nedovedite si nedetaliate in concret in cuprinsul deciziei, ca temei care desfiintarea posturilor, nu reprezinta acoperirea cerintei cauze reale si serioase.

Este adevarat ca masura reorganizarii este atributul angajatorului, insa acest aspect nu confera dreptul sau de a nu-si justifica motivele ce au determinat concedierea. Simpla sustinere a unor dificultati economice, facuta de angajator, nu este de natura a atrage motivarea legala a concedierii, in caz contrar ajungandu-se in situatia eludarii protectiei garantate de codul muncii prin simpla invocare a unor dificultati, care nu au legatura directa cu postul salariatului concediat.

Apelanta a invederat instantei ca urmare a noii organigrame s-au infiintat posturi noi. Pe aceste posturi noi, fara a cunoaste pe baza carui temei, au fost angajati o parte dintre salariatii carora le-au fost desfiintate serviciile in cadrul carora lucrau, altii fiind direct concediati. Aceasta este  practic in prezenta unei “relocari” a majoritatii salariatilor, in cadrul unor noi departamente sau chiar in cadrul vechilor departamente.

Acest aspect nu ar fi in aparenta nelegal daca ar fi fost respectate minime criterii pentru astfel de masuri, insa, in lipsa oricaror indicii pe baza carora au fost selectati cei care au fost „relocati”, in detrimentul celor concediati, masurile sunt nelegale. Potrivit art. 5 din Codul muncii “ in cadrul relatiilor de munca functioneaza principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii”.

Aceste posturi noi, rezultate din schimbarea structurii organigramei, erau evident posturi nou create si ca atare, angajarea personalului pe aceste posturi trebuia sa se faca prin concurs sau cel putin examen.

Art. 4. 3 din Contractul Colectiv impune angajatorului ca «Angajarea personalului se face pe posturile vacante numai prin concurs sau examen, pentru functiile si meseriile prevazute in Nomenclatorul unic defunctii si meserii utilizate in “H.” S. A. - Anexa nr. 1. Acest nomenclator va fi reactualizat ori de cate ori este necesar.

In baza unor criterii pur subiective, unii salariati au fost „relocati” in aceste noi posturi, rezultate din restructurarea  si altii au fost concediate.

Aceste numiri afecteaza direct modul in care s-a facut concedierea. Toti salariatii aveau dreptul de a participa aceste „redistribuiri”, in functie de pregatirea fiecaruia. Alegea fara criteriu a unei parti din salariati a afectat dreptul celor concediati, culpa apartinand doar angajatorului.

Aceasta situatie denota masura abuziva la care au fost supusi reclamantii, alaturi de toate celelalte motive enuntate mai sus.

De asemenea angajatorul a ignorat si o alta prevedere din Contractul Colectiv. Potrivit art. 4. 113 din CCM „Masurile de reorganizare se analizeaza in raport cu personalul din “H.” S. A. si nu in raport cu personalul dintr-o sectie sau subunitate componenta”.

Astfel, la nivelul H. trebuia initial identificat numarul de salariati ce urmau a fi concediati, in functie de nevoile de reducere a personalului, si ulterior aplicate la nivelul intregii societati,  criteriile stabilite in art. 4. 112. Angajatorul avea obligatia sa analizeze posibilitatea reangajarii salariatilor a caror posturi au fost desfiintate la nivelul intregii societati, reorganizarea trebuind sa se faca in raport cu intreg personalul angajat.

In lipsa aplicarii criteriilor, in lipsa dificultatilor economice care sa impuna concedierea, coroborat cu cauza imorala a cresterii veniturilor administratorului judiciar din aplicarea masurii, concediere salariatilor nu a fost determinata de o cauza reala si serioasa.

Mai mult decat atat, masura concedierii nu a fost luata cand societatea se afla in dificultate, imediat dupa, paradoxal, dupa ce societatea a anuntat un profit de aproximativ 20 de milioane de euro la finalul anului trecut si cea mai profitabila luna ianuarie (ianuarie 2013) din istoria Hidroelectrica.

In realitate, administratorul judiciar si-a declarat de la inceput aversiunea fata de angajatii H., pe care in nenumarate randuri i-a jignit si apostrofat public, afirmand in mod fals ca au un salariu mediu pe unitate de 1600 euro, omitand sa arate ca a inclus in calculele sale si obligatiile financiare ale unitatii, si cu atat mai putin faptul ca se referea la un caz izolat. Ca atare, concedierea salariatilor a fost un asa zis „exercitiu de putere” al acestuia, fara nicio legatura cu binele H. si cu situatia sa economica.

In timp ce salariatii erau concediati, administratorul dispunea ca avocatii din propria sa casa de avocatura sau de la cabinete cu care lucreaza acesta sa fie platite cu sute de mii de euro, chiar daca acest lucru se facea cu incalcarea O.U.G. 26/2012, care interzicea in mod expres acest lucru.

Asadar, este evident ca desfiintarea posturilor salariatilor nu a fost determinata de o cauza reala si serioasa, fiind o masura luata de administrator numai in virtutea faptului ca legea insolventei permite acest lucru, in conditii mai putin restrictive decat Codul muncii, prin aceea ca inlatura procedura consultarii organizatiilor sindicale.

De altfel, si din prisma analizarii statelor de functii anterioare si ulterioare concedierii, reiese aceasta situatie.

Reala este situatia reclamantului G. I., ce a ocupat functia de conducator auto, functie ce nu a fost eliminata din noua organigrama, la nivelul sucursalei ramand mai multi angajati pe post de soferi.

Anterior reorganizarii avea 3 state populate, adoptate prin deciziile 243/2012; 244/2012; 245/2012.

Reclamantul a fost ales fara niciun criteriu pe listele de disponibilizari, nominalizarea fiind subiectiva si nelegala. Mai mult, postul sau nu a fost redus, in locul sau fiind numita o alta persoana.

Asa cum rezulta din statele populate, in cadrul acestei sucursale, existau inainte de 16.01.2013 cand a fost adoptata noua organigrama - mai multe posturi de conducatori auto. Astfel, la Biroul transporturi - pozitia IV. 6. /1 din statele populate anterioare (pag. 12) Decizia 245/2012 - regasim un numar de 5 posturi de soferi. Dintre cei 5 soferi, sunt alesi pentru a fi concediati fara vreun criteriu, doar reclamantul si colegul sau Cigoianu A. G., restul fiind relocati.

Asa cum a precizat in actiune si cum arata si parata prin completarea la intampinare, ca urmare a reorganizarii activitatii, s-au creat noi compartimente, posturile din cadrul acestora fiind nou infiintate. Pe noile posturi create, au fost numiti toti vechi salariati, fara vreun criteriu de alegere, fara organizarea unui examen sau concurs, desi CCM-ul impunea.

In noua organigrama, se infiinteaza un nou Departament administrativ transporturi potrivit pozitiei 4. 17. 2 din Decizia nr. 47/2013, care a preluat inclusiv activitatea fostului Departament transporturi. In cadrul acestui Departament nou infiintat, regasim un numar de 6 posturi de soferi - pozitiile 56, 58, 59, 60, 61, 62 din noul stat populat. Ca atare, pe langa faptul ca in urma reorganizarii nici macar nu a fost reduse numarul de posturi, a mai fost infiintat inca un post de sofer, desi 2 conducatori auto au fost concediati. Pe aceste posturi rezultate prin reorganizare au fost adusi alti soferi, care anterior lucrau in Uzina Campulang, punct de lucru din cadrul sucursalei - pozitiile 1. 5/5,6,7,8,10 Decizia 244/2012, pag. 2.

Asadar, in locul reclamantului a fost adusa o alta persoana, postul sau de sofer nefiind desfiintat. In cazul sau, asistam practic la o concediere personala, abuziva si nelegala, in conditiile in care nici macar nu fusese vizata desfiintarea  postului de conducator auto in care activa.

S-a ajuns in situatia ca acesta sa fie concediat in locul altor persoane. Parata recunoaste prin completarea la intampinare cele invocate de recurenta, insa considera ca e un atribut exclusiv al  angajatorului alegerea salariatilor. Parata a ignorat insa, ca atributul intocmirii organigramei nu poate crea dreptul de a denunta contractul de munca in mod abuziv, intrucat au invocat o concediere ce nu tine de persoana reclamantului. Redistribuirea doar a unor salariati - fara a se stabili vreun criteriu de  diferentiere -, determina nelegalitatea concedierii.

Argumentul experientei invocat pentru prima data prin aceste aparari aduse in fata instantei, nu poate fi avut in vedere, intrucat codul muncii interzice orice criterii ulterioare celor mentionate in decizie. Or, in decizia de concediere nu se face vorbire despre vreun astfel de criteriu, fiind evident unul pro causa la acest moment. Codul muncii impune in art. 79 ca in caz de conflict de munca angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizia de concediere. Legea in mod expres interzice astfel de adaugiri aduse textului deciziei de concediere, orice proba peste cele mentionate in decizie neputandu-se lua in calcul.

Se observa din noul stat, ca din cei 3 soferi care erau anterior colegi cu reclamantul la Transporturi si care nu au fost concediati, doar unul singur a mai ramas in cadrul noului Departamentului Administrativ Transportui - salariatul de la pozitia 58 din noul stat coroborat cu pozitia IV. 6. 1/4 din vechiul stat populat, DECIZIA 245/2012. Ceilalti 2 soferi, au fost relocati pe alte posturi, iar in locul lor au fost adusi soferii din cadrul Uzinei Campulang, unde posturile au fost desfiintate:- soferul care ocupa pozitia IV. 6. 1/2 din vechiul stat populat Decizia 245/2012 pagii, a fost redistribuit pe un alt post de electrician - pozitia 262 din noul stat populat;- soferul care ocupa pozitia IV. 6. 1/3 din vechiul stat populat Decizia 245/2012 pag. 12, a fost redistribuit ca electrician - pozitia 613 din noul stat populat.

De asemenea au mai fost relocati pe cate un post de electrician si soferii de la uzinele V. si Campulung, ale caror posturi au fost  desfiintat  a se vedea pozitia 1. 4/3 din vechiul stat populat Decizia 243/2012, pag. L, coroborat cu pozitia 618 din noul stat - a se vedea pozitia 1. 5/9 din vechiul stat populat Decizia 244/2012 pag. 2, coroborat cu pozitia 361 din noul stat.

Ca atare, toti soferii au avut dreptul la relocari, doar reclamantul si colegul sau Cigoianu au fost concediati, fara vreun criteriu de selectie.

In selectia personalului trebuia aplicate  criteriile stabilite in art. 4. 112 din CCM, astfel incat sa se asigure o departajare obiectiva a personalului. Includerea pe lista a domnului G. I. nu a avut la baza niciun criteriu, reprezentand doar o alegere abuziva a reprezentantilor societatii, care discretionar l-au concediat pe acesta, in conditiile in care chiar la nivelul sucursalei Curtea de Arges alti soferi au ramas in functie. Bineinteles ca se ridica problema modului in care au fost alesi cei care si-au continuat raporturile de munca, fata de cei concediati. Pe langa faptul ca postul sau de sofer nu a fost desfiintat, reclamantul ar fi avut dreptul sa participe la relocarea/redistribuirea pe alte posturi asa cum s-a intamplat cu alti colegi ai sai, inclusiv cu ceilalti soferi. Relocarea personalului in urma reorganizarii trebuia sa tina cont de prevederile CCM si ale codului muncii, prin instituirea unor criterii de departajare intre salariati.

Alte exemple de relocari/redistribuiri facute fara vreun criteriu, examen sau concurs, de la beneficiul carora reclamantul a fost in inlaturat (mentionam ca posturile sunt posturi cu studii medii ce erau accesibile si acestuia):

Prin noua organigrama este infiintat un nou compartiment Birou registratura si arhivare potrivit punctului 4. 17. 3 din decizia 47/2013. Intrucat era un compartiment nou infiintat, postul de secretar din cadrul acestuia era un post nou, ce trebuia ocupat prin concurs sau examen, sau alt criteriu de diferentiere a personalului. Angajatorul redistribuie, fara vreun criteriu pe  acest post, un alt salariat, fara ca reclamanta sa aiba beneficiul participarii la relocare.

In noua organigrama, este infiintat un nou Departament Depozite - pozitia 4. 16. 3 din Decizia 47/2013. Evident ca acest fiind un departament nou infiintat, posturile din cadrul sau sunt posturi nou infiintate, ce trebuiau ocupate din concurs sau examen potrivit CCM. Pe aceste posturi insa  angajatorul a redistribuit pe unii salariatii, alesi in mod subiectiv, in  detrimentul celor care au fost concediati si care nu au avut acest beneficiu:- la pozitia 40 din noul stat populat - apare un post nou de gestionar depozit. Pe acest Nou post este redistribuit/relocat salariatul care era anterior angajat in cadrul Serviciului Achizitii - pozitia IV\'. 5/5 din vechiul stat populat Decizia 245 (pag. 12). - la pozitia 41 din noul stat populat - apare un post nou de primitor distribuitor materiale pe care este redistribuit salariatul care anterior ocupa era angajat in cadrul Uzinei Campulung si al carui post a fost desfiintat - pozitia 1. 5/11 Decizia 244 pag. 2. - la pozitia 42 din noul stat populat - apare un nou post de primitor distribuitor materiale, pe care este distribuit salariatul ce era angajat anterior la Serviciul Achizitii - Pozitia IV. 5. 6. Din vechiul stat populat Decizia 245 (pag. 12).

In cadrul Serviciului Administrativ Transporturi este infiintat un post nou de primitor distribuitor - pozitia 57 din noul stat - pe care este adusa o alta persoana care anterior ocupase functia de merceolog - pozitia IV. 5/4. din vechiul stat populat Decizia 245, pag. 2.

In cadrul Departamentului Administrativ Transporturi ce a fost nou infiintat, pe langa posturile rezultate din comasarea unor vechi entitati, este creat un post efectiv nou de referent de specialitate - pozitia 51 din noul stat populat. Pe acest nou post este relocat salariatul care anterior ocupase functia de asistent medical - pozitia 1. 6/4. Din vechiul stat populat Decizia 245 (pag. 2).

Salariatul care ocupa anterior functia de inspector ISCIR al carui post a fost desfiintat - pozitia III. 2. /1 din vechiul stat populat Decizia 245 (pag. 11) - este relocat pe un nou post de electrician - pozitia 153 din noul stat populat salariatii care ocupau anterior functia de inginer al caror posturi a fost desfiintate - pozitia IV. 4/3 si pozitia IV. 4/4 din vechiul stat populat (pag. 12) ~ sunt relocati pe noi posturi de electrician - pozitia 245 si pozitia 270 din noul stat populat.

In cadrul Sectiei de exploatare Curtea de Arges Serviciul UCCH, este infiintat un nou post de agent hidrotehnic - pozitia 302 din noul stat - pe care este numita prin relocare salariata care ocupa anterior functia de magaziner - pozitia de I. 5. /3 Decizia 244 pag. 2

In cadrul Uzinei Campulung, Sectia CHE Mihailesti, sunt infiintate 2 posturi noi de electricieni - pozitiile 416, 418 din noul stat populat - pe care sunt relocati alti salariati, respectiv fostul sef de birou - pozitia IV. 6. 2/1.

Si un economist - pozitia IV. 6. 2/3. Ambele din Decizia 245, pag. 12 salariatul care ocupa anterior functia de inspector PSI si al carui post a fost desfiintat - pozitia 1. 1/2. Din vechiul stat populat Decizia 244 (pag. 1) - este relocat pe un nou post de masinist - pozitia 407 din noul stat populat.

Sunt infiintate alte 4 posturi de electricieni, pe care sunt relocati alti salariati ale caror posturi au fost desfiintate, redistribuirea fiind facuta fara concurs/examen sau alt criteriu de departajare, astfel:- la pozitia 477 din noul stat, regasim salariatul care anterior era subinginer - pozitia IL3. /1. din Decizia 244, pag. 2; - la pozitia 511 din noul stat, regasim salariatul care anterior era lacatus - pozitia II. 8. 5. /4. din Decizia 244, pag. 2;- la pozitia 592 din noul stat, regasim salariatul care anterior era gestionar depozit - pozitia I. 5. /4. din Decizia 244, pag. 2;- la pozitia 612 din noul stat, regasim salariatul care anterior era merceolog - pozitia 1. 3. /I. din D 243, pag. 2.

Din acte rezulta ca includerea pe lista de concedieri a reclamantului s-a facut anterior modificarii organigramei, intr-un mod total abuziv.

Din actele depuse de catre H., rezulta ca lista cu persoanele care urmau a fi concediate s-a intocmit cu 2 zile zi inaintea datei in care administratorul judiciar a decis reorganizarea organigramelor, inclusiv a celei de la Arges (a se vedea in acest lista cu persoanele care urmau a fi concediate, inclusiv a reclamantului care poarta numar de inregistrare 5296/14 ianuarie 2013, decizia de reorganizare a organigramei Arges fiind nr. 47/16 ianuarie 2013). Asadar, lista persoanelor concediate nu are nicio legatura cu reorganizarea structurii personalului, potrivit organigramei aprobate prin decizia 47/2013 a H., asa cum rezulta si din actele dosarului.

Referitor la situatia personala a domnului G. I., apelanta a invederat instantei ca acesta are un copil in intretinere. Reclamantul nu putea sa figureze pe prima lista de disponibilizari, intrucat potrivit art. 4. 112 al. 2 din CCM, concedierile la nivelul H. trebuiau facute astfel incat b) masura sa nu afecteze mai intai persoanele care au copii in intretinere; c) salariatul care este unic intretinator de familie.

Referitor Ia plata dobanzii legale aferente despagubirilor datorate ca urmare a constatarii nulitatii deciziei de concediere, apelanta considera ca in mod nelegal instanta a dispus respingerea cererii. Nu poate fi retinuta opinia instantei, potrivit careia codul muncii instituie un caz de evaluare legala a prejudiciului, care ar exclude plata dobanzii legale.

Dobanda legala reprezinta un accesoriu al prejudiciului si ca atare, codul muncii nu poate fi interpretat in sensul ca acest accesoriu legal nu poate fi acordat atata timp cat nu aveam o prevedere expresa in acest sens.

Pe de alta parte, reactualizarea si dobanda legala nu reprezinta prin ele insele, acelasi lucru, nefiind vorba de o dubla reparatie. Astfel, reactualizarea reprezinta aducerea sumei la valoarea din momentul platii, iar dobanda este o sanctiune pecuniara aplicata celui in culpa.

S-a facut trimitere la dispozitiile art. 166 alin 4 si art. 253 alin (1) din Codul muncii.

Ca atare, in temeiul dispozitiilor enuntate, apreciem ca parata  sa-si despagubeasca salariati pentru neplata drepturilor salariale, la care ar fi avut dreptul la termenele scadente lunare, daca nu ar fi fost concediati nelegal.

Pentru aceste considerente, apelanta solicita admiterea apelului.

Prin apelul sau, apelanta-intimata Societatea Comerciala de Producere a Energiei Electrice in Hidrocentrale „H.” S. A. a aratat ca angajatorul din prezenta cauza, la momentul la care a dispus concedierea salariatului G. I. era o societate aflata in procedura insolventei, reglementata de legea nr. 85/2006, astfel cum rezulta din Sentinta civila nr. 7222/20.06.2012, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, in dosarul nr. .../3/2012, irevocabila prin Decizia nr. 1774/18.10.2012 a Curtii de Apel Bucuresti (inscrisurile 1 si 2 atasate intampinarii formulate la cererea de chemare in judecata, depuse la dosarul cauzei).

La momentul actual apelanta - intimata S. C. P. E. E. H. H. S. A. incepand cu data de 25.02.2014 a revenit la starea de insolventa dupa ce la data de 26.06.2013 iesise din procedura insolventei, astfel cum rezulta din sentinta civila nr. 6482/26.06.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VII a Civila, in Dosarul nr. .../3/2012, prin care judecatorul sindic a aprobat raportul final de activitate intocmit de administratorul judiciar, a aprobat planul de reorganizare si a dispus iesirea din insolventa. La data de 25.02.2014, ca urmare a anularii de catre Curtea de Apel Bucuresti a Sentintei nr. 6482/26.06.2013 si trimiterea cauzei spre rejudecare Ia Tribunalul Bucuresti apelanta - intimata a revenit la starea de insolventa.

Contestatorul din prezenta cauza a fost concediat prin Decizia nr. 881/06.02.2013, in cadrul concedierii colective ce a avut loc la nivelul societatii intimate in cursul lunilor ianuarie - februarie 2013.

Concedierea colectiva a aparut ca necesitate in urma rapoartelor intocmite la nivel de societate, dupa deschiderea procedurii insolventei, pentru a se lamuri care sunt cauzele pentru care societatea a ajuns in aceasta situatie dificila din punct de vedere economic.

Potrivit raportului cu privire la cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa ce a fost intocmit de catre administratorul judiciar, una dintre aceste cauze a fost cea a supradimensionarii personalului in general, si cea a celui T. in special, raportul mentionand, pe lana alte masuri ce se impun a fi luate in vederea iesirii societatii din aceasta stare si redimensionarea structurii de personal, cu alte cuvinte reorganizarea societatii pe criterii de eficienta, de natura sa atraga si reducerea cheltuielilor salariale.

Concedierea colectiva din lunile ianuarie - februarie 2013 a fost dispusa de administratorul judiciar in baza atributiei conferite acestuia de catre judecatorul sindic prin Sentinta nr. 7222/20.06.2012, in conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Legea 85/2006 privind procedura insolventei, potrivit carora „pe durata perioadei de observatie administratorul judiciar se va ingriji de redimensionarea organigramei, astfel incat sa corespunda acestei etape si va asigura continuarea activitatii in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil”.

Concedierea colectiva din lunile ianuarie - februarie 2013 (prima reorganizare) a fost urmata de alte doua etape de reorganizare, urmate de tot atatea concedieri colective, toate cele trei reorganizari - ianuarie, mai si iunie ducand la concedierea a aproximativ 600 salariati.

Faptul ca judecatorul-sindic a confirmat Planul de reorganizare in cuprinsul caruia se regasesc si masurile dispuse de administratorul judiciar referitoare la reorganizarea societatii in general si la redimensionarea structurii de personal in special, facute pe criterii de eficienta economica, cu unicul scop al obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil, dovedeste ca masurile dispuse cu privire la reorganizare si redimensionarea structurii de personal au fost intrutotul legale si temeinice.

Legalitatea si concordanta masurilor luate de administratorul judiciar cu cele dispuse de judecatorul sindic prin hotararea de deschidere a procedurii insolventei, cu privire la redimensionarea structurii de personal, astfel cum acestea au fost dispuse inca din luna ianuarie 2013, prin Decizia 46 si continuate succesiv in lunile mai si iunie 2013, au fost confirmate prin Sentinta civila nr. 6251/20.06.2013. Pronuntata de judecatorul sindic in dosarul de insolventa nr. .../3/2012. Prin care acesta a aprobat Raportul de activitate intocmit de administratorul judiciar EURO INSOL SPRL si Planul de reorganizare a debitoarei  in cuprinsul caruia in Capitolul 9 - Strategia de reorganizare a H. SA - lapct. 9. 1. 7. - Renegocierea Contractului colectiv de munca, restructurarea personalului si a organigramei. Structura interna si organizarea interna, sunt prevazute masurile dispuse cu privire la personalul societatii, concretizate printre altele cu reducerea numarului total de salariati in trei etape

Succesive - ianuarie, mai si iunie 2013. Capitolul 9 - Strategia de reorganizare a H. SA - la pct. 9. 1. 7. - Renegocierea Contractului colectiv de munca, restructurarea personalului si a organigramei. Structura interna si organizarea interna, din cuprinsul Planului de reorganizare, aprobat de adunarea creditorilor in sedinta din data de 18.06.2013 cuprinde si criteriile de reorganizare avute in vedere la aprobarea structurii organizatorice si a numarului de personal, pentru fiecare dintre cele trei etape in care s-a desfasurat acest proces.

Cu privire la incheierea din data de 24.10.2013, referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale active a Sindicatului H. Hidrosind calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre parti si subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecatii. Existenta sau inexistenta drepturilor si a obligatiilor afirmate constituie o chestiune de fond si urmeaza a fi lamurita dupa ce sunt verificate conditiile de exercitare ale actiunii.

In cazul contestarii unei decizii de concediere emise de catre un angajator, legea recunoaste calitatea procesuala activa pentru salariatul concediat. In cazul in care salariatul este membru de sindicat, legea recunoaste si sindicatului din care acesta face parte dreptul de a-1 reprezenta pe salariat in fata instantelor judecatoresti in cazul conflictelor de munca.

In acest sens, art. 219 din Codul Muncii prevede ca la cererea membrilor lor, sindicatele pot sa ii reprezinte pe acestia in cadrul conflictelor de munca, in conditiile legii.”Prevederile art. 219 din Codul Muncii sunt completate prin cele ale art. 28 din Legea nr. 62/2011 referitoare la atributiile organizatiilor sindicale. A. . 2 al articolului mentionat stabileste ca „In exercitarea atributiilor prevazute la alin. 1, organizatiile sindicale au dreptul de a intreprinde orice actiune prevazuta de lege, inclusiv de a formula actiune in justitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise din partea acestora. Actiunea nu va fi introdusa sau continuata de organizatia sindicala daca cel in cauza se opune sau renunta la judecata in mod expres”.

In prezenta cauza cel a carui decizie de concediere se contesta de catre reclamanta S. H. Hidrosind este membru al Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, asa cum a probat in fata instantei de fond prin notele directorului sucursalei (SH) Curtea de Arges referitoare la motivatia disponibilizarii fiecaruia dintre salariati, respectiv prin ordinul de plata nr. 50/11.02.2013, prin care se achita lunar catre sindicat cotizatia de sindicat.

In consecinta, chiar daca s-ar pune problema calitatii procesuale a unui sindicat, cu luarea in considerare a dispozitiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, in cauza de fata, dat fiind ca persoana in numele careia actioneaza reclamanta este membru al Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, acest sindicat ar putea avea calitatea procesuala activa, in temeiul legii si nu un alt sindicat.

Or, fata de continutul imputernicirii depuse la dosarul cauzei de catre reclamanta, din care rezulta ca fostul salariat a dat mandat Filialei H. Hidrosind si Sindicatului H. Hidrosind nu sindicatului din care acesta face parte, in lipsa unui astfel de mandat, reclamanta nu poate avea calitatea procesuala activa.

Instanta de fond in mod gresit a apreciat ca reclamanta S. H. Hidrosind are calitate procesuala activa si poate formula actiune in numele persoanei fizice, considerand ca Sentinta civila nr. 2147/16.02.2012 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, de acordare a personalitatii juridice pentru S. H. Hidrosind, sindicat infiintat prin fuziune prin contopirea mai multor sindicate, printre care si Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, a avut drept consecinta preluarea de catre noua entitate (S. Hidrelectrica Hidrosind) a drepturilor si obligatiilor celor 15 sindicate care au hotarat sa fuzioneze in vederea constituirii noii entitati.

In acest sens, apreciem ca Sentinta civila nr. 2147/16.02.2012 prin care a fost recunoscuta personalitatea juridica pentru reclamanta din prezenta cauza nu poate constitui dovada indeplinirii de catre Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges a cerintelor legale cu privire la dizolvare, dispozitii exprese si limitative, astfel cum, in mod gresit a apreciat instanta de fond.

Astfel, prevederile legale cu privire la dizolvare sunt foarte clare, art. 37 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social stabilind ca “organizatiile sindicale se pot dizolva prin hotarare a membrilor sau a delegatilor acestora, adoptata conform statutelor proprii.”

Or, hotararile membrilor de sindicat cu privire la dizolvare isi produc efectele fata de acestia, imediat, iar pentru opozabilitate fata de terti, legea impune obligatia inregistrarii in termen de 5 zile de la adoptarea hotararii, in registrul special tinut de instanta de la sediul sindicatului, ceea ce nu s-a intamplat, sau nu s-a dovedit in prezenta cauza cu privire la Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges.

In cauza de fata reclamanta nu a facut dovada dizolvarii, conform procedurilor legale, prevazute de legea 62/2011, cu privire Ia sindicate, a sindicatului Curtea Hidroenergetic Curtea de Arges al carui membru este contestatorul (conform probelor administrate de intimata) astfel incat instanta de fond sa poata aprecia ca S. H. Hidrosind, reclamanta din prezenta cauza, este continuatorul drepturilor si obligatiilor Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, dizolvat in opina sa.

De altfel, aceste dovezi nici nu puteau fi prezentate de reclamanta S. H. Hidrosind deoarece, astfel cum am sustinut in intampinarea depusa in cauza, S.  Hidroenergetic Curtea de Arges nu a fost dizolvat niciodata, acesta continuand sa existe si sa fie inregistrat, ca entitate juridica, in registrul special de la instanta de judecata de la sediul acestuia.

In sustinerea acestor afirmatii, rugam instanta de apel sa aiba in vedere probele - dovada platii cotizatiei sindicale in contul Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, cont al carui titular nu a fost schimbat niciodata, acesta continuand sa fie acelasi sindicat Hidroenergetic Curtea de Arges ceea ce demonstreaza ca aceasta entitate juridica inca mai are personalitate juridica.

Afirmatiile apelantei  sunt intarite chiar prin inscrisurile depuse la dosar de catre reclamanta, pentru dovedirea calitatii procesuale active, respectiv adeverinta nr. 86/16.10.2013, prin care Departamentul (Filiala Hidroenergetic Curtea de Arges) prin presedinte A. I. atesta ca contestatorul din prezenta cauza este membru al reclamantei. Insa, adeverinta respectiva poarta stampila chiar a Filialei Hidroenergetic Curtea de Arges, despre care se afirma ca ar fi o simpla structura teritoriala, fara personalitate juridica, a reclamantei, ceea ce contravine dispozitiilor legale cu privire la obtinerea unei stampile, demers pentru care trebuie sa se faca dovada existentei personalitatii juridice, in cazul de fata cu sentinta instantei de judecata.

Sustinerile acesteia  sunt confirmate de situatia identica a structurii sindicale teritoriale de la B. - Departamentul (Filiala Hidroenergetica B.) care in baza Statutului Sindicatului H. Hidrosind, Capitolul III, a obtinut personalitatea juridica la data de 24.04.2013, prin Decizia Civila 827 pronuntata de Tribunalul B. .

D. fiind ca in prezenta cauza urmare a probelor administrate de intimata si a sustinerilor noastre cu privire Ia calitatea procesuala activa a reclamantei se ridica semne de intrebare, raportat la dizolvarea efectiva a sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges al carui membru a facut dovada ca este contestatorul, dat fiind ca in cauza nu s-a facut dovada ca odata cu preluarea patrimoniului Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges s-ar fi preluat, efectiv, nu numai scriptic si membrii acestui sindicat de catre noua entitate juridica, in virtutea rolului sau activ, instanta de fond ar fi trebuit sa solicite administrarea de probe care sa inlature orice dubiu cu privire la existenta in continuare a Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges, ca entitate juridica, ulterior contopirii celor 15 sindicate in vederea infiintarii reclamantei S. H. Hidrosind.

Or, acest lucru nu s-a intamplat in prezenta cauza, iar inscrisurile aflate la dosar nu legitimeaza, fara nici o discutie calitatea procesuala activa a Sindicatului H. Hidrosind, care a actionat in numele salariatului concediat.

Referitor la exceptia lipsei calitatii de reprezentant a Sindicatului H. Hidrosind dat fiind ca prezenta cauza a fost promovata de reclamanta S. H. Hidrosind in numele fostului salariat, aceasta trebuia sa actioneze in conditiile legii, respectiv pe baza unui mandat acordat in conditiile art. 28 alin. (2) din Legea 62/2011, legea dialogului social.

Avand in vedere mandatul/imputernicirea depusa de catre reclamanta la dosarul cauzei, a invocat in fata instantei de fond exceptia lipsei calitatii de reprezentant a sindicatului, care din punctul sau de vedere, ar fi trebuit admisa de catre instanta de fond avand in vedere dispozitiile legale invocate.

Astfel, prevederile art. 219 din Codul muncii cu privire la reprezentarea membrilor de catre sindicatul din care acestia fac parte, sunt completate prin cele ale art. 28 din Legea nr. 62/2011 referitoare la atributiile organizatiilor sindicale. A. . 2 al articolului mentionat stabileste ca „In exercitarea atributiilor prevazute la alin. 1, organizatiile sindicale au dreptul de a intreprinde orice actiune prevazuta de lege, inclusiv de a formula actiune in justitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise din partea acestora. Actiunea nu va fi introdusa sau continuata de organizatia sindicala daca cel in cauza se opune sau renunta la judecata in mod expres”.

In ceea ce priveste calitatea de reprezentant a unei organizatii sindicale, aceasta se dovedeste prin prezentarea unui mandat special acordat de catre membrii acelui sindicat astfel cum impune art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011.

Or, prin imputernicirea depusa la dosarul cauzei (ca emanand de la fostul salariat) sunt imputernicite doua organizatii sindicale Filiala Hidroelectrica Hidrosind (organizatie sindicala de tip federativ) si S. H. Hidrosind, din care acestea ar face parte (fara a fi depusa vreo dovada in acest sens) ca, in baza art. 28 alin. (1) si (2) din Legea nr. 62/2011 sa le reprezinte “in toate actiunile intreprinse in justitie si nu numai prezentul mandat este valabil in fata instantelor judecatoresti, organelor de jurisdictie, a altor institutii sau autoritati ale statului.”

Asa cum se poate observa, imputernicirea depusa la dosar reprezinta un mandat general si nu un mandat special asa cum impune legea. Din cuprinsul mandatului nu reiese clar ca ar fi dat pentru prezenta actiune, respectiv pentru contestarea deciziei de concediere nr. 881/06.02.2013, mandatul referindu-se la acte generale de reprezentare.

Apelanta solicita instantei sa observe ca imputernicirea nu are o data certa si nu contine nici o precizare din care sa reiasa pentru care reprezentare in instanta a fost data.

Nu sunt de neglijat dispozitiile legale, respectiv textul actual al art. 28 alin. (2) din legea nr. 62/2011 care este cat se poate de clar si potrivit caruia: se impune o imputernicire scrisa pentru introducerea actiunii in justitie, nu a oricarei actiuni si oricand in timp, ci a unei anumite actiuni in justitie, conform mandatului special impus de lege. Orice alta interpretare, ar fi lipsita de logica si prin prisma interpretarii istorice. Ca se vedea evolutia textelor in baza carora un sindicat este indreptatit sa actioneze in instanta in numele si pentru membrul sau de sindicat”), cat si prin prisma conceptelor care se intrepatrund (scopul principal al existentei unui sindicat este acela al apararii si promovarii intereselor propriilor membrii).

Atata vreme cat art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 exista, rezulta ca peste mandatul general al oricarui sindicat care rezulta din insusi sensul fiintarii sale. In mod aparte, atunci cand se pune problema unei reprezentari in instanta, trebuie sa intervina un mandat special, dat in sensul actionarii strict pentru respectiva cauza, ceea ce in prezenta speta nu s-a intamplat.

Cu privire la aceasta exceptie, instanta de fond prin incheierea pronuntata la data de 24.10.2013, s-a pronuntat in sensul respingerii acesteia, apreciind ca imputernicirea atasata la dosar face dovada indeplinirii conditiilor impuse de art. 28 alin. (2) din Legea 62/2011, conditii care din punctul sau de vedere ar consta numai in forma scrisa a imputernicirii nu si in ceea ce priveste continutul. (in acest sens paragraf 5 pag. 2 din incheierea de sedinta din data de 24.10.2013).

Mai mult, lasand practic impresia ca nu a lecturat imputernicirea depusa de reclamanta, ca emanand de la contestator si impotriva chiar a continutului acestui inscris depus, instanta de fond apreciaza ca “din examinarea imputernicirilor, rezulta ca acestea sunt date in considerarea deciziilor de concediere contestate in cauza, neexistand nici un echivoc cu privire la manifestarea de vointa a reclamantilor de a contesta aceste decizii si de a mandata in acest scop organizatia sindicala.” Ori, cand se utilizeaza o formulare de genul aceste decizii, sensul este acela ca in cuprinsul imputernicirilor depuse sunt mentionate, concret, deciziile contestate ceea ce este contrazis chiar de catre continutul inscrisurilor in care nu se regasesc mentionate, ca atare, deciziile de concediere contestate.

Daca imputernicirile sunt socotite de catre instanta de fond ca fiind corespunzatoare cerintelor art. 28 alin. 2 din Legea 62/2011, deci acordate sindicatului reclamant special pentru a promova prezenta actiune de contestare a deciziilor de concediere, se pune intrebarea de ce acestea sunt depuse in copie xerox, conformate cu originalul si nu in original.

Raspunsul este simplu si nu poate fi decat unul singur si anume ca respectivele imputerniciri reprezinta un mandat general, pentru a actiona in numele salariatilor oricand si oriunde, si nu unul special pentru contestarea deciziei de concediere nr. 1880/06.02.2013, ceea ce nu poate conferi calitatea de reprezentant pentru S. reclamant in prezenta cauza, in conditiile legii.

Pentru toate aceste considerente, recurenta a apreciat  ca in mod gresit instanta de fond a respins exceptia lipsa dovezii calitatii de reprezentant a reclamantei, motiv pentru care solicitam admiterea cererii de apel, desfiintarea partiala a incheierii de sedinta din data de 09.09.2013 cu privire la aceasta exceptie, admiterea exceptiei si respingerea cererii de chemare in judecata ca fiind formulata de o persoana iara calitate.

Cu privire la sentinta civila nr. .../18.12.2013 prin care a fost solutionat fondul cauzei, s-a mai apreciat de apelanta ca sentinta prin care instanta de fond a solutionat cauza, anuland decizia de concediere a contestatorului pe motivul nerespectarii conditiilor de forma prevazute de art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cu privire la continutul deciziei de concediere, respectiv mentionarea in cuprinsul acesteia a criteriilor de stabilire a ordinei de prioritati la concediere, este criticabila sub urmatoarele aspecte:

In cazul unei concedieri desfasurate sub imperiul dispozitiilor speciale ale legii insolventei (art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006) derogatorii de la reglementarile comune ale Codului muncii, neregasirea unor criterii mentionate expres, in cuprinsul deciziei de concediere, ca fiind avute in vedere la selectarea salariatului pentru concediere nu poate fi un element care sa atraga nulitatea deciziei de concediere daca avem in vedere dispozitiile din Codul muncii care stabilesc in sarcina angajatorului obligatia de a stabili ordinea/criteriile Ia concediere, urmand ca acestea sa fie aplicate numai in cazul concedierilor colective, desfasurate in procedura comuna.

De altfel, doctrina de specialitate a apreciat faptul ca, chiar si in cazul unei concedieri desfasurate sub incidenta dispozitiilor Codului muncii, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a criteriilor de selectie nu poate atrage nulitatea deciziei de concediere.

Tot doctrina a stabilit ca nici decizia de concediere nici masura concedierii nu vor fi lovite de nulitate daca angajatorul dovedeste ca a respectat atat conditia acordarii preavizului, cat si criteriile de stabilire a ordinei de prioritate, sau dupa caz, obligatia de a-i oferi salariatului un loc de munca, in cazurile in care avea aceasta obligatie potrivit legii cu toate ca aceste elemente nu au fost prevazute in decizia de concediere.

D. fiind scopul reglementarilor art. 86 alin. (6) din Legea 85/2006, rezulta ca subscrisa nu aveam obligatia de a respecta prevederile art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevederi aplicabile numai in cazul desfasurarii unei concedieri colective, conform procedurii generale, comune reglementata de Codul muncii prin dispozitiile de la art. 69-73.

Ori, la lit. d) a alin. (2) al art. 69 se mentioneaza faptul ca in perioada in care au loc consultari cu reprezentantii salariatilor se stabilesc si criteriile ce vor fi avute in vedere la stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

Fata de imprejurarea ca stabilirea criteriilor de selectie in vederea concedierii reprezinta o etapa a procedurii concedierii colective, de la aplicarea careia este exceptata intimata pe durata starii de insolventa si fata de cerinta exclusiva de la art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii conform careia criteriile ce trebuie sa se regaseasca in cuprinsul deciziei de concediere sunt “criteriile de stabilire a ordinei de prioritati, conform art. 69 alin. (2) lit. d) “, este fara dubiu faptul ca nementionarea criteriilor de selectie la concediere in cuprinsul deciziei de concediere, nu poate reprezenta o incalcare de procedura care sa atraga nulitatea absoluta a deciziei conform art. 78 din Codul muncii.

Ori, atata timp cat legea excepteaza o astfel de concediere de la aplicarea etapei procedurii de stabilire a criteriilor in vederea selectiei pentru concediere, a pretinde unui angajator sa respecte aceasta obligatie ar insemna o aplicare partiala a art. 69 din Codul muncii, ceea ce lege insolventei nu prevede.

In aceasta situatie interpretarea instantei de fond conform carei art. 69 din Codul muncii s-ar aplica partial intr-o astfel de concediere ar duce la infrangerea vointei legiuitorului, astfel cum aceasta a fost exprimata prin dispozitiile art. 86 alin. (6) din legea speciala a insolventei.

In sensul sustinerile apelantei cu privire exceptarea societatii aflata in insolventa de la procedura integrala de concediere colectiva astfel cum acesta se regaseste in art. 69 -73 din Codul muncii s-au pronuntat si instantele de judecat in spete identice cu prezenta si care au avut ca obiect contestarea deciziilor de concediere emise de aceeasi intimata  durata perioadei de insolventa, cu privire la salariati ai sai de la diferite sucursale, concediati in aceeasi etapa de reorganizare (ianuarie - februarie 2013) cu contestatoarea din prezenta cauza (in acest sens Deciziile nr. 156 din data de 30 octombrie 2013 - Dosar nr. ...X si nr. 324 din data de 14 noiembrie 2013- Dosar nr. ...X, ale Curtii de Apel C. sentinta civila nr. 1055/19. 06,2013, pronuntata de Tribunalul Bacau in dosarul nr. ...XX).

Astfel, Tribunalul Gorj prin sentinta nr. 2966/16.05.2013 pronuntata in Dosarul nr. ...X, confirmata de Curtea de Apel C., prin decizia nr. 324/14.11.2013, a statuat ca: “dat fiind scopul reglementarilor art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, rezulta ca parata nu avea obligatia de a respecta prevederile art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prevederi aplicabile numai in cazul desfasurarii unei concedieri colective conform procedurii generale reglementata de Codul muncii, prin dispozitiile de la arl. 69 -73. Aceasta inseamna ca legea speciala din domeniul insolvente permite societatilor aflate in insolventa sa treaca peste procedura concedierii colective* aceasta insemnand inclusiv peste  obligatia de aplicare a criteriilor de prioritate la concediere”.

Solutia instantei de fond conform careia criteriile ce ar fi trebuit sa fie aplicate si in acest sens sa se regaseasca in cuprinsul decizie de concediere, ar fi cele prevazute de art. 4. 112 din CCM aplicabil la nivelul societatii intimate este criticabila .

O astfel de sustinere nu are nici un temei de drept fata de dispozitiile art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii care are in vedere criterii stabilite cu ocazia consultarilor cu reprezentantii salariatilor, deci altele decat cele stabilite conventional in Contractul colectiv de munca. In conditiile in care vointa legiuitorului ar fi fost in sensul aplicarii si a altor criterii, cum ar fi cele stabilite in CCM, nu ar fi facut o trimitere expresa si exclusiva la prevederile art. 69 alin. (1) lit. d) din Codul muncii.

Daca se are in vedere cele expuse mai sus si doctrina de specialitate conform careia: “pentru a-si atinge scopul redresarii intreprinderilor viabile procedura insolventei infrunta si invinge principiile libertatii contractuale si fortei obligatorii a conventiilor”,  “dispozitiile de drept comun privind forta obligatorie a conventiilor legal incheiate sunt indepartate pentru a face loc aplicarii altor norme care slujesc mai bine redresarii intreprinderii rationamentul instantei de fond apare ca total gresit si in contradictie cu intentiile legiuitorului exprimate in legea insolventei”.

Fata de intregul material probatoriu administrat in cauza, din rezulta fara putinta de tagada faptul ca in cazul concedierii salariatului G. I. au fost avute in vedere criterii de selectie

La concediere, fapt recunoscut si de catre instanta de fond, (in acest sens pag. 25 alineatul penultim al sentintei) nu poate fi acceptat punctul de vedere al instantei de fond conform caruia administratorul judiciar ar fi actionat arbitrar la concedierea salariatului si doar pe considerentul ca societatea intimata se afla in insolenta.

Avand in vedere ca in prezenta cauza au fost administrate probe din care rezulta faptul ca selectarea salariatului pentru concediere nu a fost facuta discretionar, nu exista temei pentru ca intimata sa fie sanctionata cu anularea deciziei de concediere.

Este criticabila opinia instantei de fond cu privire la faptul ca probele administrate de apelanta in fata acesteia cu referitoare la selectie a  contestatorului in vederea concedierii  ar reprezenta o  incalcare a dispozitiilor art. 79 din Codul muncii, potrivit carora angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizia de concediere, in realitate, probele administrate de noi cu privire la criteriile de selectie nu schimba in nici un fel motivarea in fapt si in drept a deciziei de concediere, astfel cum aceasta a fost emisa la data de 16.01.2013.

In acest sens, nu a intervenit nici o schimbare de pozitie a intimatei cu privire la temeiul de drept al concedierii - art. 86 alin. 6 legea insolventei si art. 65 CM si cu privire la motivele de fapt care au dus la concediere si care se regasesc in preambulul deciziei:

Apelanta a mentionat faptul ca numai si simpla lecturare a deciziei de concediere, respectiv preambulul acesteia, poate duce la constatarea cu usurinta a motivelor ce au dus la concedierea salariatului, desfiintarea postului ocupat de aceasta, desfiintare determinata de punerea in aplicare a noii structuri organizatorice cu scopul eficientizarii activitatii si reducerea costurilor in vederea redresarii activitatii si iesirea societatii din starea de insolventa.

Motivele care au determinat concedierea salariatului sunt fundamentate si prin decizia nr. 46/16.01.2013 a administratorului judiciar, precum si prin anexele la aceasta (in primul rand nota de fundamentare tehnico-economica a masurii dispuse) decizie prin care a fost aprobata noua structura organizatorica a societatii, structura organizatorica impusa de necesitatea organizarii activitatii in conditii de eficienta si rentabilitate, cu consecinta reducerii costurilor, sporirea averii intimatei si iesirea acesteia din starea de insolventa.

Astfel, pe prima pagina a deciziei de concediere nr. 881/06.02.2013, se face trimitere la:

Hotararea Tribunalului Bucuresti din 20.06.2012, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolventei atributia conferita de catre judecatorul sindic administratorului judiciar a se a ingriji de redimensionarea organigramei, in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil raportul cu privire la cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa.

Nota de fundamentare a masurilor ce trebuie adoptate in vederea crearii unei structuri organizatorice eficiente si de natura a reduce si costurile decizie nr. 46/16.01.2013 de aprobari a noii structuri organizatorice a societatii motivatia desfiintarii postului ocupat de salariat “necesitatea de ordin managerial pentru o mai eficienta organizare a activitatii, pentru reducerea unor costuri care alaturi de celelalte masuri dispuse in cadrul procedurii speciale a insolventei sa duca in cel mai scurt timp posibil la redresarea activitatii si iesirea societatii din starea de insolventa”.

Trecand peste aspectele mentionate la punctele anterioare in prezenta cerere cu privire la mentionarea in cuprinsul deciziei de concediere a criteriilor avute in vedere la selectarea salariatului in vederea concedierii, in prezenta cauza am administrat probe in fata instantei de judecata din care a rezultat faptul ca salariatul a fost selectat in vederea concedierii in considerarea criteriilor ce vizeaza rezultatele profesionale, astfel cum acestea rezulta din evaluarile profesionale.

In fapt, contestatorul G. I. a fost angajat in cadrul societatii intimate la data de 09.12.2005 pe postul de conducator auto la C. Transporturi din cadrul SH Curtea de Arges, post pe care l-a ocupat pana la data concedierii.

Asa cum rezulta din pct. 3. 6. 1. Din decizia nr. 47/16.01.2013, prin care a fost aprobata structura  organizatorica a Sucursalei Arges, C. Transporturi din cadrul SH Curtea de Arges a fost desfiintat, iar o parte din activitatea acestuia se regaseste la C. Administrativ - Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor, unde au fost concentrate activitatile specifice de transport din cadrul tuturor structurilor organizatorice de la nivelul sucursalei. Ca o consecinta a desfiintarii Compartimentului Transporturi din cadrul SH Curtea de Arges s-au desfiintat 5 posturi de conducatori auto, cu consecinta concedierii a 5 soferi, printre care si contestatorul din prezenta cauza Gheoghe I. .

Cu privire la criteriile avute in vedere la selectarea dnului Gheoghe I. pentru concediere au fost avute in vedere prioritar cele care au vizat evaluarea profesionala astfel ca, asa cum rezulta din actele depuse la dosar toti cei 6 conducatori auto pastrati in cadrul Compartimentului Administrativ Transporturi (S., Bacircea, I., T., B., G.) au obtinut un punctaj la evaluare de 3,79 spre deosebire de contestator care a obtinut un punctaj de 3,54, ceea ce a avut drept consecinta concedierea acestuia.

Pentru toate considerentele expuse in prezenta cerere de apel, apelanta solicita instantei sa constate  cererea de apel intemeiata, in consecinta sa admita exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia lipsei calitatii de reprezentant si, ca urmare, sa respinga cererea de chemare in judecata ca fiind formulata de o persoana fara calitate (S. H. Hidrosind), iar pe fondul cauzei sa fie respinsa ca fiind neintemeiata.

Analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:

In ceea ce priveste apelul formulat de contestator prin reprezentant S. H. Hidrosind, Curtea constata ca principalele critici se refera la nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea dreptului de preaviz, incalcarea dreptului la informare si consultare in caz de concediere colectiva, instituit in baza art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si in baza Directivei nr. 98/59/CE, pentru neindicarea motivelor efective care determina concedierea, pentru nerespectarea art. 86 al. 1 din Legea nr. 85/2006, pentru semnarea deciziei de o persoana care nu avea atributii, pentru lipsa cauzei reale si serioase.

Pe aspectul termenului de preaviz, apelantul sustine pe de-o parte ca acesta nu a fost corect calculat, iar pe de alta parte ca trebuia sa beneficieze de un termen de preaviz de 20 de zile lucratoare, potrivit art. 86 al. 5 din Legea insolventei, in varianta aplicabila la data concedierii, coroborat cu art. 75 din Codul muncii, critici pe care Curtea, fata de dispozitiile legale aplicabile in cauza, tinand seama de inscrisurile administrate, le constata nefondate.

In primul rand, Curtea retine ca neimplinirea termenului de preaviz la data concedierii nu afecteaza valabilitatea deciziei, in conditiile in care aceasta prevede termenul respectiv. Efectul specific al unei astfel de situatii ar fi prorogarea datei la care intervine incetarea contractului individual de munca pana la implinirea termenului de preaviz.

In al doilea rand, in mod corect a retinut prima instanta ca, in ceea ce priveste modalitatea de calcul a acestui termen, au fost respectate dispozitiile art. 2553 din Codul civil. Astfel, inceputul termenului de preaviz e ziua urmatoare comunicarii acestuia prin notificarea nr. 6910/16.01.2013. Comunicarea s-a facut personal salariatului la data de 17.01.2013, care a semnat notificarea, cu mentionarea datei, asa cum rezulta din inscrisul de la fila 86 fond. Nu pot fi retinute sustinerile apelantului in sensul ca trebuia avuta in vedere data de 18.01.2013, prevazuta in decizia de concediere, deoarece inclusiv in respectiva decizie se mentioneaza expres ca preavizul a fost comunicat la data de 17.01.2013. In concluzie, calculand termenul potrivit art. 2553 Cod civil, pe zile libere, neluand in calcul prima zi, adica 17.01.2013 cand a fost comunicat, termenul s-a implinit la data de 08.02.2013. In fapt, scopul dreptului de preaviz este asigurarea unui interval de timp in care salariatul sa isi poata gasi un alt loc de munca si in care sa se asigure protectia acestuia sub aspect salarial. Legea speciala stabileste un termen de 15 zile lucratoare in acest sens. Deci salariatul trebuie sa aiba 15 zile lucratoare efectiv, fara a lua in calcul ziua notificarii, contractul incetand in prima zi dupa expirarea intervalului amintit.

Nu pot fi retinute sustinerile apelantului deoarece, odata cu notificarea, s-a stabilit anume data calendaristica ce urmeaza a fi socotita prima zi a termenului de 15 lucratoare, aceasta fiind data de 18.01.2013, ulterioara datei comunicarii, ca moment de la care, potrivit art. 2553 Cod civil, ar incepe curgerea termenului. Pe baza acestui mod de calcul, este cert ca a 15-a zi lucratoare, ca ultima zi, care nu se ia in calcul ca data de producere a evenimentului sub termen, este reprezentata de data de 07.02.2013, astfel ca desfacerea raporturilor de munca a operat, corect, cu incepere din 08.02.2013.

Nu sunt fondate nici criticile apelantului in sensul ca ar fi trebuit sa beneficieze de un termen de preaviz de 20 de zile lucratoare, potrivit art. 86 al. 5 din Legea insolventei, in varianta aplicabila la data concedierii, coroborat cu art. 75 din Codul muncii. Sub acest aspect, corect a retinut prima instanta raportul dintre legea speciala si dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Potrivit dispozitiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, prin derogare de la prevederile Codului muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare. In aceste conditii, critica apelantului nu este intemeiata, deoarece dispozitiile anterior mentionate sunt norme cu caracter special si nu se poate considera ca ar fi fost modificate implicit ca urmare a modificarii duratei termenului de preaviz prevazuta de Legea nr. 53/2003 republicata - Codul Muncii. Fata de caracterul de exceptie al art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, se impune recunoscut ca un conflict al legilor in timp se va rezolva in sensul subzistentei normei speciale, chiar in conditiile modificarii dreptului comun reprezentat in materie de Codul muncii. In concluzie, daca norma de exceptie nu a fost modificata expres, ea nu va putea fi considerata modificata nici implicit, prin modificarea normei generale. In plus, in contextul procedurii sumare si urgente a insolventei, ratiunea unui termen mai mic de 15 zile se pastreaza, in absenta unei vointe exprese contrare a legiuitorului.

Al doilea motiv de apel formulat de contestator se refera la nesocotirea dreptului la informare si consultare in caz de concediere colectiva, potrivit art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si Directivei 98/59/CE. Pe acest aspect, apelantul a mai invocat si art. 21 din Carta sociala europeana revizuita, respectiv art. 17 si 18 din Carta Comunitara a drepturilor lucratorilor, dar toate acestea privesc ipoteza concedierii colective ce s-ar desfasura conform procedurii comune, aspect care rezulta fara indoiala din continutul normelor invocate, pe cand art. 86(6), aplicabil in speta, reglementeaza o situatie speciala, consacrand un caz special de desfacere a contractelor de munca in situatia deschiderii procedurii insolventei, fara ca in ordinea juridica europeana sa existe o interdictie pe acest aspect.

Potrivit dispozitiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva.

Directiva 98/59/CE, la care face trimitere apelantul, a fost transpusa in dreptul intern prin intermediul Codului muncii, care prevede o procedura de informare si consultare in caz de concediere colectiva. In principiu, data fiind transpunerea in dreptul intern, Directiva nu este direct aplicabila, dar, in litigiu, este vorba de o concediere speciala, in conditiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, iar apelantul sustine ca forta obligatorie a Directivei ar  inlatura prioritatea legii speciale fata de cea generala, legea speciala neputand impiedica efectul direct al normei comunitare. Dar,  neconcordanta dintre Codul muncii si textul art. 86(6) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi solutionata in sensul inlaturarii normei speciale, tocmai pentru ca ea are aceeasi valoare juridica si a fost prevazuta anume ca derogatorie, in conditiile in care nicio regula cu potential de prioritate in aplicare nu exclude instituirea unor exceptii de la ipoteza concedierii colective, in afara „limitelor” aplicabilitatii prevazute de art. 1(2) din directiva, daca exista o situatie exceptionala (cum este cea a deschiderii procedurii generale prevazute de legea insolventei), ce reclama actiunea urgenta, dupa o procedura sumara,  justificata prin riscul periclitarii unui interes economic, in definirea caruia statul national dispune de o marja substantiala de manevra.

Pe de alta parte, se pune problema recunoasterii unui efect direct orizontal pentru dispozitiile unei directive a Uniunii Europene - respectiv Directiva nr. 98/59/CE, in baza caruia sa se atribuie prioritate de aplicare dispozitiilor directivei impotriva legii romane contrare, in speta Legea nr. 85/2006.

Sub aspectul aplicabilitatii directe a Directivei, fara a nega forta juridica superioara a dreptului european fata de cel national, Curtea retine ca, printr-o jurisprudenta constanta, Curtea Europeana de Justitie a statuat ca nu poate fi invocata o dispozitie a unei directive  particulari (Hotararea din 26 februarie 1986,cauza 152/84, Marshall). In acest sens, o directiva nu poate impune obligatii prin ea insasi unei persoane private si ea nu poate fi invocata impotriva unei astfel de persoane. Trebuie mentionat ca angajatorul din speta este o societate comerciala care functioneaza potrivit dreptului comun si, indiferent de capital, aceasta este un subiect de drept privat, motiv pentru care nu pot fi retinute sustinerile apelantului referitoare la actionariatul majoritar al Statului. Rezulta ca nici chiar o dispozitie clara, precisa si neconditionata a unei directive care tinde sa confere drepturi sau sa impuna obligatii particularilor nu poate fi aplicata ca atare in cadrul unui litigiu care opune exclusiv particulari(hotararea Curtii de Justitie din 16 iulie 2009, in cauza C-12/08, Mono Car Styling SA, in lichidare/Dervis Odemis si altii, hotararea din 5 octombrie 2004, cauzele conexate C-397/01-C-403/01, Pfeiffer si altii).

Apelantul a invocat in speta cauzele conexate C-235/10-C-239/10, Claes si altii/Landsbanki Luxembourg SA, sustinand ca ar fi obligatorie interpretarea data de Curtea de Justitie in sensul ca inclusiv in situatia dizolvarii sau lichidarii societatii, prevederile art. 1-3 din Directiva 98/59/CE sunt obligatorii si trebuie respectate si de administratorul judiciar. Sub acest aspect, avand in vedere si hotararea invocata, dar si pe cea pronuntata in cauza Mono Car Styling, constatam ca se pune problema posibilitatii interpretarii dreptului national in conformitate cu dispozitiile directivei. Dreptul intern este reprezentat in cauza de norma speciala, respectiv art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, in forma in vigoare la data concedierii, care, insa, este foarte clara, in sensul dispensarii administratorul judiciar de parcurgerea procedurii de informare si de consultare, prevazuta de art. 68-72 Codul muncii, care transpun Directiva nr. 98/59, cu exceptia acordarii de preavizului de 15 zile lucratoare.

In hotararea pronuntata in cauza din 24 ianuarie 2012, cauza C-282/10, Maribel Dominguez/Centre informatique du Centre Ouest Atlantique si Prefet de la region Centre, Curtea de Justitie a aratat „ca problema daca o dispozitie nationala, in masura in care este contrara dreptului Uniunii, nu trebuie aplicata se pune numai in cazul in care nu este posibila nicio interpretare conforma a dispozitiei in cauza”.

Or, avand in vedere limitele interpretarii astfel stabilite de jurisprudenta europeana, Curtea constata ca dispozitia din legea speciala este foarte clara, categorica in sensul neaplicarii procedurii de informare si de consultare in cazul respectiv, motiv pentru care nu exista nicio posibilitate de interpretare conforma, in mod corect procedand prima instanta in masura in care nu a inlaturat aplicarea normei speciale din legea romana.

In acest sens s-a pronuntat Curtea Europeana de Justitie si in cauzele conexate C-235/10-C-239/10, Claes si altii/Landsbanki Luxembourg SA, invocate de apelant, hotararea Curtii neputand fi analizata trunchiat. Sub acest aspect, la pct. 57 din hotarare, Curtea mentioneaza obligatia de interpretare conforma: „In cazul in care obligatiile care decurg din Directiva nr. 98/59 nu sunt prevazute in sarcina niciunei persoane, instanta nationala este obligata sa interpreteze dreptul national, in masura posibilului, in lumina textului si a obiectivelor Directivei nr. 98/59, astfel incat obligatiile prevazute la art. 2 si 3 din aceasta sa fie respectate si indeplinite”, adica nu contra legem. Dar, in speta, tinand cont de textul clar, neconditionat al normei speciale din Legea insolventei, in vigoare la momentul judecarii pricinii, interpretarea nu permite inlaturarea acestei norme.

In plus, chiar daca hotararea Curtii in cauza Claes nu precizeaza, efectul directivei in litigiul intre particulari este cel „clasic”, in sensul jurisprudentei Marshall, deci directiva nu poate impune obligatii particularului.

Apelantul a mai invocat aplicarea directa a art. 27 din Carta drepturilor fundamentale („Dreptul lucratorilor la informare si la consultare in cadrul intreprinderii”), care are urmatoarea formulare: „Lucratorilor sau reprezentantilor acestora li se garanteaza, la nivelurile corespunzatoare, informarea si consultarea in timp util, in cazurile si in conditiile prevazute de dreptul Uniunii si de legislatiile si practicile nationale”. Pe acest aspect, hotararea Curtii de Justitie din 15 ianuarie 2014 in cauza C-176/12, Association de mediation sociale/Union locale des syndicats CGT si altii, este relevanta, aratandu-se ca „articolul 27 din carta, singur sau coroborat cu dispozitiile Directivei 2002/14, trebuie interpretat in sensul ca, atunci cand o dispozitie nationala de transpunere a acestei directive este incompatibila cu dreptul Uniunii, acest articol din carta nu poate fi invocat  particulari in scopul de a lasa neaplicata dispozitia nationala mentionata”. Pentru ca articolul sa produca efecte depline, sunt necesare reglementari detaliate prin dispozitii de drept al Uniunii sau de drept national(pct. 45). Intre dispozitia cartei si textul directivei nu exista o legatura directa (pct. 46), Curtea retinand diferenta fata de situatia din cauza Kucukdeveci, unde principiul nediscriminarii in functie de varsta este suficient prin el insusi pentru a conferi particularilor un drept subiectiv care poate fi invocat ca atare (pct. 47), cu alte cuvinte, acel principiu are un efect direct orizontal. In plus referitor la limita interpretarii conforme in norma statului, cu importanta in prezentul litigiu, trebuie retinut continutul categoric, clar al legii interne din prezenta cauza, asemanator sub acest aspect, normei interne franceze din cauza pe rolul Curtii Europene.

In concluzie, in contextul litigiului de fata, se poate face o transpunere a argumentatiei Curtii de Justitie din cauza Association de mediation sociale, in sensul ca, pe de o parte, nu este posibila recunoasterea unui efect direct orizontal al unei dispozitii dintr-o directiva, in sensul impunerii de obligatii paratului, daca acesta este persoana de drept privat, chiar si in cazul in care directiva ar fi coroborata cu o dispozitie a Cartei drepturilor fundamentale, in situatia in care aceasta din urma nu este suficienta prin sine sa confere reclamantului un drept subiectiv capabil sa fie invocat ca atare; pe de alta parte, inca o data, nu este posibila o interpretare contra legem, interpretarea conforma intalneste o limita inerenta in norma interna cu formulare categorica.

Curtea constata nefondat si motivul de apel referitor la nulitatea deciziei pentru nemotivare, prin prisma dispozitiilor art. 76 lit. a Codul muncii, potrivit carora decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa contina in mod obligatoriu: a) motivele care determina concedierea.

Curtea constata ca este indeplinita cerinta prevazuta de art. 76 lit. a din Codul Muncii si, prin urmare, aceasta critica nu este intemeiata, in conditiile in care, in cuprinsul deciziei contestate in prezenta cauza se mentioneaza ca s-a decis incetarea contractului individual de munca, in baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolventei si art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, masura fiind determinata de desfiintarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizarii activitatii societatii. Se mentioneaza expres ca desfiintarea postului apelantului a fost dispusa prin Decizia nr. 46/16.01.2013, prin care s-a hotarat reorganizarea unitatii, s-a aprobat noua structura organizatorica. Desfiintarea postului a fost determinata de necesitatea reorganizarii activitatii in sensul restrangerii acesteia, in scopul administrarii societatii pe principiul rentabilitatii si eficientei economice, in scopul realizarii unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei din care apelantul facea parte.

Din prisma art. 76 alin. (1) lit. a) din Codul muncii insa, Curtea retine ca decizia este conforma acestor prevederi, prin precizarea motivului concedierii, respectiv desfiintarea postului si a cauzei care a stat la baza desfiintarii, respectiv reorganizarea societatii prin restrangerea activitatii, in scopul diminuarii costurilor si rentabilizarii rezultatelor.

Tocmai acesta este motivul concedierii reglementate de art. 65 alin. 1 Codul muncii, care prevede ca reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

Legea nu prevede obligatia angajatorului de a detalia in ce consta reorganizarea, care au fost in concret motivele care au stat la baza acesteia si care ar fi urmarile reorganizarii. In cadrul controlului legalitatii deciziei, instanta este chemata sa verifice doar daca angajatorul a inserat motivul concedierii si acesta este desfiintarea postului ca urmare a reorganizarii activitatii. Existenta in concret a cauzelor respective este analizata in cadrul temeiniciei deciziei, iar efectele reorganizarii asupra activitatii angajatorului nu sunt supuse controlului judecatoresc, fiind aspecte care tin de prerogativele acestuia pe aspectul organizarii activitatii.

In cadrul acestui motiv de apel, s-a invocat nemotivarea prin prisma art. 86 al. 1 din Legea nr. 85/2006, in sensul ca decizia nu arata care sunt efectele desfiintarii postului asupra maximizarii profitului, fata de obligatia angajatorului de a plati sumele compensatorii in cazul concedierii. Curtea nu poate retine aceste sustineri, deoarece incetarea contractului individual de munca al apelantului a fost intemeiata pe prevederile art. 86(6) din Legea nr. 85/2006. In aceste conditii, dispozitiile art. 86 alin. (1) si (5), invocate de apelant, nu sunt aplicabile in speta, referindu-se la contractele comerciale ale debitorului, respectiv la „denuntari”, care, in privinta contractelor de munca, nu le-am putea interpreta decat ca „specie” a concedierii individuale, deoarece  ipoteza concedierii colective este reglementata in alineatul (6). In plus, asa cum am aratat, temeiul de drept al actului unilateral al incetarii raportului de munca este exclusiv art. 86(6), in limitele caruia urmeaza a se cerceta legalitatea si temeinicia masurii, neexistand niciun motiv pentru a-i atribui si alte temeiuri, de care angajatorul nu a inteles sa se foloseasca.

Aceste considerente pot fi retinute si pe motivul nr. 4 din apelul contestatorului, fiind nefondata solicitarea de analizare a indeplinirii conditiilor desfacere a contractului de munca din perspectiva art. 86(1) din Legea insolventei. Asa cum am aratat, ipoteza in speta nu este reglementata de acest text, care are in vedere situatia contractelor civile ale debitorului, ci de articolul 86(6). Din  interpretarea sistematica a art. 86 din Legea insolventei, Curtea constata ca ipoteza concedierii colective este consacra in alineatul 6,  distinct  de alineatele anterioare, fara posibilitatea identificarii cu situatiile reglementate in primele alineate. Nici chiar o interpretare topografica nu ar determina o interpretare in sensul celor aratate de apelant, deoarece desfacerea contractelor de munca ale personalului angajat al debitorului, ca situatie de sine statatoare este reglementata exclusiv de art. 86(6), neputand fi supusa exigentelor care rezulta din art. 86(1) pentru desfiintarea/denuntarea altor contracte (pasibile de un atare mod de incetare) referitoare la cresterea la maximum a averii debitorului. Pentru aceste motive, nu pot fi retinute sustinerile apelantului referitoare la modul in care concedierea salariatilor debitorului ar spori averea lui si nici argumentul bazat pe valoarea salariilor compensatorii ce s-ar datora.

Avand in vedere ca aceste pretentii nu fac obiectul investirii instantei, apar ca nerelevante considerentele referitoare la faptul ca in situatiile de incetare a raporturilor de munca pentru insolventa, in contextul legii care o reglementeaza, compensatiile prevazute in contractele colective de munca nu se mai datoreaza. Respectivele considerente nu sunt  de natura sa produca niciun fel de efecte asupra situatiei apelantului, deoarece competenta apartine judecatorului sindic, avand in vedere calitatea pretinsa de creditor a salariatului, in conditiile prevazute de legea insolventei in cadrul careia orice creanta se impune valorificata dupa deschiderea procedurii generale, apelantul invocand chiar plata drepturilor respective la momentul judecarii prezentului litigiu.

Si motivul cinci de apel este nefondat, fata de prevederile exprese ale de art. 86 alin. 6) din Legea insolventei, deoarece administratorul judiciar numit de judecatorul sindic in aceasta calitate era competent sa procedeze la desfacerea contractelor de munca ale personalului debitorului si sa semneze deciziile aferente.

In plus, potrivit dispozitiilor art. 20 alin. 1 lit. j din Legea nr. 85/2006,  principalele atributii ale administratorului judiciar, in cadrul prezentei legi, sunt: mentinerea sau denuntarea unor contracte incheiate de debitor. Conform dispozitiilor alin. 2 din acelasi text de lege, judecatorul-sindic poate stabili administratorului judiciar, prin incheiere, orice alte atributii in afara celor stabilite la alin. (1), cu exceptia celor prevazute de lege in competenta exclusiva a acestuia.

In speta, prin sentinta civila nr. 7222/2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a Civila, in baza art. 27 al. 1 din Legea 85/2006, s-a deschis procedura generala a insolventei, s-a dispus desemnarea provizorie a administratorului judiciar care va indeplini principalele atributii prevazute de art. 20 din Lege, stabilindu-se ca administratorul judiciar va mentine sau denunta contractele incheiate de debitoare in functie de necesitate si oportunitatea lor, iar acolo unde se impune va solicita anularea actelor frauduloase incheiate in dauna creditorilor si a oricaror transferuri patrimoniale, in conditiile art. 80-81 din Lege.

Astfel, din coroborarea celor anterior mentionate si a art. 86 alin. 6), care prevede ca desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, Curtea constata ca legea ii confera acestuia  dreptul de a semna deciziile de concediere intemeiate pe textul invocat, fara distinctie dupa cum debitorului i s-a permis administrarea in continuare a activitatii sale comerciale,  fata de termenii expresi, imperativi si limitativi ai textului, numai administratorul judiciar - sau lichidatorul - avand competenta de a face aplicare reglementarii, motiv pentru care nu pot fi retinute sustinerile apelantului pe acest aspect.

In ceea ce priveste cauza reala si serioasa, aspect la care se refera motivul de apel numarul 6, Curtea va inlatura criticile apelantului.

Potrivit dispozitiilor art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 republicata - Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

Conform alin. 2 din aceeasi prevedere legala, desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

Desfiintarea locului de munca este efectiva, atunci cand acesta este  suprimat din structura functional-organizatorica  a angajatorului, evidentiata in  statul de functii si organigrama  si implica cu necesitate caracterul definitiv al  suprimarii, are o cauza reala cand prezinta un caracter obiectiv si este serioasa cand are la baza studii temeinice vizand imbunatatirea activitatii si nu  disimuleaza realitatea.

Apelantul a invocat ca aspectele retinute de prima instanta in sensul ca sentinta civila nr. 1774/2012 a Tribunalului Bucuresti-Sectia falimente, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolventei cu privire la intimata din prezenta cauza, prin care s-a constat situatia economica precara in care se afla societatea intimata, respectiv ca aceasta are datorii curente de 2. xx. 787 lei si datorii de 75. xxx catre furnizori si ca nu are disponibil banesc cu care sa le achite, fiind in stare de insolventa iminenta, se bucura de putere de lucru judecat in sens pozitiv, aspectele constatate de judecatorul sindic cu privire la starea financiara deficitara a intimatei nemaiputand fi puse in discutie in prezenta cauza, nu sunt suficiente pentru a demonstra cauza reala si serioasa a concedierii, cu atat mai mult cu cat aceasta a intervenit in contextul cresterii profitului societatii si anuntului administratorului judiciar de iesire din insolventa.

In ciuda acestor sustineri, Curtea constata nu se poate nega relevanta respectivei hotarari in aprecierea cauzei reale si serioase a concedierii deoarece instanta competenta, pentru a decide deschiderea procedurii generale a insolventei, a analizat situatia economico-financiara a societatii, constand ca se impunea luarea unor masuri care sa poate conduce la atingerea scopului in raport de care a fost deschisa aceasta procedura. Constatarile judecatorului sindic reprezinta un element in cercetarea de catre instanta de dreptul muncii a cauzei reale si serioase, asa cum a aratat si instanta de fond. In speta, nu se poate afirma ca masura luata de angajator a fost una abuziva, data fiind starea precara a patrimoniului acestuia si necesitatea de a avea o structura organizatorica mai supla si eficienta, eliminand posturile si activitatile inutile ori care se suprapun.

In decizia de concediere, desfiintarea postului este motivata pe necesitatea reorganizarii activitatii, fiind invocata Decizia nr. 46/16.01.2013 a administratorului judiciar, aprobandu-se o noua structura organizatorica. Desfiintarea postului a fost determinata de necesitatea reorganizarii activitatii in sensul restrangerii acesteia, in scopul administrarii societatii pe principiul rentabilitatii si eficientei economice, in scopul realizarii unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei din care apelantul facea parte.

Asa cum se arata in actul decizional, la baza reorganizarii a stat situatia speciala in care se afla societatea, respectiv starea de faliment, starea patrimoniului care se caracteriza prin insuficienta fondurilor necesare platii datoriilor certe, lichide si exigibile, aspect care justifica masuri urgente, inclusiv derogari de la normele generale si speciale de protectie a salariatilor, necesare redresarii activitatii economice si reducerii cheltuielilor de orice natura, inclusiv a cheltuielilor salariale, prin redimensionarea personalului salariat.

Trebuie avut in vedere si Raportul cu privire la cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa precum si Nota de fundamentare a masurilor ce trebuie adoptate in vederea reorganizarii societatii inclusiv in ce priveste crearea unei structuri organizatorice eficiente si de natura a reduce si costurile. Pentru punerea in aplicare a deciziei Administratorului judiciar nr. 46/16.01.2013 s-au impus transformari si/sau desfiintari de posturi, printre care si desfiintarea postului apelantului, aceste transformari si desfiintari de posturi fiind determinate de necesitati de ordin managerial, pentru o mai eficienta organizare a activitatii, pentru reducerea unor costuri, care alaturi de celelalte masuri dispuse in cadrul procedurii speciale a insolventei sa duca, in cel mai scurt timp posibil, la redresarea activitatii si iesirea societatii din starea de insolventa.

Toate acestea dovedesc ca desfiintarea locului de munca a avut o cauza reala si serioasa, din actele care au stat la baza acesteia rezultand ca are la baza o analiza vizand imbunatatirea activitatii, fara a disimula realitatea. In procedura respectiva, nu a fost vizat doar postul ocupat de intimat, ci au fost desfiintate mai multe posturi, fiind vorba de o concediere colectiva. Din actele dosarului rezulta ca angajatorul a urmarit eficientizarea activitatii si reducerea cheltuielilor de personal, acesta fiind scopul desfiintarii postului si nu a urmarit inlaturarea unui salariat pe motive ce tin de persoana acestuia.

Nu exista nicio dovada la dosar ca situatia economica a societatii se schimbase la data concedierii, motiv pentru care nu pot fi retinute sustinerile apelantului pe acest aspect. Una din atributiile stabilite in sarcina administratorului judiciar a fost tocmai redimensionarea organigramei, in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil, in contextul situatiei dificile care a impus deschiderea procedurii insolventei. Acesta a fost motivul pentru care s-a recurs la reorganizarea activitatii si desfiintarea unor posturi, fara a avea legatura cu interesul personal al administratorului sau cu un exercitiu abuziv de putere, asa cum sustine apelantul.

In cadrul motivului referitor la cauza reala si serioasa, apelantul face referire si la  faptul ca postul sau nu a fost desfiintat, la infiintarea unor noi posturi, la „relocarea” unor salariati fara concurs sau examen, la neanalizarea masurilor de reorganizare in raport cu personalul intregii societati.

Toate aceste aspecte tin de conditia desfiintarii efective a postului si nu de cauza reala si serioasa.

Sub aspectul desfiintarii efective a postului, din analiza actelor de la dosar, Curtea constata ca postul ocupat efectiv de apelant, de conducator auto, in cadrul Compartimentului Transporturi/ Serviciul Transporturi Administrativ din Sucursala Curtea de Arges a fost definitiv desfiintat.

Astfel, prin Decizia nr. 46/16.01.2013 a administratorului judiciar, s-a aprobat o noua structura organizatorica la nivelul intregii societati, fiind detaliata in anexele la decizie, fiind desfiintate 191 posturi vacante si alte 151 posturi la nivelul angajatorului, printre care si cel ocupat de contestator, potrivit Anexei 4.

Prin decizia nr. 47/16.01.2013 emisa de administratorul judiciar al S. C. H. S. A., depusa in copie la filele nr. 377-396 din dosarul de fond, a fost aprobata Structura organizatorica si Statul de functii pentru SH Curtea de Arges, cu un numar de 642 de posturi, Anexa nr. 1 la decizie. Dupa reorganizare, C. Transporturi din Sucursala Curtea de Arges, cu cele 6 posturi din subordine, inclusiv cel al apelantului, a fost desfiintat. S-a decis desfiintarea a 31 de posturi din intreaga sucursala, din care 15 erau vacante.

In noua structura organizatorica a fost infiintat C. Administrativ Transporturi in cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor, pentru comasarea si centralizarea activitatilor desfasurate. Din Statul de functii, depus in copie la filele nr. 387-391 din dosar, rezulta ca postul ocupat de apelant nu mai exista, motiv pentru care nu poate fi retinuta sustinerea acestuia in sensul ca in locul sau a fost numita o alta persoana.

Faptul ca pe posturile din cadrul noilor compartimente au fost numite(„relocate”)persoane din randul vechilor salariati, nu inlatura caracterul definitiv al desfiintarii postului concret ocupat de salariat. C. respectiv, asa cum rezulta din decizia de reorganizare, a dorit sa comaseze intreaga activitate de transport de la nivelul sucursalei, motiv pentru care, toti conducatorii auto urmau sa figureze in cadrul acestui compartiment. In acest sens, din totalul de posturi de conducator auto existente la nivelul intregii sucursale, inclusiv in cadrul Uzinelor V., Campulung, in urma reorganizarii, s-a decis pastrarea a doar 6 posturi de conducatori auto, fiind ocupate de persoane din randul salariatilor ce ocupau aceasta functie si anterior, asa cum rezulta din contractele depuse la dosar si statele de functii anterioare, deci nu de salariati angajati ulterior.

In statul de functii nominal depus la filele 473 si urmatoarele, in noul C. Administrativ Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor, care a preluat activitatea de transport de la nivelul intregii sucursale, potrivit deciziei nr. 47/16.01.2013, exista 6 posturi de conducatori auto. Nu pot fi retinute sustinerile apelantului in sensul ca nu s-au redus posturile de conducatori auto, deoarece in noua structura apar 6 posturi in loc de 5, deoarece in urma organizarii, asa cum am aratat, toata activitatea de transport persoane de la nivelul intregii sucursale s-a comasat in cadrul acestui compartiment, fiind reduse la 6 posturile de conducator auto existente anterior la nivelul intregii sucursale. Uzina Campulung era un punct de lucru in cadrul sucursalei, motiv pentru care si activitatea de transport din cadrul acesteia urma sa se desfasoare pe viitor in C. Administrativ Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor, soferii din cadrul acesteia fiind supusi aceleiasi proceduri de reorganizare.

Faptul ca dupa reorganizare in C. Administrativ Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor functioneaza si conducatori auto din cadrul altor structuri din subordinea Sucursalei Curtea de Arges, care anterior nu faceau parte din fostul C. Transporturi, nu inseamna ca in locul apelantului a fost adusa o alta persoana, deoarece reorganizarea a avut in vedere, sub acest aspect, activitatea de transport de la nivelul intregii sucursale, dorindu-se comasarea tuturor salariatilor angajati pe functia de conducator auto in acest nou compartiment. La reorganizare s-a constat ca nu se justifica activitatea tuturor conducatorilor auto, motiv pentru care au fost pastrate doar 6 posturi, cu consecinta concedierii, ca urmare a desfiintarii postului, si a apelantului printre altii.

Nu se poate retine ca angajatorul a procedat abuziv prin desfiintarea postului sau in favoarea altor salariati, deoarece nu exista nici un indiciu din care sa rezulte ca s-a urmarit indepartarea unei anumite persoane.

Apelantul invoca inexistenta unui criteriu de stabilire a ordinii de prioritate, avand in vedere ca angajatorul a ales desfiintarea unui numar mai mic de posturi de conducator auto decat cele care se regaseau la nivelul sucursalei.

Criteriul respectiv nu trebuia sa se regaseasca in decizia de concediere, asa cum a retinut prima instanta, aspect pe care il vom dezbate pe larg in analiza apelului formulat de societate, solutia pe fond urmand a fi modificata.

Curtea constata ca in speta este vorba de o concediere colectiva efectuata in conditiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, conform carora prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare.

Intrucat sintagma fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva, prevazuta de dispozitiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, este clara si neechivoca, Curtea retine ca si dispozitiile  art. 76 lit. c Codul muncii referitoare la obligatia angajatorului de a prevedea in decizie criteriile de prioritate la concediere nu sunt aplicabile. Astfel, potrivit art. 76 lit. c Codul muncii, decizia trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai in cazul concedierilor colective. Or, art. 69 al. 2 se refera la obligatia angajatorului de a furniza si de a notifica, in scris, sindicatului sau reprezentantilor salariatilor toate informatiile relevante in cadrul procedurii prealabile de consulare si informare, procedura care nu este aplicabila in cazul concedierilor colective in conditiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

In aceste conditii, nu se poate vorbi de nesocotirea art. 79 din Codul muncii in conditiile in care angajatorul, in aparare fata de criticile apelantului, a aratat ca a procedat in mod obiectiv la alegerea sa dintre ceilalti salariati pe aceeasi functie, deoarece acesta nu avea nicio obligatie de a indica expres in cadrul deciziei de concediere criteriile de selectie. Mai mult, art. 79 se refera la interdictia invocarii altor motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizie, or apararile societatii nu echivaleaza unor noi motive de fapt sau de drept, motivul concedierii fiind desfiintarea postului ca urmare a reorganizarii interne, iar motivele de drept art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 si art. 65 Codul muncii.

In consecinta, Curtea va retine apararile angajatorului pe acest aspect, fiind depuse dovezi din care rezulta ca, in mod obiectiv, acesta a pastrat salariatii cu cea mai mare experienta in cadrul societatii, fiind angajati anterior apelantului, aspect care rezulta din contractele de munca depuse la dosar, si care obtinusera cele mai bune evaluari profesionale, fiind depuse inscrisuri si pe acest aspect.

Acestea dovedesc ca angajatorul nu a procedat arbitrar si abuziv, ci a folosit elemente obiective pentru a selecta personalul incadrat pe aceeasi functie.

Temeinicia deciziei de concediere nu este afectata nici de faptul ca alti salariati, care anterior erau conducatori auto in cadrul Sucursalei Curtea de Arges, au fost relocati pe alte posturi. Relocarea de care face vorbire apelantul presupune modificarea contractului individul de munca prin acordul partilor. Faptul ca alti salariati au fost relocati pe posturi de electrician sau alte functii nu inlatura aspectele retinute, deoarece apelantul nu a dovedit ca ar fi fost calificat profesional pentru ocuparea altei pozitii, angajatorul nu avea obligatia de a-i oferi un alt post, iar aspectul desfiintarii efective se analizeaza in raport cu postul detinut anterior concedierii si nu de alte pozitii, motiv pentru care nu poate fi retinuta nici sustinerea referitoare la neorganizarea concursului pentru posturile respective.

Curtea va inlatura si toate sustinerile apelantului referitoare la relocarea, redistribuirea unor alti salariati(secretar, gestionar depozit, primitor distribuitor, referent de specialitate, inspector ISCIR, electrician, agent hidrotehnic, economist, inspector PSI, subinginer, lacatus, merceolog) care nici anterior, nici ulterior reorganizarii nu au ocupat functia de conducator auto, fiind evident posturi cu atributii total diferite de cele ale apelantului, deoarece desfiintarea postului si temeinicia concedierii se analizeaza strict prin raportare la postul ocupat de contestator si nu la alte posturi, retinand si faptul ca este dreptul angajatorului sa stabileasca structura functionala interna, iar in cauza nu s-a dovedit un abuz impotriva salariatului.

Faptul ca au avut loc relocari ale salariatilor nu poate atrage nulitatea deciziei contestate in prezenta cauza, deoarece ceea ce intereseaza in procedura concedierii este daca locul de munca al salariatului a fost efectiv desfiintat si daca desfiintarea locurilor de munca a avut o cauza reala si serioasa. Imprejurarea ca, ulterior, angajatorul a ocupat posturile reconfigurate in noua structura organizatorica, nu atrage nulitatea deciziei contestate in prezenta cauza, in conditiile in care este cert ca postul sau, in forma in care acesta figura in structura organizatorica anterioara concedierii, a fost desfiintat.

Referitor la situatia personala a contestatorului, cauza concedierii a reprezentat-o desfiintarea postului pentru inoportunitatea mentinerii in organigrama societatii, fara a putea fi influentata de pozitia salariatului in ordinea de prioritati. Daca am aprecia ca ordinea de prioritati s-ar stabili intre profesiile de acelasi fel in ansamblul societatii (sucursalei), s-ar ajunge fie la suprimarea de posturi considerate utile in continuare, dar ocupate de persoane preferate la concediere, fie la concedierea acestora din urma, de pe posturi nedesfiintate, numai pentru a fi ocupate de persoane in favoarea carora opereaza criteriile de pastrare, ceea ce este inadmisibil, caci concedierea nu este decat consecinta desfiintarii postului.

In consecinta, in conditiile in care optiunea angajatorului pentru desfiintarea postului ocupat de salariat a fost determinata de motive obiective, a fost analizata si a fost apreciata ca relevanta pentru activitatea societatii, legalitatea si temeinicia masurilor dispuse prin decizia contestata in prezenta cauza nu poate fi negata.

In ceea ce priveste criticile apelantului referitoare la plata dobanzii legale aferente despagubirilor, pentru a epuiza analiza apelului formulat de contestator, asa cum am aratat, Curtea constata ca decizia de concediere este legala si temeinica, urmand a inlatura considerentele si solutia primei instante pe aspectul nulitatii, pentru considerente pe care le vom dezvolta in plus in cadrul analizei apelului formulat de angajator, motiv pentru care, fata de prevederile art. 80 Codul muncii, acesta nu datoreaza nici plata despagubirilor. Fiind vorba de o cerere accesorie respectivului petit, netemeinicia acestuia determina si netemeinicia pretentiilor cu titlu de dobanda.

In ceea ce priveste apelul formulat de societatea intimata, din analiza criticilor formulate si a dispozitiilor legale incidente, Curtea constata ca sustinerile apelantei sunt doar in parte fondate.

Referitor la incheierea din 24.10.2013, sunt neintemeiate criticile formulate impotriva solutiei pronuntate de Tribunal asupra exceptiilor lipsei calitatii procesuale active a Sindicatului si lipsei dovezii calitatii de reprezentant, invocate de intimata.

Nu pot fi retinute sustinerile apelantei in sensul ca salariatul-contestator nu era membru al Sindicatului care a formulat actiunea in numele sau si ca nu s-a facut dovada dizolvarii Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges.

Astfel, potrivit art. 235 din Codul civil, in cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligatiile acestora se transfera in patrimoniul persoanei juridice nou-infiintate. Totodata, potrivit art. 244, persoana juridica inceteaza (…) prin fuziune, iar art. 248 prevede ca, daca incetarea persoanei juridice are loc prin fuziune (…) nu se declanseaza procedura lichidarii. Aceste dispozitii sunt aplicabile si sindicatelor, care sunt persoane juridice, in baza art. 5 din Legea nr. 62/2011, iar potrivit art. 18 din Legea nr. 71/2011, dispozitiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplica si persoanelor juridice in fiinta la data intrarii sale in vigoare, insa numai in masura in care prin legile aplicabile fiecarei persoane juridice nu se prevede altfel.

Or, prin Sentinta civila nr. 2147/16.02.2012 pronuntata de Judecatoria sectorului 2 Bucuresti, irevocabila, s-a acordat personalitate juridica Sindicatului Hidrosind, retinandu-se ca acest Sindicat a fost infiintat prin fuziunea mai multor sindicate, printre care si S. Hidroenergetic Curtea de Arges, care, ca rezultat al fuziunii, si-a incetat existenta, fara a mai fi necesare alte formalitati. In prezenta aparentei de legalitate conferite de hotararea de acordare a personalitatii juridice, contrariul nu poate fi extras pe cale incidentala dintr-o stare de fapt invederata intr-un proces cu alt obiect decat dizolvarea organizatiei in cauza, motiv pentru care nu pot fi retinute sustinerile apelantei referitoare la aspectele ce dovedesc continuitatea fostului Sindicat Hidroenergetic Curtea de Arges. Curtea retine ca in mod corect a retinut prima instanta ca S. Hidrosind este continuatorul personalitatii  juridice a Sindicatului Hidroenergetic Curtea de Arges,  acesta preluandu-i pe  membrii fostului  Sindicat, printre care se numara si contestatorul.

In plus, S. a formulat actiunea nu in nume propriu, ci in calitate de reprezentant al salariatului concediat, motiv pentru care nu se pune problema calitatii procesuale active, deoarece titularul drepturilor in raportul juridic dedus judecatii este salariatul, S. fiind doar reprezentantul acestuia. Chiar daca din perspectiva continutului art. 28(3) din legea mentionata s-ar putea accepta legitimarea procesuala a sindicatului pentru introducerea unei actiuni in apararea unui drept al unui membru al sau, partea are obligatia ca in cerere sa indice calitatea in care formuleaza respectiva actiune. Or, asa cum rezulta din dosarul de fond, S. a formulat actiunea nu in nume propriu, in calitate de reclamant, ci in numele si pentru membrii sai, deci in calitate de reprezentant.

Cu toate acestea, considerentele anterior aratate sunt utile, deoarece s-a invocat si lipsa dovezii calitatii de reprezentant, iar potrivit art. 28 alin. 2 din legea 62/2011, S. poate formula actiuni in justitie doar in numele membrilor lor, motiv pentru care Curtea retine ca salariatul era membru al S. Hidrosind.

In ceea ce priveste dovada calitatii de reprezentant, apelanta a invocat inexistenta unui mandat special dat de salariat Sindicatului.

Prevederile art. 28(2) din Legea nr. 62/2011  legitimeaza organizatiile sindicale sa formuleze actiuni in justitie in numele membrilor lor, in baza unei imputerniciri scrise. Cea produsa in speta (in copie pastrata la dosarul rezultat in urma disjungerii), asumata de contestator, prin care aceasta a imputernicit organizatia sindicala in cauza sa introduca actiune in anularea deciziei de desfacere a raportului de munca, este, chiar nedatata, pe deplin probanta cu privire la vointa reprezentarii speciale in actiunea cu acest obiect, precizat anume. Prin urmare, exista un mandat de natura conventionala, acordat unei entitati pe care legea insasi o investeste cu calitatea de a actiona in numele salariatilor membri, iar partea reprezentata si l-a insusit.

In ceea ce priveste solutia pronuntata de instanta de fond pe aspectul nulitatii deciziei de concediere pentru neindeplinirea conditiei prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 76, lit. c) Codul muncii, Curtea constata ca apelul este fondat.

Curtea constata ca nu sunt intemeiate considerentele Tribunalului referitoare la lipsa conditiei prevazute de art. 76 lit. c Codul muncii, respectiv a criteriilor de stabilire a ordinelor de prioritati. Mentionarea criteriilor respective, potrivit textului de lege invocat, este obligatorie doar in cazul concedierilor colective. In speta este vorba de o concediere colectiva, dar de o concediere colectiva efectuata in conditiile speciale ale art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, conform carora prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare.

Asa cum am aratat, intrucat sintagma fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva, prevazuta de dispozitiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, este clara si neechivoca, in speta  nu sunt aplicabile dispozitiile  art. 76 lit. c Codul muncii, referitoare la obligatia angajatorului de a prevedea in decizie criteriile de prioritate la concediere. Astfel, art. 76 lit. c Codul muncii prevede ca decizia trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai in cazul concedierilor colective. Or, art. 69  face parte din dispozitiile aplicabile tocmai procedurii prealabile in cazul concedierii colective de drept comun, referindu-se la obligatia angajatorului de a furniza si de a notifica, in scris, sindicatului sau reprezentantilor salariatilor toate informatiile relevante in cadrul procedurii prealabile de consulare si informare, procedura care nu este aplicabila in cazul concedierilor colective in conditiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006.

Cum se poate invoca obligativitatea mentionarii in decizie a criteriilor de prioritate la concediere, cand textul de lege invocat de instanta, art. 76 lit. c Codul muncii, arata ca este vorba de criterii stabilite conform art. 69 alin. (2) lit. d), iar in cazul concedierilor colective efectuate dupa deschiderea procedurii insolventei art. 69 nu este incident, deoarece nu este necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva.

Mai mult, modalitatea in care a actionat prima instanta, anuland decizia pe singurul considerent ca decizia nu cuprinde criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, cu atat mai mult cu cat art. 76 lit. c Codul muncii nu era aplicabil in speta, fara a analiza daca in fond a fost facuta aplicarea criteriilor de prioritate, reprezinta o analiza formala ce nu poate fi acceptata de Curte, deoarece stabilirea criteriilor respective trebuie analizate prin prisma scopului prevazut de legiuitor, respectiv protejarea drepturilor salariatului in cadrul unei concedieri colective si vatamarea pe care aceste drepturi au suferit-o in concret. Deci, nu se poate retine ca nedetalierea concreta a criteriului de prioritate aplicat salariatului ar duce direct la anularea deciziei, instantei revenindu-i sarcina de  analiza in concret daca au fost aplicate respectivele criterii. Nu putem retine aplicarea art. 79 din Codul muncii, asa cum a procedat prima instanta, deoarece angajatorul nu a invocat alte motive de fapt sau drept decat cele precizate in decizia de concediere, ci doar s-a aparat aratand criteriul concret folosit pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

Or, asa cum am aratat, verificand in concret modul in care angajatorul a facut selectia intre persoanele ce ocupau aceeasi functie, conducator auto, Curtea a constatat ca nu a existat nici un abuz din partea apelantei, care nu a actionat arbitrar, ci a aplicat criterii obiective, optand pentru mentinerea salariatilor care aveau cea mai indelungata experienta in societate si cele mai bune rezultate la evaluarile profesionale.

In acest context, nu pot fi retinute nici sustinerile contestatorului in sensul ca trebuia organizat un concurs, deoarece angajatorul nu a infiintat noi posturi ce urmau a fi ocupate, ci s-a aflat intr-o procedura de concediere colectiva, ce presupune desfiintarea unor posturi concomitent cu mentinerea unora  dintre cele vechi si selectarea personalului ce ocupa posturi de aceeasi natura in functie de anumite criterii. Faptul ca in noul compartiment infiintat in cadrul Serviciului Managementul Utilitatilor apar 6 posturi de sofer a fost rezultatul unei centralizari a activitatii respective la nivel de sucursala, eliminand posturile existente la punctele de lucru. Dar, aceasta operatiune nu poate fi privita independent de contextul in care s-a realizat, si anume reorganizarea si desfiintarea unor posturi urmata de concediere colectiva. In concluzie, angajatorul a dispus concedierea apelantului-reclamant in baza unor criterii profesionale, ce prevaleaza fata de criteriile de alta natura, neexistand indiciile niciunui abuz  ori a unei ilegalitati din acest punct de vedere. Afirmatiile apelantului-reclamant privind modul in care angajatorul a procedat in cazul altor compartimente sunt irelevante, deoarece fiecare masura de concediere este analizata in raport de propriile particularitati. Totodata, este nefondata afirmatia acestuia ca trebuia avuta in vedere situatia posturilor din toate subunitatile paratei. Reorganizarea poate fi realizata si la nivelul unei singure structuri functionale, mai ales de intinderea celei in cauza.

Retinand toate aceste considerente, hotararea instantei de fond apare ca lipsita de temei, intrucat decizia de concediere intruneste toate conditiile legale, inclusiv din perspectiva ordinii de prioritate la concediere, urmand a fi mentinuta.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Curtea, in baza art. 480 Cod procedura civila,  va respinge apelul declarat de apelantul-reclamant prin S. H. Hidrosind ca nefondat si  va admite apelul declarat de apelanta-parata . H. H. SA, va schimba in parte sentinta atacata in sensul ca va respinge in tot cererea de chemare in judecata ca neintemeiata.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

Admite apelul formulat de apelanta-intimata Societatea Comerciala de Producere a Energiei Electrice in Hidrocentrale „H.” S. A., in insolventa, inregistrata la Registrul Comertului sub nr. JXXX, avand CUI RO13267213 si sediul in Bucuresti, . 15-17,  2, prin administrator judiciar Euro Insol S. P. R. L., cu sediul in Bucuresti, Opera Center, . 1-5,, impotriva sentintei civile nr. ... din data de 18.12.2013 si a incheierii de sedinta din data de 24.10.2013 pronuntate de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de munca si asigurari sociale, in dosarul nr. ...X.

Schimba in parte sentinta apelata, in sensul ca:

Respinge in tot cererea de chemare in judecata ca neintemeiata.

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de S. H. HIDROSIND, avand CUI xx si sediul ales la SCA C. & C., din Bucuresti,  nr. 10, parter,,in numele membrului de sindicat apelantul-contestator G. I., impotriva sentintei civile nr. ... din data de 18.12.2013 3 pronuntate de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de munca si asigurari sociale, in dosarul nr. ...X.

Prelucrare: MCP - Cabinet avocati

Mai multe despre:   concediere    insolventa    administrator judiciar    posturi vacante    structura organizatorica    organigrama    termen de preaviz    concediere colectiva    salarii compensatorii    caracter real si serios    directiva    reconversie profesionala    situatie economica   

Citeste mai multe despre contestatia deciziei de concediere:

Procedura emiterii deciziei de concediere pe motivul desfiintarii postului
Emiterea deciziei de concediere ca urmare a desfiintarii postului ocupat de salariat. Procedura care trebuie urmata pentru emiterea unei decizii de concediere legala si temeinica
Cuprinsul deciziei de concediere
Elementele obligatorii ale deciziei de concediere determinata de desfiintarea postului prin eliminarea din organigrama societatii. Ce trebuie sa cuprinda decizia de concediere
Legalitatea si temeinicia deciziei de concediere
Elementele obligatorii si esentiale ale deciziei de concediere determinate de desfiintarea locului de munca. Caracterul real si serios al problemelor angajatorului care determina desfiintarea efectiva a locului de munca
Contestarea deciziei de concediere. Elemente esentiale
Cuprinsul contestatiei impotriva deciziei prin care angajatorul a hotarat desfiintarea postului ocupat de salariat. Ce poate solicita prin contestatie salariatul care a fost concediat
Intampinarea la contestatia deciziei de concediere
Intampinarea formulata impotriva contestatiei prin care s-a solicitat anularea deciziei de concediere ca urmare a desfiintarii postului
Instanta competenta sa solutioneze contestatia impotriva deciziei de concediere
Instanta competenta, din punct de vedere material si teritorial, sa judece contestatia impotriva deciziei de concediere formulata de salariatul caruia i-a fost desfiintat postul
Efectele admiterii contestatiei impotriva deciziei de concediere
Care sunt consecintele admiterii contestatiei impotriva deciziei de concediere? Drepturile si obligatiile salariatului si angajatorului fata de hotararea judecatoreasca prin care s-a anulat decizia de concediere


Sus ↑